O poveste fabuloasă (XVI): Răsare soarele și la Odesa!

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 30 martie 1918 

Tovarășii mei de disperare și nenorocire au venit de multe ori să mă vadă; ne-am alinat durerea și tristețea unii altora. Am aflat că nouă prizonieri au reușit totuși să scape. Printre ei era și tânărul aghiotant al lui Barbu. A venit să mă vadă și el, plin de furie și de durere. Mi-a spus că avea un amic aici în Odesa, fost membru al poliției secrete rusești, și m-a implorat să iau legătura cu el pentru că în mod sigur ne-ar putea ajuta să aflăm în ce port i-au dus bolșevicii pe prizonierii români. Propria mea convingere era că nava, cu tot cu bolșevici, cu prizonieri și cu Colonelul Boyle, sărise în aer, că mai mult ca sigur nimerise într-una din numeroasele mine plantate la intrarea în fiecare port de la Marea Neagră. Cu toate acestea, ca un disperat care se apucă și de un fir de pai, am consimțit să mă văd cu prietenul său. Când l-am văzut, am fost uimită să constat că semăna leit cu Sherlock Holmes, cel din ilustrațiile din cărțile despre faimosul dedectiv. Domnul respectiv vorbea franțuzește fluent și părea un om inteligent și cultivat. Părea să creadă că e posibil să localizeze nava, să îi găsească pe prizonierii noștri și să îi salveze. Pentru această treabă mi-a cerut 50 de mii de ruble. I-am cerut 24 de ore de gândire. Soțiile altor prizonieri au fost dornice să contribuie și am constatat că banii se puteau obține cu ușurință, dar, în cele din urmă, majoritatea a hotărât că e o nebunie curată, iar planul a fost abandonat.

Între timp, germanii păreau să ne lase în pace. A treia zi după sosirea lor, au organizat o “intrare” triumfală în Odesa. Soldații, austrieci și germani, umăr la umăr, au defilat de-a lungul întregii Străzi Pușkinskaya, de la Gară până în port, și apoi pe Deribasovskaya. Fanfara militară era plasată chiar în piața din fața Dumei. Un cameraman și-a montat aparatul de filmat pe balconul apartamentului de deasupra noastră. Trupele au fost trecute în revistă de un feld-mareșal austriac. În urma lui erau numeroși ofițeri călare – ăștia erau clar unguri, după uniforma lor colorată. Populația Odesei a umplut străzile, toată lumea era curioasă, dar apatică. Nu am văzut nici un semn de bucurie sau de tristețe. În seara aceea niște soldați austrieci care patrulau pe stradă au sunat la ușă și au cerut permisiunea de a se adăposti de viscolul furios de afară, în holul de la intrare. Am fost de acord, normal...În zilele următoare, tot ieșind afară din casă, i-am văzut de mai multe ori. I-am privit cu atenție: erau niște băieți tineri. Vestoanele lor cenușii erau căptușite cu hârtie, pantofii erau de calitate inferioară și uzați; tot echipamentul lor era extrem de sărăcăcios.

Magazinele au fost redeschise, prețurile au devenit mai rezonabile – leul românesc era valută forte, preferată de toată lumea în Odesa. Pentru prima dată am văzut bancnote românești tipărite de germani la București, bani care circulau în partea ocupată a României. Treptat, au început să ne vină știri de la Iași. Am aflat cu indignare despre pacea rușinoasă impusă de germani României! Singura noastră consolare, a românilor din Odesa, era aceea că nemții ne permiteau să părăsim Ucraina și să ne repatriem. Mulți au început să profite de permisiunea acordată și, încet-încet, cu multe dificultăți, au făcut rost de bilete de tren către țară. Eu una nu m-am putut hotărî să plec atâta timp cât mai existau șanse să dau de Barbu. România era țara mea numai și numai din cauza lui. Într-o zi, pe la prânz, stăteam la fereastră când, deodată, am recunoscut un om care trecea pe stradă, un cunoscut de-al Domnului Ray, fostul Consul al Americii. Aflasem că acum avea nu știu ce funcție în Dumă. Mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să deschid fereastra. Mi-a spus că au sosit câteva telegrame din Crimeea, din Teodosia, trimise de Colonelul Boyle! Toate se opresc la Hotelul Petrograd și...nu se întâmplă nimic! "Ar trebui să faci ceva", mi-a spus, și a plecat grăbit mai departe.

Știam că Hotelul Petrograd este sediul comandamentului german. Mi-am pus pălăria și am plecat în fugă la Consulul spaniol, apărătorul intereselor românești în Odesa, după plecarea Domnului Ray. Domnul Mendicutti a rămas uimit când i-am dat vestea și a și plecat să ceară o audiență la feld-mareșalul austriac. Acesta, plin de aroganță, l-a lăsat să aștepte două ore și apoi i-a zis că habar n-are despre ce este vorba și i-a-ntors spatele. Domnul Mendicutti, mâhnit de acest tratament, mi-a zis că aici se cam termină totul, n-avem ce face. Am stat și am analizat situația în care ne aflam și ne-am dat seama că deși austriecii păreau să fie la putere în Odesa, de fapt adevărata putere era a germanilor. Ne-am decis să mergem la Amiralul Hopman, responsabil cu afacerile germane de la Marea Neagră. El avea putere de decizie. Așa că l-am convins pe Domnul Mendicutti să ne întoarcem la Hotelul Petrograd și să-i solicităm o audiență.

Hotelul Petrograd era plin de santinele și soldați. Cartea de vizită a Domnului Mendicutti a produs o impresie favorabilă și am fost primiți imediat. Am așteptat în tensiune aproximativ cinci minute până când un marinar ne-a spus că Amiralul ne așteaptă. M-am decis pe loc sa mă adresez acestuia în limba franceză, gândindu-mă că e mai bine decât să îi vorbesc în engleză. Prin urmare, i-am spus: "Bon Soir!" El s-a uitat la mine mirat și mi-a răspuns în limba engleză: - "Bună seara, sunteți englezoaică, nu-i așa?"; i-am răspuns, bâlbâindu-mă:- "Nu chiar. Eu vin din America”; - "Oh, americancă? Din Baltimore?"; - "Nu, dar am fost de multe ori acolo și îmi place foarte mult"; - "Și mie mi-au plăcut America și americanii, chiar foarte mult". Accentul lui era excelent. Am continuat timp de câteva minute în această conversație ușoară; apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte, m-a întrebat brusc: - "Care este obiectul vizitei dumneavoastră?". Ne-am așezat iar eu i-am spus succint și repede povestea mea, vorbind în numele tovarășilor mei de suferință și nenorocire. Amiralul m-a ascultat, la început oarecum cinic, punându-mi câteva întrebări, apoi a părut sa fie mai interesat. Când i-am spus despre Colonelul Boyle, a exclamat: - "Aș vrea să-l cunosc și eu pe acest om!". I-am dat replica imediat: - "Ei bine, ați putea să-l cunoașteți. Este în viață!”

Domnul Mendicutti, care a stat tot timpul ascultând conversația noastră, și-a dat seama că a venit momentul crucial. A început să pledeze la modul cel mai serios cauza românilor. Amiralul a ascultat în tăcere și apoi, întorcându-se spre mine, m-a întrebat cu un zâmbet ușor: "Ce preferați? Regimul german sau regimul bolșevic?". I-am răspuns fără nici o ezitare: "German, desigur! Dacă armata voastră nu ar fi ajuns la timp în Odesa, bolșevicii ne-ar fi omorât pe toți!". Amiralul a sunat clopoțelul și a cerut să vină secretarul său cu dosarul cu telegramele primite din Crimeea. A găsit imediat telegrama semnată de Colonelul Boyle, care cerea permisiunea să intre cu prizonierii români în Odesa. - "Tot ce pot face este să telegrafiez Mareșalului Mackensen în seara asta și să îi cer instrucțiuni. Este ceva ce ați dori să îi spun?". Luată pe nepregătite, i-am răspuns că eram sigură că Amiralul putea aranja această chestiune perfect, fără vreo indicație de la mine. Ne-am luat rămas bun și ne-am dat mâna. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să strâng mâna unui german! Viața este plină de surprize!

Două zile mai târziu, pe 27 martie, Domnul Mendicutti mi-a adus un mesaj de la Amiralul Hopman. "Amiralul vă trimite complimentele și felicitările lui", a spus el. "Mareșalul Mackensen și-a dat acordul ca prizonierii să fie aduși direct la Sulina, nu la Odesa. Colonelul Boyle și prizonierii sunt la Sevastopol. Amiralul speră că vă veți revedea soțul foarte curând!" Inima mi s-a umplut de bucurie, dar în același timp, ardeam de curiozitate să aflu ce s-a întâmplat cu prizonierii. În următoarele două zile s-a abătut asupra Odesei cea mai rea furtună pe care o văzusem vreodată. Mă imbolnavea gândul că vaporul cu românii noștri era pe mare, în mijlocul acestei furtuni nemiloase. De-acum, toate eforturile mele erau în vederea aranjamentelor necesare întoarcerii în România. Austriecii mi-au rechiziționat pe loc apartamentul, de îndată ce am depus cererea de plecare din Odesa. Cu o mită de o mie cinci sute de ruble am reușit să obținem biletele de tren și să ne ducem bagajele la gară. Ziua de 27 martie era chiar ziua aniversării căsătoriei mele cu Barbu, iar agonia mea a luat sfârșit când am primit o telegramă prin care eram înștiințată că Barbu este în viață si că se află...la Sulina! Incredibil! Colonelul Boyle îi salvase! Am plecat din Odesa în dimineața zilei de 30 martie. Furtuna se terminase. Soarele strălucea glorios pe cerul frumoasei Odese!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XV): Orașul fantomă

Odesa, Podul Sabaneyev

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 15 martie 1918

Mintea mi se golise de orice. Nu-mi mai amintesc nici o emoție, nici o senzație din acele momente. Nici măcar nu cred că m-am uitat în jurul meu să văd dacă există morți sau răniți. M-am trezit deodată mergând pe jos în direcția liniilor de cale ferată. O trăsură m-a ajuns într-un târziu din urmă. M-am suit și i-am indicat vizitiului să mă ducă înspre oraș. Am început să urcăm încet dealul lung și, la un moment dat, am văzut un camion plin cu marinari apropiindu-se de noi din direcția opusă. Primul gând care mi-a venit în minte a fost acela că poate acești marinari ar putea opri cumva vapoarele cu prizonierii români. M-am dat jos din trăsură și le-am făcut semn cu mâna să oprească, ceea ce au și făcut. Erau ruși, și păreau toți atinși de o veselie contagioasă. Aspectul meu a părut să îi intrige. Am încercat să vorbesc cu ei în română, apoi în franceză și engleză...degeaba! Nimeni nu înțelegea nimic. M-au întrebat: "Sprechen Sie Deutsch?" Am clătinat din cap: "Nein, nein!" și, deprimată total, m-am suit înapoi în trăsură.

Ajungând în fața casei Consulului elen, m-am decis să mă dau jos și să intru, obsedată de ideea de face cumva să împiedic fuga bolșevicilor cu vapoarele din Odesa. Cu sufletul la gură am urcat într-un zbor cele patru etaje până la apartament. Servitoarea care mi-a deschis ușa aproape că s-a speriat când m-a văzut; apoi m-a luat cu compasiune de braț și m-a condus în salon, unde se afla stăpana ei împreună cu mai mulți prieteni. Zgomotul împușcăturilor din port atrăseseră atenția tuturor. Privind de la ferestre, văzuseră cu toții plecarea navelor. N-a mai fost nevoie de cuvinte – și-au dat seama imediat de ce eram înnebunită de durere, deși nu-și puteau explica de ce am capul bandajat. Pentru a mă consola, soția Consulului grec a telefonat la Consulul olandez, responsabil cu afacerile britanice ca să-i spună ce s-a întâmplat. Altceva decat să-și exprime compasiunea...nu avea ce face! Domnul Ray, Consulul Americii, în urma ordinelor primite de la Guvernul său, părăsise Odesa cu o noapte înainte. Cu părere de rău, m-am convins că, pentru moment, trebuie să las deoparte orice speranță. Mi-am luat la revedere și am coborât în stradă.

