O poveste fabuloasă (XIV): Corabia ororilor

Portul Odesei in 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 martie 1918

Pe drumul spre Hotelul Londonskaya am început să discutăm despre posibilitatea de a găsi o navă care să îi ducă pe românii noştri în România. Calea ferată nu mai era deloc sigură, aşa că i-am sugerat Domnului Mendicutti să meargă la Contele de Visart și să-l întrebe dacă ne putea împrumuta vaporul “Jeanne”, care era gata de plecare oricând. Zis şi făcut: Colonelul Boyle i-a dat Domnului Mendicutti, care era încântat de misiunea primită, o sumă uriaşă de bani. Domnul Mendicutti trebuia să îi înmâneze banii căpitanului navei, pentru ca acesta să achiziționeze alimente şi tot ce mai era necesar pentru voiaj, în cazul în care, desigur, Contele şi-ar fi dat acordul. Automobilul nu a întârziat să apară şi ne-am urcat cu toții, demarând rapid către Sovietul Suprem. Trecând pe lângă casa mea, am văzut că Dumitru avea toate bagajele pregătite în fața casei, gata să plecăm la Gară, aşa cum stabilisem cu o zi înainte. Pentru a evita cât mai mult posibil aglomerația, ambuscadele, împuşcăturile şi geamurile sparte, am luat-o pe străzile laterale, îndrumați de Comisar, și, în cele din urmă, am găsit sediul lui Braşoveanu. Aici era o zarvă asurzitoare, zeci de soldați gălăgioşi umblau prin toată clădirea, fără nici o direcție anume. Braşoveanu era mai calm decât restul bolşevicilor, dar starea lui era disperată. Când a aflat ce dorim, Braşoveanu nu s-a putut abține să zică vreo două, cu amărăciune, despre Racovski. Ne-a zis că acum era inutil să mai încercăm să facem ceva. Membrii Sovietului Suprem s-au împrăştiat în toate cele patru vânturi, numai el și încă doi bieți naivi au mai rămas la conducere. El nu avea nici o putere de a îi face pe cei din Batalionul Morții să renunțe la prizonieri; nici unul dintre acei tovaraşi nu l-ar asculta. Fără o forță superioară nu se putea face nimic...

După îndelungi rugăminți, Braşoveanu a consimțit să îi cheme şi pe ceilalți doi membri din conducerea Sovietului şi să semneze un document pregătit de dinainte de Comisar, scris pe o pagină ruptă din blocnotesul lui. Întrebat dacă are încă asupra lui sigiliul sovietic, Braşoveanu ne-a răspuns că din fericire îl are şi a luat hârtia dispărând cu ea într-o cameră alăturată. M-am aşezat pe o bancă. Totul în jur era un haos, o dezordine care mirosea a mucegai şi a transpirație. De dincolo de uşă se auzea un zgomot înfundat de zăngănit de arme, de uşi trântite, şi de voci care strigau pe toate coridoarele. Comisarul ucrainean și Secretarul Consulatului nostru păreau să fie adânciți într-o convorbire şoptită. Iar Colonelul Boyle, tăcut şi îngândurat, părea total detaşat de tot ce era în jurul nostru. După un timp Braşoveanu s-a întors și ne-a înmânat hârtia cu sigiliul mare și roșu și cu trei semnături ilizibile. "Asta e tot ce pot face", a spus el. "Vă doresc mult noroc. Mă întreb cum am să ies eu din acest iad!' Am dat toți mâna cu el și am plecat. Extrem de bucuroşi, am luat automobilul înapoi spre port, dar la un moment dat am dat peste o căruță care a apărut de nicăieri în mijlocul străzii. Maşina noastră a ieşit foarte prost din această coliziune, era ca şi cum ar fi căzut o casă peste ea! Un geam s-a spart şi m-a lovit la cap. Amețită şi cu sângele şiroind pe față, pentru un moment mi-am pierdut orice putere, am avut o clipă de totală descurajare... Dar nu şi Colonelul Boyle! Și-a scos din buzunar o batistă imensă pe care a presat-o pe capul meu şi mi-a zis: "Ești în regulă, e doar o zgârietură. Aşa sângerează zgârieturile astea. Să ştii ca eu sunt şi medic, şi te asigur că în cel mai scurt timp nu vei mai avea nimic”. Între timp, şoferul a reușit să repare maşina şi ne-am reluat drumul către port.

