O poveste fabuloasă (XVI): Răsare soarele și la Odesa!

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 30 martie 1918 

Tovarășii mei de disperare și nenorocire au venit de multe ori să mă vadă; ne-am alinat durerea și tristețea unii altora. Am aflat că nouă prizonieri au reușit totuși să scape. Printre ei era și tânărul aghiotant al lui Barbu. A venit să mă vadă și el, plin de furie și de durere. Mi-a spus că avea un amic aici în Odesa, fost membru al poliției secrete rusești, și m-a implorat să iau legătura cu el pentru că în mod sigur ne-ar putea ajuta să aflăm în ce port i-au dus bolșevicii pe prizonierii români. Propria mea convingere era că nava, cu tot cu bolșevici, cu prizonieri și cu Colonelul Boyle, sărise în aer, că mai mult ca sigur nimerise într-una din numeroasele mine plantate la intrarea în fiecare port de la Marea Neagră. Cu toate acestea, ca un disperat care se apucă și de un fir de pai, am consimțit să mă văd cu prietenul său. Când l-am văzut, am fost uimită să constat că semăna leit cu Sherlock Holmes, cel din ilustrațiile din cărțile despre faimosul dedectiv. Domnul respectiv vorbea franțuzește fluent și părea un om inteligent și cultivat. Părea să creadă că e posibil să localizeze nava, să îi găsească pe prizonierii noștri și să îi salveze. Pentru această treabă mi-a cerut 50 de mii de ruble. I-am cerut 24 de ore de gândire. Soțiile altor prizonieri au fost dornice să contribuie și am constatat că banii se puteau obține cu ușurință, dar, în cele din urmă, majoritatea a hotărât că e o nebunie curată, iar planul a fost abandonat.

Între timp, germanii păreau să ne lase în pace. A treia zi după sosirea lor, au organizat o “intrare” triumfală în Odesa. Soldații, austrieci și germani, umăr la umăr, au defilat de-a lungul întregii Străzi Pușkinskaya, de la Gară până în port, și apoi pe Deribasovskaya. Fanfara militară era plasată chiar în piața din fața Dumei. Un cameraman și-a montat aparatul de filmat pe balconul apartamentului de deasupra noastră. Trupele au fost trecute în revistă de un feld-mareșal austriac. În urma lui erau numeroși ofițeri călare – ăștia erau clar unguri, după uniforma lor colorată. Populația Odesei a umplut străzile, toată lumea era curioasă, dar apatică. Nu am văzut nici un semn de bucurie sau de tristețe. În seara aceea niște soldați austrieci care patrulau pe stradă au sunat la ușă și au cerut permisiunea de a se adăposti de viscolul furios de afară, în holul de la intrare. Am fost de acord, normal...În zilele următoare, tot ieșind afară din casă, i-am văzut de mai multe ori. I-am privit cu atenție: erau niște băieți tineri. Vestoanele lor cenușii erau căptușite cu hârtie, pantofii erau de calitate inferioară și uzați; tot echipamentul lor era extrem de sărăcăcios.

Magazinele au fost redeschise, prețurile au devenit mai rezonabile – leul românesc era valută forte, preferată de toată lumea în Odesa. Pentru prima dată am văzut bancnote românești tipărite de germani la București, bani care circulau în partea ocupată a României. Treptat, au început să ne vină știri de la Iași. Am aflat cu indignare despre pacea rușinoasă impusă de germani României! Singura noastră consolare, a românilor din Odesa, era aceea că nemții ne permiteau să părăsim Ucraina și să ne repatriem. Mulți au început să profite de permisiunea acordată și, încet-încet, cu multe dificultăți, au făcut rost de bilete de tren către țară. Eu una nu m-am putut hotărî să plec atâta timp cât mai existau șanse să dau de Barbu. România era țara mea numai și numai din cauza lui. Într-o zi, pe la prânz, stăteam la fereastră când, deodată, am recunoscut un om care trecea pe stradă, un cunoscut de-al Domnului Ray, fostul Consul al Americii. Aflasem că acum avea nu știu ce funcție în Dumă. Mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să deschid fereastra. Mi-a spus că au sosit câteva telegrame din Crimeea, din Teodosia, trimise de Colonelul Boyle! Toate se opresc la Hotelul Petrograd și...nu se întâmplă nimic! "Ar trebui să faci ceva", mi-a spus, și a plecat grăbit mai departe.

