Contrastele Odesei: strada Evreiască

Nu este o noutate faptul că Odesa este un oraș al contrastelor. Aici, cu același zâmbet, ți se poate fura portofelul sau poți fi tratat cu o portocală. Poți cere unui localnic să te îndrume spre o adresă, iar acesta este în stare să vină cu tine până la locul în care vrei să ajungi! Contrastele, în general, se văd și în aspectul orașului: bogăție și sărăcie, capodopere arhitecturale și clădiri noi din sticlă, curți interioare liniștite alături de străzi zgomotoase. 

Strada Evreiască este oglinda celor spuse mai sus. Deși lungimea ei este de puțin peste un kilometru, diversitatea întâlnită aici este frapantă. La prima impresie ai senzația că fiecare își vede de treaba lui! Evreii vin să se roage la sinagogă, polițiștii își investighează cazurile în sediul aflat aproape de sinagogă, turiștii vin să admire curțile interioare pictate de artiștii locali. Și, în timpul liber, practic toată lumea se adună la Piața de Cărți, un loc de neratat pentru o cafea, o ultimă bârfă sau o întâlnire cu prietenii.

Ritmul vieții pe Strada Evreiască este ilustrarea adevărului știut de toată lumea din Odesa: cine înțelege viața nu se grăbește! Toate magazinele și birourile sunt pline de lume, de agitație, este o forfoteala continuă, deși nimeni nu-și refuză pauzele de țigară și de cafea! Iar salcâmii - specifici acestei străzi - au nu doar un rol estetic, ci și practic, protejând trecătorii de căldura verii. Curțile evreiești încântă privirea prin felul în care sunt îngrijite. Dar, inevitabil, vei întâlni și clădiri vechi într-o stare deplorabilă. 

Pisicile - reginele neîncoronate ale Odesei - merg impunătoare și agale pe trotuare, oamenii sunt ocupați cu propriile lor afaceri, și viața merge mai departe.

(text și foto preluate și adaptate din revista Lotsia)

Dezastrul

Pe 26 aprilie 1986 la ora 01:23 noaptea a avut loc accidentul de la Cernobîl, cel mai mare dezastru din istoria energiei nucleare, ale cărui consecințe sunt resimțite și astăzi. Puţini au fost cei care au ştiut ce s-a întâmplat atunci. Secretomania regimului sovietic a făcut ca pericolul imediat să nu fie cunoscut de restul populaţiei din URSS sau din exterior. Abia la 36 de ore de la dezastru - și tot în secret - au început evacuările din Pripyat, o localitate cu 50.000 de locuitori, situată la un kilometru şi jumătate de centrală. Astăzi, după 35 de ani, Pripyat este recunoscut oficial ca oraș fără populație.

Norul cu particule radioactive - de 200 de ori mai puternice decât bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki - a cuprins tot nordul Europei. „Zona morţii” („zona de excludere”) de la Cernobîl se întinde pe 2.600 de km pătraţi. În ultimii ani, orașul abandonat Pripyat și reactorul nuclear s-au transformat într-un fel de Mecca pentru turiștii care caută senzații tari. Călătorii care doresc să pătrundă în această zonă sunt însoțiți de călăuze, care se oferă să le arate case abandonate, școli sau hoteluri. Dar sarcofagul nuclear în sine și miile de vehicule abandonate la locul accidentului pot fi văzute doar de la distanță.

Camioanele, vehiculele blindate și elicopterele sunt atât de puternic contaminate cu radiații încât este extrem de riscant să se apropie cineva de ele. De asemenea, turiștii îi pot întâlni aici pe așa zișii... auto-coloniști, adică rezidenții vârstnici ai satelor situate în zona de excludere, care s-au întors pe pământul lor, în ciuda interdicției, și au reușit să se adapteze noilor condiții.

În total, 250.000 de oameni au fost evacuați până la sfârșitul anului 1986 din zona de excludere din jurul Cernobîlului. 56 de oameni au murit imediat sau în lunile ce au urmat. Dar pentru alte sute de mii, destinul s-a schimbat într-o clipă. Peste 6 milioane de oameni au fost expuşi radiaţiilor. Se estimează că 985.000 de oameni au murit pana azi, marea majoritate de cancer. 

Cei mai mulți dintre locuitorii din Pripyat au aflat de dezastru prea târziu pentru a se mai putea proteja. În timp ce toți își vedeau de viața lor normală  de zi cu zi, radiația s-a răspândit cu viteza fulgerului...

La 35 de ani de la dezastru, urmele radiațiilor sunt încă vizibile la Cernobîl, ca și în alte orașe ale Ucrainei și chiar în statele învecinate. Datorită nivelului ridicat de radiații, corpurile morților au fost așezate în sicrie de plumb. De fapt, chiar și costumele speciale - în care oamenii s-au confruntat cu urmările dezastrului - pot oferi siguranță doar circa 40 de secunde.

Ultima unitate a centralei nucleare de la Cernobîl și-a oprit activitatea pe 15 decembrie 2000. Ucraina doreşte să includă zona de excludere Cernobîl, în care se află oraşul Pripyat cu imobilele şi spaţiile sale de joacă abandonate, în patrimoniul mondial UNESCO.

(text și foto preluate și adaptate din revista Lotsia)