Ce ciudat! Trăsura mea dispăruse! Nici măcar nu plătisem vizitiul! Foarte curios! Nu mi-am făcut însă probleme, deoarece casa mea era în apropiere. Așa că am început să merg pe jos și, încet-încet, am observat că pe toate străzile era o liniște nefirească. Eu eram singura ființă vie cât vedeai cu ochii! Părea că mă aflu într-un oraș din care toată lumea dispăruse, cu excepția mea. Mă aflam, deodată, într-un oraș fantomă! Toate magazinele erau închise, obloanele de fier erau trase până jos. Eram atat de preocupată de gândurile mele, încât nu m-a surprins foarte tare tot acest peisaj straniu. La intrarea în casă am fost întâmpinată cu strigăte de bucurie. Copiii se jucau de-a spitalul și erau atât de absorbiți în bandajarea păpușii lor, încât abia dacă mi-au aruncat o privire. În salon mă aștepta pilotul avionului care îl adusese pe Colonelul Boyle la Odesa. Primise instrucțiuni să umple rezervorul cu benzină și să aștepte la aeroport un semn din partea Colonelului, în caz că ar fi trebuit să plece urgent din Odesa.

Tânărul ofițer nu reușise să facă rost decât de o cantitate mică de benzină, insuficientă pentru a ajunge măcar până la Iași. Iar la aeroport văzuse de dimineață o priveliște care l-a făcut să plece rapid de acolo: o limuzină, purtând un steag alb, cu patru germani înăuntru, inconfundabili în uniformele lor! Dumitru a intervenit, spunând că, în urmă cu o oră, acea limuzină era aici, în dreptul nostru, și după ce a oprit, germanii au intrat in Primărie! Dumitru a continuat: „M-am uitat pe fereastră și am văzut că orașul era pustiu, nimeni, dar absolut nimeni nu era pe afară. Au stat în Primărie aproximativ cincisprezece minute, apoi au reapărut, și au plecat în viteză spre Gară". Pilotul mi-a zis: "Cu ce benzină am, pot zbura chiar foarte departe de Odesa. După aceea...voi merge pe jos până la Iași, dacă este cazul. Germanii vor fi aici în câteva ore, și vor intra în posesia orașului. Dacă doriți, puteți scrie câteva scrisori pe care le voi lua cu mine. Între timp, mă voi duce să-mi iau rămas bun de la niște prieteni și mă voi intoarce să iau scrisorile. Fără să mai stau pe gânduri, m-am așezat și am început să le scriu Domnului Brătianu și lui Sir George Barclay, ambasadorul britanic, relatându-le despre soarta Colonelului Boyle și a prizonierilor români. Când s-a întors pilotul, i-am înmânat scrisorile și am încercat să-i mulțumesc, dar...am deschis gura și nu am putut rosti niciun cuvânt! Rămăsesem fără glas! Gâtul mi-era rigid și aveam dureri peste tot. Nu mai puteam să-mi mișc capul deloc! Mă simțeam ca într-o menghină. Era clar: răcisem groaznic, deși nu simțeam nici căldură, nici frig, nici vânt și nici soare...Înainte de a pleca, pilotul mi-a spus: "Colonelul Boyle nu va fi niciodată păcălit de bolșevici - veți vedea că va găsi o cale prin care va scăpa de ei, împreună cu toată lumea".

Pe la ora zece seara, Dumitru a venit la locul unde stăteam, lângă pătuțurile copiilor, incapabilă de a mă scutura din letargia în care căzusem după plecarea pilotului. "Germanii sunt peste tot în jurul casei!", a exclamat el. Am deschis încet un geam și m-am uitat atentă prin întunericul de afară. Am putut distinge strălucirea căștilor germane și am auzit murmur de voci joase. Am ascultat cu atenție: erau cuvinte germane. În scuarul din fața Primăriei se puteau vedea rânduri nesfârșite de soldați. Nu mai era nici o îndoială: Odesa fusese cucerită fără nici un foc de armă! Nici nu vreau să mă mai gândesc la acea noapte. Mă simțeam fizic și mental la pământ. În dimineața următoare, aproximativ pe la ora opt, m-am trezit la ușă cu Consulul grec.

Venise să îmi spună că în port se află încă un număr mare de nave cu bolșevici, care fuseseră oprite de germani. Nu păreau sa opună rezistență. Dacă va afla noutăți, se va întoarce să mi le comunice. O șoaptă răgușită a fost tot ce a ieșit din gura mea drept mulțumire. Orice mișcare aș fi făcut, era urmată de dureri îngrozitoare, nici măcar un deget nu puteam mișca fără să mă doară. Mi-a luat cam zece zile să mă fac bine...Germanii, ca aliați ai ucrainenilor, au restabilit ordinea în Odesa. Au încetat orice fel de jafuri. În port, trei dintre liderii bolșevicilor fuseseră spânzurați...

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XIV): Corabia ororilor

Portul Odesei in 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 martie 1918

Pe drumul spre Hotelul Londonskaya am început să discutăm despre posibilitatea de a găsi o navă care să îi ducă pe românii noştri în România. Calea ferată nu mai era deloc sigură, aşa că i-am sugerat Domnului Mendicutti să meargă la Contele de Visart și să-l întrebe dacă ne putea împrumuta vaporul “Jeanne”, care era gata de plecare oricând. Zis şi făcut: Colonelul Boyle i-a dat Domnului Mendicutti, care era încântat de misiunea primită, o sumă uriaşă de bani. Domnul Mendicutti trebuia să îi înmâneze banii căpitanului navei, pentru ca acesta să achiziționeze alimente şi tot ce mai era necesar pentru voiaj, în cazul în care, desigur, Contele şi-ar fi dat acordul. Automobilul nu a întârziat să apară şi ne-am urcat cu toții, demarând rapid către Sovietul Suprem. Trecând pe lângă casa mea, am văzut că Dumitru avea toate bagajele pregătite în fața casei, gata să plecăm la Gară, aşa cum stabilisem cu o zi înainte. Pentru a evita cât mai mult posibil aglomerația, ambuscadele, împuşcăturile şi geamurile sparte, am luat-o pe străzile laterale, îndrumați de Comisar, și, în cele din urmă, am găsit sediul lui Braşoveanu. Aici era o zarvă asurzitoare, zeci de soldați gălăgioşi umblau prin toată clădirea, fără nici o direcție anume. Braşoveanu era mai calm decât restul bolşevicilor, dar starea lui era disperată. Când a aflat ce dorim, Braşoveanu nu s-a putut abține să zică vreo două, cu amărăciune, despre Racovski. Ne-a zis că acum era inutil să mai încercăm să facem ceva. Membrii Sovietului Suprem s-au împrăştiat în toate cele patru vânturi, numai el și încă doi bieți naivi au mai rămas la conducere. El nu avea nici o putere de a îi face pe cei din Batalionul Morții să renunțe la prizonieri; nici unul dintre acei tovaraşi nu l-ar asculta. Fără o forță superioară nu se putea face nimic...

După îndelungi rugăminți, Braşoveanu a consimțit să îi cheme şi pe ceilalți doi membri din conducerea Sovietului şi să semneze un document pregătit de dinainte de Comisar, scris pe o pagină ruptă din blocnotesul lui. Întrebat dacă are încă asupra lui sigiliul sovietic, Braşoveanu ne-a răspuns că din fericire îl are şi a luat hârtia dispărând cu ea într-o cameră alăturată. M-am aşezat pe o bancă. Totul în jur era un haos, o dezordine care mirosea a mucegai şi a transpirație. De dincolo de uşă se auzea un zgomot înfundat de zăngănit de arme, de uşi trântite, şi de voci care strigau pe toate coridoarele. Comisarul ucrainean și Secretarul Consulatului nostru păreau să fie adânciți într-o convorbire şoptită. Iar Colonelul Boyle, tăcut şi îngândurat, părea total detaşat de tot ce era în jurul nostru. După un timp Braşoveanu s-a întors și ne-a înmânat hârtia cu sigiliul mare și roșu și cu trei semnături ilizibile. "Asta e tot ce pot face", a spus el. "Vă doresc mult noroc. Mă întreb cum am să ies eu din acest iad!' Am dat toți mâna cu el și am plecat. Extrem de bucuroşi, am luat automobilul înapoi spre port, dar la un moment dat am dat peste o căruță care a apărut de nicăieri în mijlocul străzii. Maşina noastră a ieşit foarte prost din această coliziune, era ca şi cum ar fi căzut o casă peste ea! Un geam s-a spart şi m-a lovit la cap. Amețită şi cu sângele şiroind pe față, pentru un moment mi-am pierdut orice putere, am avut o clipă de totală descurajare... Dar nu şi Colonelul Boyle! Și-a scos din buzunar o batistă imensă pe care a presat-o pe capul meu şi mi-a zis: "Ești în regulă, e doar o zgârietură. Aşa sângerează zgârieturile astea. Să ştii ca eu sunt şi medic, şi te asigur că în cel mai scurt timp nu vei mai avea nimic”. Între timp, şoferul a reușit să repare maşina şi ne-am reluat drumul către port.

Colonelul Boyle a decis să mă lase acasă. Când am ajuns, casa era plină de femei isterice (soțiile prizonierilor români), care doreau toate în acelasi timp vești despre bărbații lor. Când m-au văzut cum arăt s-au pornit toate să se vaite. Doamna Spiropol s-a dus repede la farmacistul din colț ca să cumpere un dezinfectant; Dumitru a fugit să-l aducă pe medicul polonez de alături. Dintr-una din valize au scos lenjerie curată și prosoape. Colonelul Boyle a început să se ocupe de rana mea, o tăietură în trei colțuri care făcea să mă doară capul îngrozitor. Medicul polonez a fost mulțumit de performanța Colonelului și mi-a bandajat capul într-un turban aproape artistic. Colonelul Boyle s-a uitat la mine, gânditor: "Cred că ai îndurat destul pentru ziua de azi", mi-a spus el. "O să fac rost de un alt translator, acum suntem abia la prânz şi, cel mai important, am documentul semnat, asta este esențial." Apoi s-a adresat tuturor spunându-le să stea liniştiți și a plecat. Ca prin farmec, toată lumea s-a calmat și au plecat cu toții la casele lor. O jumătate de oră mai târziu, Secretarul, care plecase cu automobilul în port pentru a vedea ce se întâmplă, a intrat pe ușă val-vârtej, intrebându-mă: “Unde este Colonelul Boyle?". I-am spus că a plecat. Tânarul a continuat deznădăjduit: - Dacă nu ajunge în port în zece minute, va fi prea târziu ca să îi mai salveze pe prizonierii noștri. Vasul “Ștefan cel Mare” a fost îndepărtat de la chei și este gata de plecare! Acum se pregătesc să plece și cu “Împăratul Traian”! - Ai mașina cu tine?, l-am întrebat. - Da, a răspuns el. - Atunci, stai așa! Îmi iau ceva pe mine și mergem să îl găsim pe Colonel. Mi-am luat pardesiul care era încă plin de sânge și o pălărie peste turbanul meu și am plecat din nou în protestele tuturor.