Colonelul Boyle a decis să mă lase acasă. Când am ajuns, casa era plină de femei isterice (soțiile prizonierilor români), care doreau toate în acelasi timp vești despre bărbații lor. Când m-au văzut cum arăt s-au pornit toate să se vaite. Doamna Spiropol s-a dus repede la farmacistul din colț ca să cumpere un dezinfectant; Dumitru a fugit să-l aducă pe medicul polonez de alături. Dintr-una din valize au scos lenjerie curată și prosoape. Colonelul Boyle a început să se ocupe de rana mea, o tăietură în trei colțuri care făcea să mă doară capul îngrozitor. Medicul polonez a fost mulțumit de performanța Colonelului și mi-a bandajat capul într-un turban aproape artistic. Colonelul Boyle s-a uitat la mine, gânditor: "Cred că ai îndurat destul pentru ziua de azi", mi-a spus el. "O să fac rost de un alt translator, acum suntem abia la prânz şi, cel mai important, am documentul semnat, asta este esențial." Apoi s-a adresat tuturor spunându-le să stea liniştiți și a plecat. Ca prin farmec, toată lumea s-a calmat și au plecat cu toții la casele lor. O jumătate de oră mai târziu, Secretarul, care plecase cu automobilul în port pentru a vedea ce se întâmplă, a intrat pe ușă val-vârtej, intrebându-mă: “Unde este Colonelul Boyle?". I-am spus că a plecat. Tânarul a continuat deznădăjduit: - Dacă nu ajunge în port în zece minute, va fi prea târziu ca să îi mai salveze pe prizonierii noștri. Vasul “Ștefan cel Mare” a fost îndepărtat de la chei și este gata de plecare! Acum se pregătesc să plece și cu “Împăratul Traian”! - Ai mașina cu tine?, l-am întrebat. - Da, a răspuns el. - Atunci, stai așa! Îmi iau ceva pe mine și mergem să îl găsim pe Colonel. Mi-am luat pardesiul care era încă plin de sânge și o pălărie peste turbanul meu și am plecat din nou în protestele tuturor.

Mi se părea monstruos că bolșevicii îi luau cu ei pe Barbu și pe ceilalți prizonieri, și eram hotarâtă să fac orice era omenește posibil ca să împiedic să se întâmple așa ceva. Străzile erau pline de patrule de soldați. Am fost opriți de două ori. De fiecare dată le-am zis că am de gând să merg la spital. Am ajuns imediat la reședința Colonelului Boyle. S-a urcat grăbit în masină și am demarat în forță către port. Când am ajuns la docuri, am constatat că, într-adevăr, se făceau pregătiri intense pentru părăsirea imediată a Odesei. Pasarela care ducea către “Împaratul Traian" era înțesată de soldați care își cărau sacii de campanie. Ne-am urcat și noi la bord. Confuzia domnea peste tot! Profitând de acest lucru, Colonelul Boyle i-a dat deoparte pe toți cei care încercau să i se opună. Nava “Ștefan cel Mare” era în larg, dar părea să aibă ancora coborâtă. Oricum, nu se putea ajunge la ei. Un marinar care părea că rânjeste încontinuu ne-a spus că Dichescu nu era la bord. ''Unde este?", am întrebat. "Nu știu! Și dacă credeți ca veți putea lua prizonierii, vă înșelați!". Deodată, ne-a venit ideea să mergem pe nava “Almas”, la bordul căreia se afla Sovietului naval rus.