Știam că Hotelul Petrograd este sediul comandamentului german. Mi-am pus pălăria și am plecat în fugă la Consulul spaniol, apărătorul intereselor românești în Odesa, după plecarea Domnului Ray. Domnul Mendicutti a rămas uimit când i-am dat vestea și a și plecat să ceară o audiență la feld-mareșalul austriac. Acesta, plin de aroganță, l-a lăsat să aștepte două ore și apoi i-a zis că habar n-are despre ce este vorba și i-a-ntors spatele. Domnul Mendicutti, mâhnit de acest tratament, mi-a zis că aici se cam termină totul, n-avem ce face. Am stat și am analizat situația în care ne aflam și ne-am dat seama că deși austriecii păreau să fie la putere în Odesa, de fapt adevărata putere era a germanilor. Ne-am decis să mergem la Amiralul Hopman, responsabil cu afacerile germane de la Marea Neagră. El avea putere de decizie. Așa că l-am convins pe Domnul Mendicutti să ne întoarcem la Hotelul Petrograd și să-i solicităm o audiență.

Hotelul Petrograd era plin de santinele și soldați. Cartea de vizită a Domnului Mendicutti a produs o impresie favorabilă și am fost primiți imediat. Am așteptat în tensiune aproximativ cinci minute până când un marinar ne-a spus că Amiralul ne așteaptă. M-am decis pe loc sa mă adresez acestuia în limba franceză, gândindu-mă că e mai bine decât să îi vorbesc în engleză. Prin urmare, i-am spus: "Bon Soir!" El s-a uitat la mine mirat și mi-a răspuns în limba engleză: - "Bună seara, sunteți englezoaică, nu-i așa?"; i-am răspuns, bâlbâindu-mă:- "Nu chiar. Eu vin din America”; - "Oh, americancă? Din Baltimore?"; - "Nu, dar am fost de multe ori acolo și îmi place foarte mult"; - "Și mie mi-au plăcut America și americanii, chiar foarte mult". Accentul lui era excelent. Am continuat timp de câteva minute în această conversație ușoară; apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte, m-a întrebat brusc: - "Care este obiectul vizitei dumneavoastră?". Ne-am așezat iar eu i-am spus succint și repede povestea mea, vorbind în numele tovarășilor mei de suferință și nenorocire. Amiralul m-a ascultat, la început oarecum cinic, punându-mi câteva întrebări, apoi a părut sa fie mai interesat. Când i-am spus despre Colonelul Boyle, a exclamat: - "Aș vrea să-l cunosc și eu pe acest om!". I-am dat replica imediat: - "Ei bine, ați putea să-l cunoașteți. Este în viață!”

Domnul Mendicutti, care a stat tot timpul ascultând conversația noastră, și-a dat seama că a venit momentul crucial. A început să pledeze la modul cel mai serios cauza românilor. Amiralul a ascultat în tăcere și apoi, întorcându-se spre mine, m-a întrebat cu un zâmbet ușor: "Ce preferați? Regimul german sau regimul bolșevic?". I-am răspuns fără nici o ezitare: "German, desigur! Dacă armata voastră nu ar fi ajuns la timp în Odesa, bolșevicii ne-ar fi omorât pe toți!". Amiralul a sunat clopoțelul și a cerut să vină secretarul său cu dosarul cu telegramele primite din Crimeea. A găsit imediat telegrama semnată de Colonelul Boyle, care cerea permisiunea să intre cu prizonierii români în Odesa. - "Tot ce pot face este să telegrafiez Mareșalului Mackensen în seara asta și să îi cer instrucțiuni. Este ceva ce ați dori să îi spun?". Luată pe nepregătite, i-am răspuns că eram sigură că Amiralul putea aranja această chestiune perfect, fără vreo indicație de la mine. Ne-am luat rămas bun și ne-am dat mâna. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să strâng mâna unui german! Viața este plină de surprize!