Mi se părea monstruos că bolșevicii îi luau cu ei pe Barbu și pe ceilalți prizonieri, și eram hotarâtă să fac orice era omenește posibil ca să împiedic să se întâmple așa ceva. Străzile erau pline de patrule de soldați. Am fost opriți de două ori. De fiecare dată le-am zis că am de gând să merg la spital. Am ajuns imediat la reședința Colonelului Boyle. S-a urcat grăbit în masină și am demarat în forță către port. Când am ajuns la docuri, am constatat că, într-adevăr, se făceau pregătiri intense pentru părăsirea imediată a Odesei. Pasarela care ducea către “Împaratul Traian" era înțesată de soldați care își cărau sacii de campanie. Ne-am urcat și noi la bord. Confuzia domnea peste tot! Profitând de acest lucru, Colonelul Boyle i-a dat deoparte pe toți cei care încercau să i se opună. Nava “Ștefan cel Mare” era în larg, dar părea să aibă ancora coborâtă. Oricum, nu se putea ajunge la ei. Un marinar care părea că rânjeste încontinuu ne-a spus că Dichescu nu era la bord. ''Unde este?", am întrebat. "Nu știu! Și dacă credeți ca veți putea lua prizonierii, vă înșelați!". Deodată, ne-a venit ideea să mergem pe nava “Almas”, la bordul căreia se afla Sovietului naval rus.

Am pornit iar cu automobilul peste scânduri și bobine de frânghie aruncate pe oriunde vedeai cu ochii, iar colonelul Boyle s-a întors spre mine, zâmbindu-mi: "Asta e o zi de pomină pentru o doamnă ca dumneata! Dar...mie îmi plac astfel de aventuri!", a remarcat el. În ciuda faptului că mi se rupea inima gândindu-mă că Barbu este în mâinile bolșevicilor, am fost surprinsă să constat că și mie îmi plăceau situațiile astea limită, de viață si de moarte. Am ieșit din mașină în dreptul debarcaderului unde se afla nava rusească „Almas”. Nimeni nu ne-a acordat nici o atenție, peste tot era un du-te vino de lume care ducea provizii la bord. Nici când am ajuns pe punte nu ne-a băgat nimeni în seamă. Colonelul mi-a zis să îl strig pe „prietenul” nostru, pe Dichescu. De undeva, dintr-o cabină au apărut o mulțime de capete. Împins de la spate de ceilalți, Dichescu a ieșit primul pe ușa cabinei, urmat indeaproape de ceilalți. Am început următoarea conversație (eu traducând pentru Colonel): Boyle: "Am crezut că mi-ai promis că mă aștepți până la ora două dupa amiază, nu?”; Dichescu (posac): "Ei bine, sunt aici!"; Boyle: "Da, ești, dar nu la locul stabilit"; Dichescu: "Oricum n-avea rost să te aștept. Sovietul nu va consimți niciodată să renunțe la prizonieri. Să lăsăm lucrurile așa cum sunt”; Boyle: "Nu fi prea sigur de asta! Ia uite ce am asupra mea!" Și Colonelul a scos din tunică documentul parafat de Sovietul Suprem.

Dichescu a recunoscut instantaneu sigiliul roșu, a luat hârtia, a citit-o de mai multe ori, și s-a uitat nesigur în spate, către tovarășii lui. Unii dintre marinarii ruși s-au apropiat, au citit și ei documentul și i-au spus lui Dichescu că trebuie să se supună și să se țină de cuvânt. Fața lui începuse să capete o culoare de un verde bolnăvicios. Boyle: "Ești, cu siguranță, un om de onoare. Vino cu noi ca să dai ordinul să mi se înmâneze prizonierii!". Fără nici o tragere de inimă, Dichescu ne-a însoțit, aruncând priviri tematoare în toate părțile, pe tot drumul înapoi spre nava cu prizonierii români. Mai mult ca oricând am simțit că acest om nu era total sănătos la cap. Am ajuns imediat la bordul vaporului „Împăratul Traian”. Secretarul a rămas la țărm cu mașina, și nici nu aveam să-l mai văd în acea zi! Dichescu a fost imediat înconjurat de tovarășii săi de la bord. În timp ce vorbeau șoptit, am auzit un scrâșnet de frâne și am văzut cum dintr-un automobil s-au dat jos alți doi tovarăși care au urcat la bord. Am auzit numele de "Bujor" murmurat de către toată lumea și l-am recunoscut imediat pe însoțitorul lui Racovski. L-am văzut cum ezită să dea ochii cu Colonelul Boyle. Părea să îl îndemne pe Dichescu să nu dea nici un prizonier, dar, în ciuda insistenței lui, ordinul fusese deja dat, și prizonierii au fost adusi pe punte și aliniați pe chei. Nu l-am văzut pe Barbu printre ei. Nu ne-am putut apropia, pentru că eram înconjurați de paznici cu baionetele scoase. Unul dintre prizonieri mi-a făcut un semn, arătând cu subînțeles spre nava „Principele Carol”, ancorată la câteva zeci de metri mai încolo, de unde un alt grup de prizonieri era debarcat și aliniat pe chei.

L-am văzut! Barbu era acolo, întreg și nevătămat! Avea o valijoară în mână și alături de el era și tânărul său aghiotant. Colonelul Boyle s-a întors spre Dichescu și i-a spus, prin mine: "La revedere! Vă doresc mult noroc și să nu vă îngrijorați în privința prizonierilor. Vom pleca din Odesa înainte de venirea nemților!" Am plecat de pe navă, dar nu mă simțeam deloc liniștită. Mi-am dat seama că mai mult de jumătate dintre bolșevicii de pe navă erau dezertori români. Cauza rusească părea iremediabil pierdută pentru ei, aici, pe coasta Mării Negre, odată cu invazia germanilor. Așa că părea de-a dreptul ilogic că ne dădeau prizonierii! Ce monedă de schimb mai aveau ei în negocierea cu România? Cum și-ar fi găsit iertarea din partea autorităților române? Pentru ei, cei 400 de prizonieri ruși nu mai însemnau nimic acum! De ce i-ar mai fi interesat acest schimb de prizonieri?

Ne-am apropiat de Barbu, iar el a făcut un pas în față spre noi, dar santinela i-a interzis să îl facă și pe al doilea. Colonelul Boyle și Barbu se vedeau pentru prima dată față în față. Au vorbit câteva momente, după care Barbu s-a întors către mine și m-a întrebat ce caut acolo fără palton și cu capul gol. Colonelul Boyle dorea să știe dacă erau prezenți toți cei 71 de prizonieri. La un moment dat un marinar a venit spre noi, spunându-ne: "Dorește Colonelul Boyle să urce la bord ca să semneze eliberarea prizonierilor?" Ne-am întors la bord. Dichescu, la instigarea lui Bujor, a insistat asupra faptului că trebuie să fie întocmită o listă a deținuților, care să certifice faptul că niciunul nu este lipsă, și, în plus, să ateste si că Boyle se angajează să-i înapoieze pe cei 400 de bolșevici în aceleași condiții. "Nu-i cunoști pe români", a spus Dichescu. "Or să spânzure zece tovarăși de-ai noștri pentru fiecare dintre ai lor care lipsește!”. Colonelul Boyle era unul singur, ei erau o mie! S-a uitat la ceas și s-a decis: "De acord! Dar hai să o facem repede! Germanii ar putea fi aici în orice clipă, după propriile tale calcule, și te asigur că nu le place această uniformă!". Ne-am dus într-o cabină de sub punte. Dichescu a scos o listă din buzunar și a chemat un marinar care a început să scrie dupa dictarea sa. Auzeam constant șoapte de dincolo de ușa cabinei și eram deseori întrerupți de diverși tovarăsi. Colonelul Boyle era de un calm perfect, așa că am urmat și eu exemplul lui, atât cât am putut. Deseori, Dichescu mă întreba dacă îl cunosc pe cutare sau cutare prizonier. Între timp, Domnul Mendicutti a intrat în cabină, spunându-ne că a aranjat să putem pleca cu „Jeanne”, dar îi fusese imposibil să cumpere orice fel de provizii. "Timpul este scurt!", a mai remarcat el, și a plecat. Odată terminată lista, Dichescu s-a retras, zicând că se duce sa obțină și semnăturile celorlalți tovarăși din Soviet, pentru că semnătura lui nu avea nici o valoare fără a celorlalți. Abia ce a ieșit din cabină și dintr-o altă ușă glisantă a apărut un om cu părul cărunt, un român: "Sunteți Doamna Pantazzi?", m-a întrebat. "Da!". Apoi a continuat: - Am fost unul dintre mașiniștii de pe nava „Lascăr Catargiu”, când era comandant soțul Dumneavoastră”. – Și ce faci aici? – Sunt prizonier și sunt obligat să am grija de motoarele navei. Fugiți cât de repede puteți! Luați-l și pe englez și dați-vă jos imediat! Am pornit deja manevrele de navigare! – Și tu de ce ramâi? – Pe mine or sa mă împuște imediat, dacă încerc să scap! - a fost răspunsul lui.

Colonelul Boyle a părut să aibă pentru prima oară emoții când i-am explicat ce mi-a zis acel brav marinar. A smuls hârtiile de pe birou, m-a luat de mână și ne-am năpustit afară pe punte. Era o așa mare îmbulzeală încât abia am reușit să ne dăm jos de pe navă. Numai că aici, surpriză! Bolșevicii îi forțau pe prizonieri să urce înapoi pe vapor! Colonelul, masiv și înalt cum era, s-a pus în fața pasarelei, blocând accesul spre navă. În timp ce noi fuseserăm pe navă cu Dichescu, apăruseră la debarcader și soțiile deținuților, însoțite, unele dintre ele, de către copiii lor, iar acum, odată cu această întorsatură, toată lumea era îngrozită și cu lacrimi în ochi. Colonelul Boyle a anunțat hotărârea lui fermă de a nu lăsa prizonierii să urce pe navă, și a cerut tuturor să fie calmi și încrezători. Timpul se dilata îngrozitor, ceea ce părea să nu se mai termine niciodată, era de fapt o fracțiune de secundă. Apoi l-am observat pe Dichescu venind spre noi, moment în care Colonelul Boyle i-a spus să semneze documentul și să terminăm. "Cum aș putea să semnez? Nu există cerneală!", ne-a răspuns. "Iată un creion – merge și așa", i-a răspuns Colonelul, imperturbabil. "Da, bine, voi semna", a spus Dichescu și, în acel moment, la semnalul lui, soldații de pe navă au început să tragă spre mulțimea neajutorată. Luat prin surprindere, Colonelul Boyle a făcut un pas înainte, involuntar, spre Dichescu, dar acesta a luat-o la fugă ca un șobolan pe pasarelă, înapoi pe vapor. A urmat o agitație teribilă. Împușcăturile au continuat și m-am gândit imediat la Barbu, pe care l-am zărit stând lângă Generalul Vivescu, nu foarte departe de mine.

Un marinar aflat lângă mine ținea un revolver îndreptat spre prizonieri și părea gata să tragă în ei. Am pus mâna peste a lui, forțându-l să lase arma jos. "Nu trageți!", l-am rugat. "Prizonierii sunt neînarmați și nu pot să vă facă nici un rău”. Deși era îmbrăcat în uniformă rusească, mi-a răspuns pe românește: „Cine știe dacă-i așa? Și-apoi, trebuie să se urce toți la loc pe navă!” I-am răspuns la rândul meu: "Vor veni, dar nu mai trageți!" S-a întors spre camarazii lui și în acel moment Barbu m-a prins de mână și m-a tras lângă un depozit, unde pentru moment nu ne putea atinge nici un glonte. "Ethel, pentru numele lui Dumnezeu, ce crezi că faci?" M-a implorat să mă întorc acasă. O trăsură tocmai era în apropiere și Barbu m-a si urcat în ea. Vizitiul nu a apucat să pornească pentru că imediat am fost opriți de soldați cu baionete. I-au luat pe Barbu și pe Generalul Vivescu și i-au dus către pasarelă. Am sărit și eu din trasură, un act destul de irațional, îmi dau seama acum, dorind să mă agăț de Barbu. "Stai liniștită! – mi-a strigat el – n-or să mă omoare! Valorez mai mult viu decât mort pentru bolșevicii ăștia! Mă voi întoarce cu siguranță! Promite-mi că te duci acasă imediat! Ai uitat de copii?" În jurul meu femeile și copiii țipau, unii prizonieri încearcau să scape, caii erau speriați...