Am pornit iar cu automobilul peste scânduri și bobine de frânghie aruncate pe oriunde vedeai cu ochii, iar colonelul Boyle s-a întors spre mine, zâmbindu-mi: "Asta e o zi de pomină pentru o doamnă ca dumneata! Dar...mie îmi plac astfel de aventuri!", a remarcat el. În ciuda faptului că mi se rupea inima gândindu-mă că Barbu este în mâinile bolșevicilor, am fost surprinsă să constat că și mie îmi plăceau situațiile astea limită, de viață si de moarte. Am ieșit din mașină în dreptul debarcaderului unde se afla nava rusească „Almas”. Nimeni nu ne-a acordat nici o atenție, peste tot era un du-te vino de lume care ducea provizii la bord. Nici când am ajuns pe punte nu ne-a băgat nimeni în seamă. Colonelul mi-a zis să îl strig pe „prietenul” nostru, pe Dichescu. De undeva, dintr-o cabină au apărut o mulțime de capete. Împins de la spate de ceilalți, Dichescu a ieșit primul pe ușa cabinei, urmat indeaproape de ceilalți. Am început următoarea conversație (eu traducând pentru Colonel): Boyle: "Am crezut că mi-ai promis că mă aștepți până la ora două dupa amiază, nu?”; Dichescu (posac): "Ei bine, sunt aici!"; Boyle: "Da, ești, dar nu la locul stabilit"; Dichescu: "Oricum n-avea rost să te aștept. Sovietul nu va consimți niciodată să renunțe la prizonieri. Să lăsăm lucrurile așa cum sunt”; Boyle: "Nu fi prea sigur de asta! Ia uite ce am asupra mea!" Și Colonelul a scos din tunică documentul parafat de Sovietul Suprem.

Dichescu a recunoscut instantaneu sigiliul roșu, a luat hârtia, a citit-o de mai multe ori, și s-a uitat nesigur în spate, către tovarășii lui. Unii dintre marinarii ruși s-au apropiat, au citit și ei documentul și i-au spus lui Dichescu că trebuie să se supună și să se țină de cuvânt. Fața lui începuse să capete o culoare de un verde bolnăvicios. Boyle: "Ești, cu siguranță, un om de onoare. Vino cu noi ca să dai ordinul să mi se înmâneze prizonierii!". Fără nici o tragere de inimă, Dichescu ne-a însoțit, aruncând priviri tematoare în toate părțile, pe tot drumul înapoi spre nava cu prizonierii români. Mai mult ca oricând am simțit că acest om nu era total sănătos la cap. Am ajuns imediat la bordul vaporului „Împăratul Traian”. Secretarul a rămas la țărm cu mașina, și nici nu aveam să-l mai văd în acea zi! Dichescu a fost imediat înconjurat de tovarășii săi de la bord. În timp ce vorbeau șoptit, am auzit un scrâșnet de frâne și am văzut cum dintr-un automobil s-au dat jos alți doi tovarăși care au urcat la bord. Am auzit numele de "Bujor" murmurat de către toată lumea și l-am recunoscut imediat pe însoțitorul lui Racovski. L-am văzut cum ezită să dea ochii cu Colonelul Boyle. Părea să îl îndemne pe Dichescu să nu dea nici un prizonier, dar, în ciuda insistenței lui, ordinul fusese deja dat, și prizonierii au fost adusi pe punte și aliniați pe chei. Nu l-am văzut pe Barbu printre ei. Nu ne-am putut apropia, pentru că eram înconjurați de paznici cu baionetele scoase. Unul dintre prizonieri mi-a făcut un semn, arătând cu subînțeles spre nava „Principele Carol”, ancorată la câteva zeci de metri mai încolo, de unde un alt grup de prizonieri era debarcat și aliniat pe chei.

L-am văzut! Barbu era acolo, întreg și nevătămat! Avea o valijoară în mână și alături de el era și tânărul său aghiotant. Colonelul Boyle s-a întors spre Dichescu și i-a spus, prin mine: "La revedere! Vă doresc mult noroc și să nu vă îngrijorați în privința prizonierilor. Vom pleca din Odesa înainte de venirea nemților!" Am plecat de pe navă, dar nu mă simțeam deloc liniștită. Mi-am dat seama că mai mult de jumătate dintre bolșevicii de pe navă erau dezertori români. Cauza rusească părea iremediabil pierdută pentru ei, aici, pe coasta Mării Negre, odată cu invazia germanilor. Așa că părea de-a dreptul ilogic că ne dădeau prizonierii! Ce monedă de schimb mai aveau ei în negocierea cu România? Cum și-ar fi găsit iertarea din partea autorităților române? Pentru ei, cei 400 de prizonieri ruși nu mai însemnau nimic acum! De ce i-ar mai fi interesat acest schimb de prizonieri?