În acel moment mi-am amintit de Colonelul Boyle. M-am uitat la el. Era în același loc în care îl văzusem ultima oară. Era extrem de calm si îngândurat. "Ce veți face acum?", l-am întrebat. S-a uitat la mine; apoi privirile noastre s-au întors instinctiv spre punte. Am văzut cum doi marinari băteau un om cu părul alb. Barbu dispăruse în mulțime, luat de bolșevici. "Eu nu pot să îndur așa ceva! Nu pot să-i las! Ma duc cu ei!", mi-a răspuns Colonelul. Ne-am dat mâna și abia atunci am realizat ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit; așa neînarmat cum era, un străin față de mine, un necunoscut până mai ieri, mi-am dat seama că dacă putea cineva să mai facă ceva, atunci acesta era Colonelul. "Du-te", i-am spus și am continuat: "Du-te sau vor fi morți cu toții!" Încă îl mai văd urcând pasarela abruptă care ducea către corabia ororilor, și – odată ajuns pe punte - cum îl ia de ceafă pe unul dintre bolșevicii care îl băteau pe batrânul cu părul alb. Câteva secunde mai târziu, cablurile de sîrmă care ancorau nava de țărm au fost tăiate, pasarela a fost dată jos...Am rămas singură, privind cum nava se îndepărtează în largul mării...

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XIII): Moartea aşteaptă în port

Farul Voronţov, Odesa - 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 martie 1918

Întorşi acasă, ne-am petrecut toată noaptea făcând bagaje, pregătind pachete cu mâncare pentru călătoria de a doua zi și scriind scrisori de rămas bun către prietenii care ne ajutaseră în zilele dificile de la Odesa. Abia pe la trei noaptea am reusit să adorm. La șase și jumătate dimineaţa telefonul a început să sune strident si continuu. Cuprinsă de o vagă presimţire, am ridicat receptorul şi am auzit vocea lui Barbu! Mi-a spus că Batalionul Morţii a intrat în închisoare pe la ora patru dimineața, cu voia gardienilor, iar şeful Batalionului a controlat toate celulele şi le-a spus tuturor prizonierilor că trebuiau să plece cu el ca să îşi primească înapoi lucrurile care le fuseseră confiscate - banii, ceasurile de mână și documentele - înainte de a fi predaţi în custodia Colonelului Boyle. Cum mulţi fuseseră jefuiţi de bunuri de mare valoare, vestea că şi le-ar putea recupera i-a făcut să fie de acord să plece imediat. Barbu şi-a dat seama că era ceva necurat la mijloc, ora era ciudată, şi a refuzat să meargă, la fel ca majoritatea prizonierilor. Mi-a mai spus că, cu toate acestea, rezistența lor nu putea să continue prea mult timp, pentru că sosiseră deja întăriri, închisoarea fusese invadată de bolşevici duri şi insistenţi. Barbu a încheiat spunându-mi să iau legatura imediat cu Colonelul Boyle şi să îl informez asupra situaţiei grave de la Turma.

Abia ce mă îmbrăcasem când am zărit pe fereastră două camioane pline cu...prizonierii români, păziţi de Batalionul Morţii. Aceste camioane se îndreptau în direcţia opusă Gării feroviare, de fapt se îndreptau direct către port! În ultimele două zile văzuserăm cu toţii cum vapoarele din port erau cu motoarele pornite, gata să fugă dacă germanii ar fi intrat în Odesa. Când să ies pe ușă, am dat de Comisarul închisorii, un ucrainean, al cărui comportament față de prizonieri fusese întotdeauna mai uman. Știa puţină franceză, dar era într-o asemenea stare de surescitare că nu mai știa nici o boabă acum. Am chemat-o pe vecina de la etajul întâi ca să îmi traducă ce dorea să îmi spună bietul om. Am înţeles că Sovietul nu avea nici cea mai mică intenţie de a menține termenii tratatului încheiat cu Colonelul Boyle; că Racovski fugise deja noaptea trecută cu o navă, luând cu el toţi banii rechiziționaţi de la români; că restul liderilor bolșevici se ascundeau; și că germanii erau la doar câteva ore de Odesa! Soldaţii bolșevici umblau de capul lor prin oraș și jefuiau magazine și trăgeau în lume pe Deribasovskaya. El se temea că prizonierii români vor fi uciși și nici nu mai îndrăznea să se întoarcă la Turma. Am spus tuturor să se baricadeze în casă, să tragă bine ușa după mine, să coboare obloanele și să nu permită nimănui să intre până la întoarcerea mea. Copiii încă dormeau. L-am rugat pe Comisar să mă însoţească și am pornit într-un suflet spre reședința Colonelului Boyle. Am fost destul de norocoasă să-l găsesc rapid, chiar pe stradă!

Am rămas cu gura căscată! Colonelul Boyle se plimba bine mersi, încet și liniștit, ca și cum ar fi fost într-o zi obișnuită pe o stradă din Woodstock, orașul său natal. La inceput nu a crezut nimic din ce i-am spus. Apoi m-a invitat să-l însoțesc până la așa zisul Soviet Româno-Rus, aflat la câteva zeci de metri mai încolo. Am găsit toate sălile goale, totul era părăsit. Din acel moment, Colonelul a devenit mai dispus să asculte ce îi spuneam și a acceptat să mă însoțească până în port și să verifice că aveam dreptate. În timp ce Colonelul s-a dus să găsească o droșcă, eu am intrat puţin în holul Hotelului Londonskaya, care era chiar lângă noi, unde l-am găsit pe Secretarul Consulatului României. Și el auzise zvonurile despre prizonierii români și fusese până la mine acasă, iar acum venise la Londonskaya ca să vorbească cu Domnul Mendicutti. I-am zis să îl cheme imediat și să pornim cu toţii în port. Domnul Mendicutti era gata pregătit și, galant ca întotdeauna, s-a aplecat să îmi sărute mâna, moment în care am simţit parfumul de "Chypre" pe care îl folosea. Nu știu de ce, dar m-a cuprins o dorință isterică de a râde în hohote, dorinţă pe care mi-am strangulat-o instantaneu. Așadar, am plecat cu toţii împreună. Colonelul Boyle se uita cu o insatisfacţie din ce în ce mai rece la bietul Comisar, care era roșu la faţă din cauza eforturilor supraomenești pe care le făcea ca să îi explice în limba franceză despre ce este vorba - lui, Colonelului, care nu înţelegea decât engleza! 

Colonelul Boyle și cu mine ne-am suit într-o droșcă în care a trebuit să ne înghesuim elegant. Ceilalți ne-au urmat într-o altă droșcă, chiar mai modestă decât a noastră. În timp ce calul abia se mișca, Colonelul a început să povestească despre Canada. Bineînţeles că eu una eram nerăbdătoare să ajungem cât mai repede în port, așa că abia ascultam ce spune. Ajunși acolo, am găsit un cordon puternic de bolșevici înarmaţi care restricționau accesul la navele  ancorate la chei. Am zărit mai mulți prizonieri pe punțile navelor „Împăratul Traian" și „Princepele Carol”. M-au recunoscut de la distanță și au început să facă semne disperate către mine. Colonelul Boyle s-a convins că aceștia sunt chiar oamenii pe care trebuia să îi salveze. După o scurtă pauză de gândire, Colonelul s-a întors către mine și mi-a spus: "Nu am mai lucrat niciodată cu o femeie, dar permiteți-mi să vă dau un sfat înainte de a merge mai departe cu această treabă. Să traduceţi exact, dar exact, ceea ce vă spun eu și să nu adăugaţi nici un cuvânt în plus sau să le spuneţi acestor bolșevici ceea ce gândiţi despre ei. Știu să negociez cu astfel de oameni! Acum, vom merge să vedem unde este acest Racovski!"

Ne-am urcat din nou în droșcă și ne-am îndreptat către docuri. Drumul plin de noroi era presărat cu lăzi, butoaie și scânduri. În zece minute am ajuns la yahtul regal „Ștefan cel Mare”, care era acum reședința Batalionului Morții. Am strigat către bolșevicii de pe navă că un colonel englez vrea să vorbească cu Racovski. Santinela ne-a răspuns pe românește că Racovski nu este la bord. Atunci le-am spus să ne lase să venim să stăm de vorbă cu ceilalți tovarăși. Ne-am urcat la bord cu Colonelul Boyle în frunte. "Dacă Domnul Racovski nu este aici, atunci am dori să vorbim cu adjunctul său”, am spus. În câteva secunde, un om cu aspect dubios a fost împins în față de către ceilalți. Părea a avea cam treizeci și cinci de ani. "Tu ești șeful?", am întrebat. "Nu există șefi în Rusia democratică!", mi-a replicat el. "Poți să ne spui unde este Domnul Racovski?", am continuat eu. "A plecat!". I-am expus problema, netulburată: "Domnul Racovski i-a promis colonelului englez că îi va preda pe cei 71 de prizonieri români contra a patru sute de tovarăsi de-ai voștri, dar prizonierii au fost duși la bordul unei nave și Colonelul Boyle nu poate lua legătura cu ei". Adjunctul mi-a răspuns: "Știu - am făcut asta pentru siguranța lor! Germanii sunt aproape de Odesa. Vino și dumneata cu noi, vom fi bucuroși să vă ajutam și pe dumneata și pe englez să fugiți din Odesa, vom pleca în două ore.” Acest discurs ne era livrat ca și cum ar fi fost învățat pe dinafară. M-am întors spre Colonel și i-am tradus acest "colocviu". Colonelul Boyle m-a instruit să răspund că, în esență, era vorba de un tratat sovieto-român și că încălcarea lui putea însemna moartea celor 400 de bolșevici. Toate aranjamentele erau făcute, Colonelul știa cum să scape de germani, dar cu nici un chip nu putea accepta invitația de a fugi cu nava lor! Prizonierii erau de-acum în custodia sa, nu a sovieticilor! Așa că se așteaptă ca ei să fie oameni de onoare și să își țină cuvântul dat.

În timp ce le traduceam spusele Colonelului Boyle, între bolșevici a început o rumoare și după mai multe negocieri între ei, Dichescu - căci așa îl chema pe purtătorul lor de cuvânt - ne-a promis că va aștepta până la ora două după amiaza, cand vor fi primit un răspuns de la Sovietul Suprem care să reafirme că erau de aceeași părere ca atunci când semnaseră tratatul în urmă cu 48 de ore. În caz afirmativ, și-a dat cuvântul de onoare că ni-i va preda pe toți prizonierii români. Am părăsit nava și ne-am îndreptat către ceilalți care ne așteptau pe chei cu nerăbdare. Comisarul ucrainean ne-a spus că știe unde este clădirea în care se afla Brașoveanu, secretarul Sovietului Suprem, care făcea eforturi zadarnice ca să pună pe picioare rezistența contra germanilor. Clădirea se afla tocmai în partea cealaltă a orașului, cam la vreo 8 kilometri depărtare. Nu puteam lua nici o droșcă, pentru că birjarii preferau să moțăie sau refuzau pur și simplu să ne ia. Secretarul Consulatului nostru, un tânăr foarte activ, a spus că poate face rost de un automobil cu care ne va aștepta în fața Hotelului Londonskaya. Apoi a disparut imediat, luând-o la fugă în sus pe scările imense și abrupte.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XII) - Planurile Colonelului Boyle

Odesa - Biserica Panteleymonovskaya

Mărturia unei canadience, măritată cu un român 

Mi s-a părut fascinant să vă redau, ca să zic așa - direct de la sursă, observațiile, trăirile și emoțiile acestei românce, canadiancă la origine, măritată cu un român de-al nostru și pe care hazardul a dus-o la Odesa chiar în vâltoarea Primului Război Mondial... Să depănăm mai departe aventurile lui Ethel la Odesa:

Galați

Pare că a trecut un secol de când am scris despre drama de la Odesa, dar nu, calendarul îmi arată că au trecut doar câteva luni! Am trecut cu toții printr-o mare agonie, am îndurat atât de multă nesiguranță și am suferit așa de mult, încât mi-am uitat cu desăvârșire până și obiceiul meu de a scrie zilnic în jurnal. Acum, aflată din nou la Galați, pot începe să redau pas cu pas aventurile noastre. Încă din copilărie mi-am dorit să trăiesc aventuri! Am aflat de curând că nu e bine să îți dorești prea mult ceva, pentru ca s-ar putea să ți se îndeplinească dorința! Eu am avut-o pe-a mea - și cred că mi-e suficient pentru tot restul vieții mele! Căutând prin notițele mele, văd că jurnalul meu se oprește la data la care Colonelului Boyle a sosit la Odesa pentru a asigura schimbul de prizonieri dintre români si bolșevici. Fiecare detaliu care a urmat a rămas de neșters în memoria mea.

Odesa, 10 martie 1918

Într-o dimineață Dumitru mi-a atras atenția că mai mulți bărbați ne tot supraveghează casa de ceva vreme. M-am uitat pe fereastră și am văzut că așa era, iar pe unul dintre ei chiar l-am recunoscut: era un evreu care dezertase din armata română, un personaj detestabil, care încercase sa mă șantajeze de când Barbu fusese arestat de bolșevici. Temându-mă să nu fiu reținută în casă de către acest individ și de tovarășii săi, și, astfel, în imposibilitate de a mă vedea cu Colonelul Boyle, am hotărât să plec de acasă cu copiii și să dormim noaptea la Madame Sophie. Am așteptat până când bucătăreasa și soțul ei au plecat, ca de obicei, pe la ora patru după-amiaza, și apoi - cam pe la amurg - am început să inspectăm strada. Bolșevicii păreau să fi dispărut. Am încuiat repede ușa și am plecat în grabă de acasă. Am mers puțin pe jos până cand am zărit o droșcă și am oprit-o. M-am suit cu copiii, iar Dumitru a rămas să păzească locuința.

Vestea că germanii se apropie de Odesa atât de rapid și imposibilitatea orășenilor de a obține informații fiabile pentru a își da seama dacă bolșevicii se pregătesc sau nu să opună rezistență, a făcut ca atmosfera din oraș să fie extrem de încordată. La comandamentul sovietic domnea cea mai mare confuzie și circulau cele mai sălbatice zvonuri și incertitudini. Era clar că va urma o orgie de jafuri și șantaje, pentru ca personajele cele mai ticăloase vor profita de situație, într-un oraș fără stăpânire, părăsit de bolșevici, în așteptarea sosirii Puterilor Centrale. Nu eram de multă vreme acasă la Madame Sophie când, deodată, a sunat soneria. Era un soldat român care mă văzuse venind într-aici și care dorea să îl ajut cu ceva bani. Mă simțeam mult mai bine știindu-mi copiii în siguranță aici decât dacă i-aș fi lăsat acasă. Dupa vreo 5 minute am plecat spre Strada Preobrajenskaya, la familia Maszewski, unde mă aștepta și Domnul Mendicutti. Erau cu toții plini de emoție și de speranță, pentru că primiseră vești nemaipomenite despre isprăvile Colonelului Boyle. Unele dintre întâmplările din cariera sa păreau de-a dreptul de necrezut! După vreo câteva minute, Domnul Maszewski a urcat la etaj pentru a întreba dacă Boyle mă poate primi. Sigur că da, dorea să ne vedem imediat, pentru că în scurt timp avea întâlnire cu...Racovski, dictatorul sovietic! Aproape că îmi venea să mă sufoc de emoție! În câteva clipe m-am găsit față în față cu Colonelul Boyle. Deși nu auzisem niciodată despre el până în urmă cu douăzeci și patru de ore, aspectul său mi-a inspirat încredere pe loc! Părea un om profund, cu un fizic masiv, impresionant, cam la vreo 50 de ani, cu o bărbie puternică și cu niște ochi albaștri și luminoși, care te priveau cu forță de sub sprâncenele drepte. Purta o uniformă kaki de-a armatei canadiene. Am văzut "Yukon" scris cu majuscule pe centura lui și, pe piept, am recunoscut imediat decorația Ordinul Coroanei României. Surpriza lui de a întâlni o compatrioată tocmai la Odesa...a fost la fel de mare ca a mea!  

Am avut o conversație lungă. I-am redat în detaliu ceea ce știam eu despre situația din Odesa. La rândul său, mi-a spus că, în după-amiaza aceea, Sovietul, prezidat de Racovski, a fost de acord cu schimbul de prizonieri și a promis să îi predea pe românii de la închisoarea din Turma în dimineața zilei de 12 martie direct lui Boyle, oferindu-i și un tren care să îi ducă până la frontiera de la Bender, unde urma să se facă schimbul cu cei patru sute de bolșevici, prizonieri ai armatei române. Schimbul urma să se facă pe loc. Colonelul Boyle părea că este foarte simpatizat de către bolșevici, și se simțea dator să fie corect și de bună-credință cu ei. Am îndrăznit să-i spun că mă indoiam că bolșevicii ar ști ce este aceea bună-credință. Colonelul Boyle a zâmbit îngăduitor, atribuind remarca mea lungilor mele suferințe de cand Barbu căzuse în mâinile lor. Cu toate acestea, mi-a spus să merg linistită acasă și să împachetez, pentru că mă va lua și pe mine și pe copii în trenul de Bender. A trebuit să-l informez că mai am oameni pe care trebuie să îi iau cu mine, iar el a fost de acord, însă m-a avertizat că mai erau fix treizeci și șase ore până la plecare! Știam că prizonierii habar n-aveau de prezența și eforturile Colonelului Boyle. Tot ce puteau face ei acolo, între zidurile închisorii, era să îi mituiască pe paznici și să îi facă să se dezică de bolșevici, o sarcină care părea relativ ușoară, pentru că mulți dintre ei erau deja nemulțumiți de apucăturile bolșevicilor.

Muniții și provizii erau traficate zilnic la Turma, o închisoare care era o adevărată fortăreață cu ziduri groase și care, dispunând și de câteva mitraliere, se putea opune cu succes multă vreme unei revolte. Prizonierii își puneau toate speranțele de eliberare - culmea! - în ocupația germană, care părea inevitabilă. Colonelul Boyle s-a gândit că ar fi recomandabil ca Domnul Mendicutti să meargă și să îi informeze pe prizonierii români despre sosirea lui la Odesa, pentru ca atunci când emisarii Sovietului vor veni să îi ia ca să îi predea lui Boyle, să nu existe nicio întârziere, neînțelegere sau confuzie. Domnul Mendicutti a promis că va reveni a doua zi ca să-l informeze cu privire la rezultatul acestei misiuni. După aceea întrevederea cu Colonelul Boyle a luat sfârșit. Am plecat cu toții, înțelegându-ne ca, toți trei, Domnul Mendicutti, secretarul Legației Române și cu mine să mergem a doua zi după-amiază la Turma. Coborând scările, ne-am întâlnit cu Racovski, care venea la întâlnirea cu Boyle însoțit de Bujor, un individ sinistru. În dimineața următoare ne-am întors la noi acasă. Dumitru mi-a povestit că pe timpul nopții niște indivizi au încercat de mai multe ori să pătrundă în casă, dar faptul că au văzut că există cineva înăuntru, i-a făcut pe bandiți să dispară...După-amiază, așa cum eram înțeleși, am luat o droșcă și am pornit spre închisoare. I-am găsit pe prizonieri într-o armonie perfectă cu paznicii închisorii. Fusese chemat și un fotograf pentru o fotografie de grup și toți au insistat să mă alătur lor, plasată între directorul închisorii și Generalul Vivescu. Unii dintre ai noștri au fost sceptici cu privire la planurile Colonelului Boyle, dar le-am tăiat imediat toate obiecțiile și i-am zorit să înceapă să se pregătească pentru plecarea de a doua zi dimineață.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XI) - Încă un canadian la Odesa!

Odesa, 1918 - Primăria

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 februarie 1918

Sovieticii nu ne-au mai inspectat casa din ziua în care Barbu a fost arestat. M-am dus în vizită la el de câteva ori, dar niciodată nu am fost lăsată nici singură cu el, nici mai mult de zece minute împreună. Gardienii înțeleg româneşte, dar apuc să vorbesc un pic cu Barbu pe franțuzeşte sau englezeşte, până încep ei să tragă cu urechea. Bolșevicii îi şicanează şi îi îngrozesc pe prizonierii români încontinuu și le dau să facă cele mai degradante munci la care se poate gândi cineva. Barbu a refuzat - bolşevicii au amenințat, dar până în prezent nu s-au dedat la nici o violență împotriva ostaticilor. E aşa o vânzoleală la bord şi totul este cât se poate de murdar! Nouă, soțiilor deținuților, ni se permite să le aducem alimente, și se pare că chiar au nevoie de hrană, pentru că la bord li se dă mâncare rar și de proastă calitate. Barbu îşi petrece timpul citind. Pe navă sunt aproximativ șaptezeci de prizonieri români: bancheri, vice-preşedintele Senatului, alți senatori şi deputați, președintele Camerei de Comerț București. Bătrânul general Crăiniceanu, fostul ministru de război, şi câțiva ofițeri au fost debarcați şi duși sub pază pe la diverse sanatorii, atât de rău se îmbolnăviseră.

Odesa, 14 februarie 1918

Astăzi, când m-am dus să îl văd pe Barbu, nu mi s-a permis să mă urc pe navă. Temându-mă de ce e mai rău, m-am dus la Contele de Visart și împreună cu el ne-am deplasat la sediul Sovietului Suprem, care este instalat în Palatul Voronțov. Clădirea era într-o stare de mizerie neagră. După eforturi persistente, Contele a obținut o informație importantă: prizonierii au fost transferați la închisoarea Turma, o închisoare pentru tâlhari și criminali, aflată la aproximativ o milă distanță de periferia Odesei. Contele mi-a obținut un permis cu care pot să mă duc la Barbu la închisoare. Și ofițerii şi soldații din Palatul Voronțov aveau o înfățişare de-a dreptul sinistră, unii dintre ei cu priviri tâmpe, cu fețe lipsite de orice inteligență, cu părul vâlvoi şi cu uniforme dezordonate. Nu era nimic feroce în comportamentul lor, dimpotrivă, păreau mai degrabă nepăsători - cei mai mulți dintre ei mestecau semințe de floarea soarelui sau ronțăiau coji mari de pâine, în timp ce se relaxau stând cu cizmele pe scaunele îmbrăcate în satin şi brocart. Aceştia sunt săracii oameni de care se foloseşte Racovski.

Odesa, 15 februarie 1918

Ieri l-am văzut Barbu la închisoarea Turma. Românii noștri au fost puși în locul foștilor deținuți, care au fost duși pe mare, departe de oraș. Prizonierii au fost obligați să mărșăluiască pe jos din port până aici. Au fost aruncați câte patru într-o celulă și au voie să se plimbe câte o oră în fiecare zi în curtea interioară. Gardienii par a fi destul de umani și, din fericire, sunt foarte coruptibili. Nu există nici o încălzire, așa că toată lumea suferă de frig, noroc că i-am adus lui Barbu o pătură. Suntem atât de cufundați în mizerie și suferință că orizontul nostru se reduce la cele mai elementare lucruri, nu mai avem nici o perspectivă. Contele și Contesa de Visart au făcut și răsfăcut de zeci de ori planuri de evadare din Odesa. Vasul "Arhimede", care aparține Consulatului italian, fusese trimis de la Constantinopole la Odesa, la izbucnirea războiului și este încă la dispoziția Contelui, care mi-a propus să plec cu ei la Constanța. Dar Barbu, care se teme mai mult de minele plantate în mare decât de bolșevici, mi-a spus că e periculos, așa că am refuzat generoasa ofertă. Până la urmă, a renunțat și Contele la această idee.