Ne-am apropiat de Barbu, iar el a făcut un pas în față spre noi, dar santinela i-a interzis să îl facă și pe al doilea. Colonelul Boyle și Barbu se vedeau pentru prima dată față în față. Au vorbit câteva momente, după care Barbu s-a întors către mine și m-a întrebat ce caut acolo fără palton și cu capul gol. Colonelul Boyle dorea să știe dacă erau prezenți toți cei 71 de prizonieri. La un moment dat un marinar a venit spre noi, spunându-ne: "Dorește Colonelul Boyle să urce la bord ca să semneze eliberarea prizonierilor?" Ne-am întors la bord. Dichescu, la instigarea lui Bujor, a insistat asupra faptului că trebuie să fie întocmită o listă a deținuților, care să certifice faptul că niciunul nu este lipsă, și, în plus, să ateste si că Boyle se angajează să-i înapoieze pe cei 400 de bolșevici în aceleași condiții. "Nu-i cunoști pe români", a spus Dichescu. "Or să spânzure zece tovarăși de-ai noștri pentru fiecare dintre ai lor care lipsește!”. Colonelul Boyle era unul singur, ei erau o mie! S-a uitat la ceas și s-a decis: "De acord! Dar hai să o facem repede! Germanii ar putea fi aici în orice clipă, după propriile tale calcule, și te asigur că nu le place această uniformă!". Ne-am dus într-o cabină de sub punte. Dichescu a scos o listă din buzunar și a chemat un marinar care a început să scrie dupa dictarea sa. Auzeam constant șoapte de dincolo de ușa cabinei și eram deseori întrerupți de diverși tovarăsi. Colonelul Boyle era de un calm perfect, așa că am urmat și eu exemplul lui, atât cât am putut. Deseori, Dichescu mă întreba dacă îl cunosc pe cutare sau cutare prizonier. Între timp, Domnul Mendicutti a intrat în cabină, spunându-ne că a aranjat să putem pleca cu „Jeanne”, dar îi fusese imposibil să cumpere orice fel de provizii. "Timpul este scurt!", a mai remarcat el, și a plecat. Odată terminată lista, Dichescu s-a retras, zicând că se duce sa obțină și semnăturile celorlalți tovarăși din Soviet, pentru că semnătura lui nu avea nici o valoare fără a celorlalți. Abia ce a ieșit din cabină și dintr-o altă ușă glisantă a apărut un om cu părul cărunt, un român: "Sunteți Doamna Pantazzi?", m-a întrebat. "Da!". Apoi a continuat: - Am fost unul dintre mașiniștii de pe nava „Lascăr Catargiu”, când era comandant soțul Dumneavoastră”. – Și ce faci aici? – Sunt prizonier și sunt obligat să am grija de motoarele navei. Fugiți cât de repede puteți! Luați-l și pe englez și dați-vă jos imediat! Am pornit deja manevrele de navigare! – Și tu de ce ramâi? – Pe mine or sa mă împuște imediat, dacă încerc să scap! - a fost răspunsul lui.