Odesa, 16 februarie 1918

Ieri m-a sunat Barbu din închisoare! Contra unei șpăgi, un gardian i-a perimis să folosească telefonul. Mi-a spus să vin urgent să îl văd pentru că are ceva important să îmi spună. Am ajuns într-un suflet, am dat zece ruble portarului și alte zece ruble unui gardian care ne-a lăsat singuri câteva minute. Barbu mi-a povestit că un prieten de-al său din închisoare a ascuns trei milioane de ruble aur în apartamentul său, înainte de a fi arestat. Aflase că se fac zilnic percheziții, mai ales că se știa că este un om bogat, și se temea că îi vor găsi comoara. Așa că l-a rugat pe Barbu să îl ajute. Barbu mi-a spus să iau banii de la un om de încredere de-al prietenului său și să îi depozitez în seiful Domnului Ray, la Consulatul american. I-am explicat că Domnul Ray era într-o situație foarte dificilă, nu mai avea cum să asigure paza Consulatului și nici să îl protejeze dacă ar fi fost atacat. De aceea se și hotărâse să nu-și mai asume nici o responsabilitate suplimentară. Cu toate acestea, am fost de acord să iau banii și să îi pun într-o valiză de-a noastră care era depozitată în seiful de la Consulatul american, fără să îi spun Domnului Ray despre ce este vorba. Pe la amurg, un mesager mi-a adus banii, puși în două cutii mari, legate împreună și învelite în hârtie albă. Am sperat că paltonul meu larg, în care ascunsesem de atâtea ori pachete și tot soiul de alte lucruri, va putea să ascundă și aceste cutii cu bani, dar erau prea mari și prea greoaie. Prin urmare, am decis ca mesagerul să meargă cu mine la Consulat. Era un moment prost și riscant să mergi pe stradă la ora asta, pentru că la apus încep și împușcăturile, dar preferam să risc decât să păstrez banii peste noapte în casa noastră. Am luat-o eu înainte, singură pe o parte a străzii, iar mesagerul în urma mea, pe celălalt trotuar. Când am ajuns aproape de Consulat, am văzut o patrulă de soldați în fața intrării. Ne-am oprit în umbra unei case și am așteptat să vedem dacă pleacă. Se pare ca erau cu toții prinși într-o controversă fără sfârșit, așa că am hotărât să încerc să intru în Consulat, pentru că se vedea o luminiță la biroul Consulului, semn că Domnul Ray era încă la muncă. I-am spus însoțitorului meu să rămână ascuns, apoi am sunat la ușă. Portarul mi-a întredeschis ușa, mesagerul a venit repede și mi-a înmânat pachetul, iar eu am intrat val-vârtej în Consulat. Mi-am recăpătat respirația abia când portarul a zăvorât ușa în urma mea. Normal, Domnul Ray era surprins de apariția mea la acea oră târzie. I-am spus că trebuie să pun un colet cu niște acte în valiza mea din seif. S-a uitat la pachetul din mâna mea și mi-a spus să îl pun deasupra seifului, că o să-i faca el loc mai încolo în seiful arhiplin. M-am decis pe loc că așa era cel mai înțelept, să îl las pe el să îl pună în seif, și am mai stat de vorbă câteva minute. Cum avea încă de lucru, mi-am dat seama că îl țin din treabă și am plecat. Oricum, eram nerăbdătoare să mă întorc acasă, la copii. Am petrecut noaptea fără să pot adormi, iar a doua zi de dimineață m-am dus din nou la Consulat. Domnul Ray nu venise încă la birou și pachetul meu era exact în locul în care îl lăsasem eu cu o seară înainte! După un timp a apărut și Domnul Ray, am stat puțin de vorbă și la un moment dat, văzându-l că deschide seiful, l-am întrebat, aparent fără să îmi pese prea mult, dacă a pus și pachetul meu înăuntru. Evident, uitase! L-am rugat să îl pună chiar atunci, iar Domnul Ray s-a mirat de cât de insistentă puteam să fiu, de parcă ar fi fost vreo comoară în pachetul acela! N-am plecat de-acolo până nu am văzut cele trei milioane de ruble aur puse bine în interiorul seifului!

Odesa, 26 februarie 1918

În dimineața aceasta Domnul Ray a dat pe la mine, în drumul său spre Consulat.

- Ai aflat? Știi că mai este un canadian, aici, în Odesa, pe lângă dumneata?

- Un alt canadian? Aici, în Odesa?! Imposibil! Cum a ajuns aici?

- Ei bine, a picat din cer! A venit cu avionul.

- Și unde e? De ce-a venit în Odesa?

- Păi, de-aia am dat pe la dumneata, vreau să mergi să te întâlneşti cu el - a spus Domnul Ray. Și apoi a inceput să îmi dea toate detaliile.

Se pare că acest canadian era ofițer de armată, colonel, iar numele lui era Boyle. Cică mai fusese o dată prin Odesa. Acest colonel Boyle era negociatorul guvernului României cu bolşevicii lui Racovski. Colonelul avea mandat să faca schimb de prizonieri: românii vor da ruşilor patru sute de prizonieri contra celor șaptezeci şi unu de români închişi la Turma. Părea prea frumos ca să fie adevărat! Putea face Colonelul Boyle aşa ceva? Speranța mă umplea de emoție - înecatul se agață şi de un fir de pai!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (X) - La Revoluția Franceză nu a fost şi maşina Mariei-Antoaneta rechiziționată?

Odesa, Gara feroviară la 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 9 februarie 1918

Incapabilă să mă ocup de ceva, cu atâtea lucruri pe capul meu, m-am dus din nou în această dimineață la Consulatul american ca să îl intreb pe Domnul Ray dacă mi-ar putea obține de la Racovski permisiunea de a merge în vizită la Barbu, pe nava-închisoare, o favoare despre care auzisem că alte femei beneficiaseră deja ca să-şi vadă soții.

- Ce-ar fi să te duci chiar dumneata sa-l întrebi! E chiar aici! - mi-a zis, arătând spre ușa biroului său personal. - Cred că Racovski este într-o stare de bună dispoziție, la câte milioane numară el în momentul ăsta!

Aşadar, era adevărat. Din primul moment al sosirii sale la Odesa, Racovski încercase să dea de fondurile băneşti ale Guvernului României. Revoluția are nevoie de bani ca să reuşească, nu? Barbu dăduse sfoară-n-țară că banii româneşti fuseseră trimişi în Iași cu avionul, dar Racovski nu s-a lăsat păcălit. Cum a descoperit Racovski că o parte din bani au fost depozitați la Consulatul american...este o altă poveste, şi lungă, şi nenorocită, o poveste despre încredere şi trădare! Domnul Ray mi-a spus că Racovski s-a prezentat la el cu o hârtie prin care era autorizat să utilizeze fondurile băneşti pentru "românii săraci din Odesa". Ar fi fost inutil să i se opună, cu hârtie sau fără hârtie.

Obsedată de dorința de a obține permisiunea de a-l vedea pe Barbu, am intrat în biroul în care se afla Racovski. Aveam în fața mea un om subțire, cu barbă, cu ochi luminoşi și pătrunzători, privind fix şi încruntați asupra mea. Când am început să-i vorbesc în limba engleză, fața lui s-a relaxat. Mi-a răspuns tot în engleză, cu un accent pur și fluent, iar după câteva momente mi-a spus să iau loc. Ochii mei priveau fascinați la muntele de bani aflați pe birou, la bancnotele acelea de toate culorile. Trebuie că erau miloane acolo. Racovski mi-a aprobat permisiunea, am dat mâna cu el şi am ieşit.

Afară, pe stradă, primejdia plutea în aer. În drum spre casă, am văzut o femeie arestată, escortată de un soldat. Mai încolo, pe Deribasovskaya, tocmai când voiam sa traversez pe trotuarul opus din cauza aglomerației, a început o îmbrânceală generală în mijlocul străzii. Am observat o femeie aproape de mine purtând un guler de blană frumos, aruncat peste umeri, și m-am gândit că e o nebunie să porți aşa ceva pe vremurile astea. Deodată am auzit-o țipând! Cineva îi smulsese gulerul de blană şi o luase la fugă. Am mers mai departe, liniştită, fără să spun nimic, ca şi când nimic nu se întâmplase. Tâlharii forțează adesea femeile să se descalțe de cizme și de șoșoni în plină stradă, fără ca nimeni să spună ceva sau să le ia apărarea femeilor...O prietenă de-a mea, o belgiancă bogată, a avut parte de ceva mai rău. A fost dată jos, cu forța, din automobilul ei de un grup de bolşevici şi aceştia i-au luat pur şi simplu maşina. Au zis că se rechiziționează! A protestat, spunând că ea nu este cetățean rus și că nimeni nu are dreptul să i-l ia.

- Și ce contează asta? - i-au răspuns bolşevicii. - La Revoluția Franceză nu a fost şi maşina Mariei-Antoaneta rechiziționată?

Nevasta Consulului grec a venit să mă viziteze în această după-amiază. Starea de nevroză făcea ravagii în toată Odesa. Mi-a povestit, ca fiind absolut autentic, că un localnic, indignat de lipsa de caracter a multor locuitori ai Odesei, de faptul că nimeni nu ia atitudine, a decis să se împotrivească tuturor rechiziționărilor, de orice fel. A reușit să facă rost de un revolver cu care a ieșit să-şi facă obişnuita plimbare de după-amiază. Un trecător s-a lovit de el pe stradă. Instinctiv, omul nostru a dus mâna la buzunar şi a simțit că nu mai avea ceasul. Și-a scos pistolul, l-a prins pe acel trecător şi a strigat la el să îi dea ceasul, fluturându-i arma în față. Individul, speriat, a scos un ceas şi i l-a dat. Triumfător, omul s-a întors acasă, nerăbdător să-i povestească nevestei aventura lui. Aceasta îl astepta în uşă:

- Ai venit cam târziu - i-a spus ea - dar de ce m-aş mira?. E prima dată în viața mea când te-am văzut plecând în oraş fără să îți iei ceasul cu tine!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (IX) - Prizonieri pe vaporul „Împăratul Traian”

Nava „Împăratul Traian”, văzută aici în Constanța

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 5 februarie 1918

Rezultatul întrevederii dintre Domnul Ray si Racovski nu fusese nici pe departe atât de favorabil cum îmi închipuiam eu. Racovski era hotărât să îl aresteze pe Barbu şi a spus că el n-avea cum să răspundă pentru viața lui Barbu în caz că "Batalionul Morții" îl va descoperi. Deja suspectau că se ascunde printr-unul dintre consulatele din Odesa și știau perfect de bine că aceşti consuli nu se puteau proteja nici măcar pe ei înşişi. Racovski a mai declarat că lui Barbu avea să îi fie mai bine în închisoare decât afară și a ținut-o tot așa în continuare. Domnul Ray nu îi spusese încă nimic lui Barbu, crezând că e mai bine să discute despre problema asta mai întâi cu mine, deși era de părere că, până la urmă, Barbu trebuia să-şi decidă soarta de unul singur. Domnul Ray crede că bolşevicii se vor ține de cuvânt pentru simplul motiv că le va fi ruşine dacă şi-l vor încălca şi pentru că doresc cu sinceritate să îi impresioneze favorabil pe consulii străini. Eu una cred că ar fi mai bine să spunem că a avut loc un accident şi Barbu să se degizeze şi să dispară undeva. Nu am încredere nici în Racovski, nici în vreun alt lider bolşevic. Și nu puteam suporta ideea de a mă da bătută pâna nu încercam toate posibilitățile. Aşa că l-am luat pe Domnul Ray şi ne-am dus împreună să vorbim cu Prințul Sebastian Moruzzi, prieten cu Barbu. Știam că, cu mulți ani în urmă, Prințul îl ajutase cu ceva pe Racovski, ceea ce însemna că Racovski ar trebui să îi fie recunoscător. Prințul Moruzzi se refugiase şi el din România la Odesa. Locuia într-un sanatoriu, în compania altor români care îşi puteau permite luxul de a sta într-un astfel de loc. Contra unor sume imense de bani, medicii îi protejau foarte bine de atenția bolșevicilor. Domnul Ray l-a întrebat dacă putem avea încredere în cuvântul lui Racovski, şi dacă el, Prințul, crede că Racovski este stăpân pe situație, dacă deține puterea în mod real asupra sovietelor. Prudent şi gânditor, Prințul Moruzzi ne-a spus că putem să ne bazăm că Racovski va face doar ce poate şi nimic mai mult, şi că era mai bine ca Barbu să fugă din Odesa. Însă Prințul se îndoia cu privire la faptul că Racovski ar fi putut să limiteze violențele, pentru că puterea lui Racovski consta tocmai în propagarea violenței, sugerând excese şi mai mari pe viitor. Am plecat de la sanatoriu foarte deprimată. De-acum era deja seară, dar tot nu-mi venea să mă resemnez.

Odesa, 7 februarie 1918

Ieri după-amiază Domnul Ray a apărut brusc împreună cu Barbu şi am rămas mută de uimire văzându-i cum intră lejer pe uşa casei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Domnul Ray mi-a spus că, de dimineață, se văzuse din nou cu Racovski şi obținuse din partea acestuia câteva garanții și promisiuni. Apoi s-a dus să îl ia pe Barbu, pe care Contele si Contesa de Visart abia dacă s-au înduplecat să îl lase să plece de la ei, şi au venit împreună pe jos pe Strada Puşkinskaya, fără să atragă atenția nimănui. Barbu mi-a spus că nu putea să mai suporte această stare de incertitudine şi au plecat imediat să se vadă cu Racovski. Eram sigură că va fi arestat şi nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut întorcându-se acasă după numai o oră. Racovski îi primise în biroul lui şi le explicase situația în care ne aflam. Rusia a întors armele împotriva României, aşa că Barbu, în calitatea lui de comandant al Misiunii miltare române, era prizonier de război. Mai târziu, putea să îl elibereze condiționat, dar Barbu a spus că e pregătit să se alăture celorlalți prizonieri români, nedorind nici o favoare pentru el, exprimându-şi convingerea că arestarea lui va face ca restul comunității româneşti să fie lăsată în pace. Domnul Ray a sugerat ca Barbu să rămână acasă în noaptea aceea şi a doua zi să se prezinte la arest. Racovski şi-a dat acordul pe loc, părând a se conforma cu plăcere cererii Consulului american şi...asta e! Copiii s-au bucurat să-şi revadă tatăl. După ce i-am dus la culcare, m-am apucat să pregătesc câteva bagaje pentru Barbu. Credința lui Barbu în steaua României a rămas la fel de nezdruncinată. Motto-ul lui este: “Românii nu pier niciodată!”. A doua zi de dimineață, la despărțire, a fost greu, în ciuda eforturilor noastre de a păstra aparențele. Dumitru, bombănind, a chemat o birjă, a urcat valizele şi Barbu a plecat. Domnul Ray, care-l însoțise, a revenit la prânz să-mi spună că Barbu a fost dus de Racovski la bordul navei româneşti “Împăratul Traian”, unde erau închişi ceilalți prizonieri români, toți cunoscuți şi prieteni de-ai lui Barbu. În prezența Domnului Ray, care înțelege și vorbește bine limba rusă, Racovski a ținut un discurs gardienilor, atrăgându-le atenția că Barbu este o persoana importantă, că e singurul român care a acționat patriotic (!), predându-se voluntar, și că el, Racovski, dorește ca acest prizonier să fie tratat cu considerație. A mai adăugat, arătând spre Domnul Ray, că şi-a dat cuvântul de onoare Consulului american că Barbu nu va păți nimic rău.

Odesa, 8 februarie 1918

Consulul român, care stătea ascuns, scăpase până acum de arestare. Cum acesta nu mai putea face nimic pentru a proteja comunitatea românească, Domnul Ray s-a angajat să apere interesele românilor, un motiv fiind acela că toți americanii, cu excepția câtorva tineri ofițeri, părăsiseră Odesa. Așa se face că Domnul Ray este mult mai liber decât ceilalți consuli, care au cu toții treabă până peste cap, mai cu seamă Contele de Visart, care este împovărat de grija pentru sutele de italieni, atât a celor care trăiesc în Odesa de ani de zile, cât şi a celor care s-au refugiat aici venind din România. Toată lumea din comunitatea noastră se simte încurajată de faptul că suntem protejați de americani, deși toată puterea Domnului Ray constă, de fapt, în simpatia pe care bolșevicii cred că America o are pentru ei, ca urmare a "reformelor democratice" începute de ei în Rusia! N-am ce face altceva decât să aştept o ocazie pentru a putea să mă duc să îl vizitez pe Barbu. Ieri mă întorceam de la Consulatul american şi, ajungând acasă, am dat să o iau prin spatele casei, pe-acolo intrăm acum, intrarea din față o ținem blocată întotdeauna, când am văzut un individ dubios, cu un aspect mizerabil, stând tolănit pe treptele de la intrare, fumând liniştit o țigară. Am tresărit fără să vreau, iar individul s-a ridicat și mi-a spus:

- Nu vă speriați, Doamnă! Sunt eu, Constantinescu!

Din fericire chiar aşa era! Constantinescu era unul dintre sergenții români aflați în serviciul lui Barbu, deghizat atât de eficient încât nimeni nu l-ar fi recunoscut. Mi-a povestit că a stat ascuns până acum, dar aflase de la Dumitru despre situația noastră deplorabilă şi se hotarâse să vină să ne ajute. Vorbind fluent limba rusă, se descurcase bine prin oraș şi era gata să facă orice pentru noi. Mi-a promis că se va întoarce în fiecare dimineață și o să rămână în casă, de pază, ori de câte ori voi fi obligată să plec undeva.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (VIII) - Un nou stăpân în Odesa

Odesa, 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 20 inauarie 1918

Până la urmă, inevitabilul s-a produs: bolşevicii și ucrainenii au început războiul unii împotriva altora. În ultimele trei zile s-au luptat încontinuu între ei pe străzi pentru a pune stăpânire pe Odesa. Am observat mişcări neobișnuite încă de duminica trecută. De la ferestrele noastre am putut vedea detașamente mici de cavalerie, automobile încărcate cu arme stivuite şi camioane pline cu mitraliere. Câteva tunuri mari au fost aduse din port de către marinari. De obicei nici nu mai dăm atenție împuşcăturilor frecvente din timpul nopții, dar luni de dimineață am văzut o baricadă formată din băncile de lemn din parc, peste bulevardul larg din fața casei noastre. Dincolo de baricade se zăreau şi două tunuri amplasate la baza statuii lui Puşkin şi asta ne-a convins că urmează să se întâmple ceva grav şi serios.

O studiere mai atentă a împrejurimilor, ne-a făcut să ne dăm seama că bolşevicii sunt stăpâni pe situație în cartierul nostru. Curând au început împuşcăturile care au durat câteva ore fără întrerupere. Casa noastră a fost atinsă de sute de gloante. Ferestrele de la subsol erau toate sparte, putând fi folosite de-acum pe post de adevărate tranșee. A doua zi am văzut un tanc oribil care s-a tot mişcat într-o parte şi alta a bulevardului, trăgând în toate direcțiile. La un moment dat, întorcându-se în mijlocul străzii, tancul a atins fereastra de la sufrageria noastră. Am zărit pe geam cum asistentele medicale de la Crucea Roșie au ieșit cu brancardele, agitând un steag alb, pentru a-i ridica de pe străzi pe cei căzuți ca să îi ducă la un spital din apropiere. Se părea că ucrainenii vor invinge, dar bolşevicilor le-a venit o idee pe cât de strălucită, pe atât de groaznică. Partidul Bolşevicilor avea sprijinul aproape unanim al marinarilor din port. Astfel, marinarii şi-au manevrat navele la chei aşa încât să poată trage cu tunurile lor grele drept în sus, pe bulevardul principal. Marinarii aceştia nu sunt din Odesa, sunt adunați de prin toate porturile Rusiei, aşa că ei privesc Odesa ca pe un loc bun de pradă.

Nici unul dintre aceşti bolşevici nu dă doi bani pe conservarea clădirilor sau a monumentelor oraşului. Vibrația de la prima lovitură de tun a făcut să tremure toate ferestrele noastre, într-un fel foarte ciudat. A fost ca și cum o minge mică a străpuns centrul fiecărui geam, în punctul în care era rezistența mai puternică, apoi geamurile s-au crăpat în mici triunghiuri egale pe toată suprafața lor. Toate ferestrele au tremurat, pentru o clipă, şi apoi geamurile au căzut toate pe jos cu un zgomot asurzitor! Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, am început să primim "vizite" de la marinari, care îşi motivau intrarea în casele noastre spunând că sunt în căutarea oricăror arme de foc, şi plecau, la schimb, cu numeroase suveniruri. Prima dată când ne-au intrat în casă a fost imediat după ce s-au spart toate ferestrele. Eram cu toții împreună la Dumitru, a cărui cameră dă înspre curtea interioară, unde am adus în grabă şi paturile copiilor. Când au năvălit peste noi, Barbu, furios, i-a dat afară, dar pe urmă au venit alții şi alții. Domnul Ray, Consulul american, ne dă telefon în fiecare seară de la Consulat ca să afle dacă este sigur să se întoarcă acasă, dat fiind că apartamentul lui este tot pe strada noastră.

Odesa, 23 ianuarie 1918

Bolşevicii au câștigat. În această dimineață, atmosfera de-afară fiind liniștită, am ieşit pe la ora 11 și am văzut statuia Ecaterinei cea Mare înfăşurată, legată şi acoperită toată în nişte pînză de sac. Sute de gloanțe zăceau presărate pe trotuare. Beciurile celor două hoteluri din vecinătatea noastră, "Petrograd" și "Londonskaya" au fost "rechiziționate" și pavajul din fața clădirilor era roșu de la atâta vin vărsat pe jos. Sticlele cu gâturile sparte erau aproape la fel de numeroase ca și gloanțele. Străzile erau pustii. Din fericire, am avut suficiente provizii în casă în timpul luptelor de stradă. Multe dintre cunoștințele noastre erau leşinate atât din cauza foamei făcute în zilele asediului, cât şi a fricii de a ieşi din casă pentru aprovizionare. Și chiar dacă ar fi ieşit, s-ar fi întors tot cu mâinile goale, pentru că nu mai era nimeni la piață și toate magazinele aveau obloanele trase.