Colonelul Boyle a părut să aibă pentru prima oară emoții când i-am explicat ce mi-a zis acel brav marinar. A smuls hârtiile de pe birou, m-a luat de mână și ne-am năpustit afară pe punte. Era o așa mare îmbulzeală încât abia am reușit să ne dăm jos de pe navă. Numai că aici, surpriză! Bolșevicii îi forțau pe prizonieri să urce înapoi pe vapor! Colonelul, masiv și înalt cum era, s-a pus în fața pasarelei, blocând accesul spre navă. În timp ce noi fuseserăm pe navă cu Dichescu, apăruseră la debarcader și soțiile deținuților, însoțite, unele dintre ele, de către copiii lor, iar acum, odată cu această întorsatură, toată lumea era îngrozită și cu lacrimi în ochi. Colonelul Boyle a anunțat hotărârea lui fermă de a nu lăsa prizonierii să urce pe navă, și a cerut tuturor să fie calmi și încrezători. Timpul se dilata îngrozitor, ceea ce părea să nu se mai termine niciodată, era de fapt o fracțiune de secundă. Apoi l-am observat pe Dichescu venind spre noi, moment în care Colonelul Boyle i-a spus să semneze documentul și să terminăm. "Cum aș putea să semnez? Nu există cerneală!", ne-a răspuns. "Iată un creion – merge și așa", i-a răspuns Colonelul, imperturbabil. "Da, bine, voi semna", a spus Dichescu și, în acel moment, la semnalul lui, soldații de pe navă au început să tragă spre mulțimea neajutorată. Luat prin surprindere, Colonelul Boyle a făcut un pas înainte, involuntar, spre Dichescu, dar acesta a luat-o la fugă ca un șobolan pe pasarelă, înapoi pe vapor. A urmat o agitație teribilă. Împușcăturile au continuat și m-am gândit imediat la Barbu, pe care l-am zărit stând lângă Generalul Vivescu, nu foarte departe de mine.

Un marinar aflat lângă mine ținea un revolver îndreptat spre prizonieri și părea gata să tragă în ei. Am pus mâna peste a lui, forțându-l să lase arma jos. "Nu trageți!", l-am rugat. "Prizonierii sunt neînarmați și nu pot să vă facă nici un rău”. Deși era îmbrăcat în uniformă rusească, mi-a răspuns pe românește: „Cine știe dacă-i așa? Și-apoi, trebuie să se urce toți la loc pe navă!” I-am răspuns la rândul meu: "Vor veni, dar nu mai trageți!" S-a întors spre camarazii lui și în acel moment Barbu m-a prins de mână și m-a tras lângă un depozit, unde pentru moment nu ne putea atinge nici un glonte. "Ethel, pentru numele lui Dumnezeu, ce crezi că faci?" M-a implorat să mă întorc acasă. O trăsură tocmai era în apropiere și Barbu m-a si urcat în ea. Vizitiul nu a apucat să pornească pentru că imediat am fost opriți de soldați cu baionete. I-au luat pe Barbu și pe Generalul Vivescu și i-au dus către pasarelă. Am sărit și eu din trasură, un act destul de irațional, îmi dau seama acum, dorind să mă agăț de Barbu. "Stai liniștită! – mi-a strigat el – n-or să mă omoare! Valorez mai mult viu decât mort pentru bolșevicii ăștia! Mă voi întoarce cu siguranță! Promite-mi că te duci acasă imediat! Ai uitat de copii?" În jurul meu femeile și copiii țipau, unii prizonieri încearcau să scape, caii erau speriați...

În acel moment mi-am amintit de Colonelul Boyle. M-am uitat la el. Era în același loc în care îl văzusem ultima oară. Era extrem de calm si îngândurat. "Ce veți face acum?", l-am întrebat. S-a uitat la mine; apoi privirile noastre s-au întors instinctiv spre punte. Am văzut cum doi marinari băteau un om cu părul alb. Barbu dispăruse în mulțime, luat de bolșevici. "Eu nu pot să îndur așa ceva! Nu pot să-i las! Ma duc cu ei!", mi-a răspuns Colonelul. Ne-am dat mâna și abia atunci am realizat ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit; așa neînarmat cum era, un străin față de mine, un necunoscut până mai ieri, mi-am dat seama că dacă putea cineva să mai facă ceva, atunci acesta era Colonelul. "Du-te", i-am spus și am continuat: "Du-te sau vor fi morți cu toții!" Încă îl mai văd urcând pasarela abruptă care ducea către corabia ororilor, și – odată ajuns pe punte - cum îl ia de ceafă pe unul dintre bolșevicii care îl băteau pe batrânul cu părul alb. Câteva secunde mai târziu, cablurile de sîrmă care ancorau nava de țărm au fost tăiate, pasarela a fost dată jos...Am rămas singură, privind cum nava se îndepărtează în largul mării...

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.