Suntem informați că există cel puțin 15.000 de ofițeri ruși care se ascund prin Odesa, şi se pare că nici unul dintre ei nu are nici o inițiativă sau vreo idee de organizare pentru a se opune bolşevicilor. Este ciudat că nu au dat nici o mână de ajutor Partidului Ucrainenilor, preferând să asiste la cum sunt vânați ucrainenii de către extremiștii bolşevici de la putere. Numărul celor care ucid și jefuiesc este relativ mic, dar populația Odesei este inertă și supusă. Tot ce ar trebui pentru restabilirea ordinii, ar fi un lider zdravăn! Se fac pregătiri pentru înhumarea colectivă a bolşevicilor patrioți (patrioți!?), care au murit în timpul luptelor. Au fost puşi în sicrie de culoare roșie cu coroane de flori artificiale. Nu am aflat exact câți au murit, dar trebuie să fi fost câteva sute. Gara a fost foarte grav avariată, iar cupolele verzi ale bisericii de vizavi au fisuri adânci. Pe troutuare vezi la tot pasul cărămizi căzute, sticlă spartă, resturi de tencuială. Situația comunității româneşti va fi şi mai dificilă de-acum înainte. Chiar în timpul luptelor de stradă, mulți dintre românii care locuiau la hoteluri, au fost arestați pe timp de noapte, dar cei mai mulți dintre ei au fost eliberați, dând pur şi simplu o şpagă liberală cinstiților bolşevici. Ducem o existență foarte agitată, toată ziua vin la Barbu prietenii celor care sunt încă arestați, ca să-l implore să găsească o soluție pentru eliberarea lor grabnică. Ne-am reparat ferestrele la nişte prețuri ruinătoare.

Odesa, 28 ianuarie 1918

Am auzit în această dimineață că Racovski a sosit în Odesa, trimis de Lenin și Troțki ca să se ocupe de situația din oraş, aflat acum cu totul în mâinile bolșevicilor. Mai auzisem eu câte ceva, vag, despre acest nou stăpân al Odesei, dar consternarea care a cuprins comunitatea românească atunci când vestea sosirii acestuia a ajuns la toată lumea, m-a făcut să vreau să știu cât mai multe detalii posibile cu privire la el. Acest Racovski este cetățean român de origine bulgară, medic de profesie. Familia lui se mutase în România după 1880, unde moștenise niște pământuri prin partea Dobrogei, regiune cedată României cu mulți ani în urmă. Și-a făcut primii ani de școală în România și, deşi cetățean al țării noastre, a afişat întotdeauna o ură evidentă împotriva României, pentru că se considera tot bulgar. A ajuns să fie un tânăr cu realizări intelectuale deosebite şi s-a înscris în Partidul Socialist. Din cauza activităților sale a fost exilat din țară. Ani de zile s-a ocupat de Internaționala Socialistă şi era prieten intim cu Lenin. Când a izbucnit Revoluția din Rusia, a fost îndeajuns de imprudent ca să se întoarcă în România și să înceapă să facă agitație bolşevică. Și-a folosit toată puterea de convingere ca să îi facă şi pe soldații noștri să urmeze exemplul "fraților" ruși și să dezerteze. Efectele le-am văzut cu ochii noștri aici, în Odesa. Desigur, a fost arestat și băgat într-o închisoare din Iași. Cum a scăpat de-acolo, este un mister pentru toată lumea de-aici, din Odesa. Cu siguranță, nimeni nu poate să spere că, în privința acestui Racovski, vom avea de-a face cu un dictator blând.

Odesa, 2 februarie 1918

Barbu tocmai se pregătea să iasă din casă în această dimineață, pe la ora opt, când aghiotantul Generalului Vivescu a sunat la uşă. Ne-a spus că superiorul său fusese arestat noaptea trecută de un grup de bolşevici, format din ruşi și români, deopotrivă. Ne-a mai spus că aproape toți românii considerați importanți şi cu un rol proeminent în societate au fost luați de lângă familiile lor şi, desigur, arestați. În ce ne priveşte, noi avuseserăm o noapte liniştită şi la auzul acestor veşti ne-am întrebat cum de Barbu scăpase! Gândul că l-ar fi putut aresta şi pe Barbu m-a copleșit. Am inceput să îl bat la cap să plece la Consulatul Italiei şi să rămană acolo până când vom putea face ceva ca să îi eliberăm şi pe ceilalți şi să încercăm să aflăm veşti din Iaşi, despre ce oare o fi vorba. După o oră de rugăminți, timp în care urechile mele parcă auzeau încontinuu sosirea bolșevicilor, Barbu a consimțit să plece pe jos, în haine civile, la Contele de Visart, la Consulat, aflat cam la 15 minute distanță de noi. În restul zilei a fost linişte. Pe la ora cinci după-amiaza mi-am înfăşurat în jurul taliei o cămașă curată pentru Barbu, apoi mi-am pus pe umeri balonzaidul, am mai aruncat nişte gulere și batiste prin buzunare și am plecat pe jos spre Consulatul Italiei. Contele baricadase aşa de bine toate uşile, că i-a luat ceva vreme portarului ca să mă lase să intru. L-am găsit pe Barbu în salonul din spate împreună cu gazdele. Tocmai discutaseră despre cum să plece din Odesa, dar nici un plan nu era satisfăcător. Am înțeles că însuşi Contele trimisese un mesager de încredere în Iaşi, dar atât de mulți curieri au dispărut fără urmă, fără a mai da vreodată vreun semn de viață, încât am puține speranțe că de data asta va fi altfel.

Odesa, 3 februarie 1918

O zi perfect de liniștită. N-am îndrăznit să îl las pe Dumitru să iasă din casă de teamă să nu fie arestat în plină stradă, aşa că azi s-a ocupat de cumpărături bucătareasa, care, în stilul ei, s-a întors acasă cu o trăsură, bine mersi. Prețurile la carne și la legume s-au triplat și este extrem de dificil să mai schimbăm valută. Nu țin în casă mai mult decât banii necesari pentru o săptămână, de fapt o parte din bani îi țin chiar asupra mea, în ciorapi. Nu are rost să-i ascund în corset, pentru că primul lucru pe care îl fac bolșevicii când îți intră în casă este să caute prin fustele femeilor. O altă parte din bani am dat-o lui Dumitru şi bonei copiilor, aşa că şi ei au asupra lor bani ascunşi cât se poate de bine. În această după-amiază am trimis copiii cu bona să îl vadă pe Barbu. Am pus niște țigări, pentru el, pe fundul unei cutii vechi de bomboane, apoi am pus deasupra lor o bucată de carton, peste care am presărat niște pietricele împachetate în poleiană, ca bomboanele, în caz că ar dori cineva să controleze şi să deschidă cutia. Persoanele care au asupra lor pachete sunt oprite pe stradă şi percheziționate, iar țigările sunt primele care sunt confiscate! Barbu a fost foarte mulțumit de surpriza pe care i-am făcut-o, iar Contesa de Visart a înlocuit pietricelele cu bomboane adevărate, spre încântarea copiilor. Din oră în oră mă aştept să vină bolşevicii peste noi. E imposibil să nu apară.

Odesa, 4 februarie 1918

Astăzi, tocmai când mă aşezam la masa de prânz, a venit la noi un tânăr pe care îl ştiam din vedere, ştiam că se ocupă cu ceva pe la Serviciul de transport maritim român. L-am invitat să ia loc la masă, şi l-am întrebat ce treburi l-au adus pe la noi. Mi-a spus că mulți români au reușit să se ascundă și l-au trimis pe el la noi ca să ceară sfatul soțului meu dacă trebuie sau nu să se predea dictatorului Odesei, lui Racovski, care ordonase să se publice o înştiințare, lipită pe toate zidurile oraşului, în care se anunța că dacă românii se predau de bună voie, atunci vor fi bine tratați. În timp ce vorbeam cu el pe franțuzeşte, am auzit zgomotul sinistru al bătăilor în uşă, semn că a sosit o trupă de bolșevici. Nici nu se punea problema să ne împotrivim, aşa că i-am zis lui Dumitru să le deschidă. Imediat s-au năpustit înăuntru o duzină de zdrahoni, iar liderul lor s-a apropiat de masa unde stăteam şi mi s-a adresat în limba rusă. I-am răspuns că rusa mea nu este suficient de bună pentru a susține o conversație. Apoi, o voce din fundal a strigat:

- Știe bine româneşte! - aceasta remarcă venea de la un dezertor român, care mă cunoştea în mod evident. Totuşi, unul dintre ei ştia franțuzeşte aşa că am continuat conversația în limba franceză. Prima întrebare a fost:

- Unde e soțul tău? - i-am răspuns că nu știam.

- Când l-ai vazut ultima dată? - i-am spus că soțul meu plecase în urmă cu trei zile la spital și de atunci nu l-am mai văzut. L-au remarcat imediat pe tânărul care stătea la masă şi m-au întrebat:

- Cine este acest domn? - inima a început să îmi bată cu putere, când spre uimirea mea, tânărul le-a răspuns:

- Să nu îndrăzniți să vă atingeți de mine, eu sunt cetățean britanic! - m-am gândit că săracul tânăr a luat-o razna, nu îl auzisem spunând nici un cuvânt în limba engleză, dar când bolşevicii i-au cerut să-şi dovedească spusele, tânărul şi-a scos paşaportul din buzunar, dovedind că era, într-adevăr, cetățean britanic, născut în Malta! Văzând o astfel de dovadă irefutabilă a cetățeniei sale britanice, bolșevicii l-au lăsat în pace, iar el a plecat imediat.

Uniformele bolşevicilor erau furate din depozitele Misiunii militare britanice. Toți erau foarte tineri, niște băieți simpli, între optsprezece şi douăzeci de ani; fiecare avea câte o puşcă cu baionetă, câte două pistoale şi o beretă pe cap. Șeful lor era evreu, inconfundabil. În timp ce întorceau toată casa cu susu-n jos, a sunat telefonul. Am răspuns cât se poate de liniştită. Era Contesa de Visart. I-am răspuns scurt că suntem bine şi am închis. Apoi i-am rugat pe bolşevici să umble în linişte în camera copiilor ca să nu-i sperie. Au căutat în fiecare colț al casei, confiscând tot ce părea să arate a documente şi, la plecare, l-au luat pe Dumitru cu ei. Nu mă îndoiam nici o clipă de afecțiunea lui pentru noi, dar ştiam că îl vor tortura până va spune unde este ascuns Barbu. Pe la șase seara s-a întors acasă alb ca varul. Mi-a povestit cum i-au pus un pistol la tâmplă, spunându-i că-l împușcă dacă nu le dezvăluie locul unde se ascunde Barbu. Nu le-a spus nimic şi a fost aşa de convingător că l-au lăsat să plece cu condiția să ne spioneze şi să-i informeze imediat ce află ceva. Ca să scape, le-a spus că vrea şi el să adere la mişcarea bolșevică. Chiar în orele în care se afla acolo, bolşevicii au luat un prizonier, l-au scos afară în curte şi l-au împușcat.

Bolşevicii ne-au pus nişte santinele lângă casă, aşa că mi-e frică să mai ies afară de teamă să nu fiu urmărită. Liderul bolșevicilor mă amenințase, înainte să plece, că dacă soțul meu nu va fi găsit în douăzeci și patru de ore atunci voi fi arestată eu în locul lui. În absența lui Dumitru, a dat pe la noi şi Domnul Ray, pe care tânărul care mă vizitase mai devreme, îl avertizase despre ceea ce mi se întâmplă. Santinela de la uşă l-a oprit, dar l-a lăsat imediat să intre când a aflat cine este. A fost peste masură de indignat de ceea ce au făcut bolşevicii şi mi-a spus că se va duce imediat la Racovski ca să protesteze. Cum toată lumea crede că sunt americancă, îi va fi şi mai uşor Consulului american să îşi susțină plângerea în fața lui Racovski. I-am telefonat Contesei de Visart şi i-am spus că voi veni mâine să îl văd pe Barbu. Am reuşit să îmi ascund neliniştea. Sunt copleșită şi epuizată, dar știu că nu voi putea închide un ochi toată noaptea. Este o binecuvântare că Dumitru a scăpat cu viață și chiar am ajuns să mă simt mai în siguranță cu santinelele la ușă, pentru că ne vor proteja de alți jefuitori. Acum o oră m-a sunat Domnul Ray și mi-a spus că s-a văzut cu Racovski, care a promis că nu voi mai fi vizitată de alți tovarași.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.