Două zile mai târziu, pe 27 martie, Domnul Mendicutti mi-a adus un mesaj de la Amiralul Hopman. "Amiralul vă trimite complimentele și felicitările lui", a spus el. "Mareșalul Mackensen și-a dat acordul ca prizonierii să fie aduși direct la Sulina, nu la Odesa. Colonelul Boyle și prizonierii sunt la Sevastopol. Amiralul speră că vă veți revedea soțul foarte curând!" Inima mi s-a umplut de bucurie, dar în același timp, ardeam de curiozitate să aflu ce s-a întâmplat cu prizonierii. În următoarele două zile s-a abătut asupra Odesei cea mai rea furtună pe care o văzusem vreodată. Mă imbolnavea gândul că vaporul cu românii noștri era pe mare, în mijlocul acestei furtuni nemiloase. De-acum, toate eforturile mele erau în vederea aranjamentelor necesare întoarcerii în România. Austriecii mi-au rechiziționat pe loc apartamentul, de îndată ce am depus cererea de plecare din Odesa. Cu o mită de o mie cinci sute de ruble am reușit să obținem biletele de tren și să ne ducem bagajele la gară. Ziua de 27 martie era chiar ziua aniversării căsătoriei mele cu Barbu, iar agonia mea a luat sfârșit când am primit o telegramă prin care eram înștiințată că Barbu este în viață si că se află...la Sulina! Incredibil! Colonelul Boyle îi salvase! Am plecat din Odesa în dimineața zilei de 30 martie. Furtuna se terminase. Soarele strălucea glorios pe cerul frumoasei Odese!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XIV): Corabia ororilor

Portul Odesei in 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 martie 1918

Pe drumul spre Hotelul Londonskaya am început să discutăm despre posibilitatea de a găsi o navă care să îi ducă pe românii noştri în România. Calea ferată nu mai era deloc sigură, aşa că i-am sugerat Domnului Mendicutti să meargă la Contele de Visart și să-l întrebe dacă ne putea împrumuta vaporul “Jeanne”, care era gata de plecare oricând. Zis şi făcut: Colonelul Boyle i-a dat Domnului Mendicutti, care era încântat de misiunea primită, o sumă uriaşă de bani. Domnul Mendicutti trebuia să îi înmâneze banii căpitanului navei, pentru ca acesta să achiziționeze alimente şi tot ce mai era necesar pentru voiaj, în cazul în care, desigur, Contele şi-ar fi dat acordul. Automobilul nu a întârziat să apară şi ne-am urcat cu toții, demarând rapid către Sovietul Suprem. Trecând pe lângă casa mea, am văzut că Dumitru avea toate bagajele pregătite în fața casei, gata să plecăm la Gară, aşa cum stabilisem cu o zi înainte. Pentru a evita cât mai mult posibil aglomerația, ambuscadele, împuşcăturile şi geamurile sparte, am luat-o pe străzile laterale, îndrumați de Comisar, și, în cele din urmă, am găsit sediul lui Braşoveanu. Aici era o zarvă asurzitoare, zeci de soldați gălăgioşi umblau prin toată clădirea, fără nici o direcție anume. Braşoveanu era mai calm decât restul bolşevicilor, dar starea lui era disperată. Când a aflat ce dorim, Braşoveanu nu s-a putut abține să zică vreo două, cu amărăciune, despre Racovski. Ne-a zis că acum era inutil să mai încercăm să facem ceva. Membrii Sovietului Suprem s-au împrăştiat în toate cele patru vânturi, numai el și încă doi bieți naivi au mai rămas la conducere. El nu avea nici o putere de a îi face pe cei din Batalionul Morții să renunțe la prizonieri; nici unul dintre acei tovaraşi nu l-ar asculta. Fără o forță superioară nu se putea face nimic...

După îndelungi rugăminți, Braşoveanu a consimțit să îi cheme şi pe ceilalți doi membri din conducerea Sovietului şi să semneze un document pregătit de dinainte de Comisar, scris pe o pagină ruptă din blocnotesul lui. Întrebat dacă are încă asupra lui sigiliul sovietic, Braşoveanu ne-a răspuns că din fericire îl are şi a luat hârtia dispărând cu ea într-o cameră alăturată. M-am aşezat pe o bancă. Totul în jur era un haos, o dezordine care mirosea a mucegai şi a transpirație. De dincolo de uşă se auzea un zgomot înfundat de zăngănit de arme, de uşi trântite, şi de voci care strigau pe toate coridoarele. Comisarul ucrainean și Secretarul Consulatului nostru păreau să fie adânciți într-o convorbire şoptită. Iar Colonelul Boyle, tăcut şi îngândurat, părea total detaşat de tot ce era în jurul nostru. După un timp Braşoveanu s-a întors și ne-a înmânat hârtia cu sigiliul mare și roșu și cu trei semnături ilizibile. "Asta e tot ce pot face", a spus el. "Vă doresc mult noroc. Mă întreb cum am să ies eu din acest iad!' Am dat toți mâna cu el și am plecat. Extrem de bucuroşi, am luat automobilul înapoi spre port, dar la un moment dat am dat peste o căruță care a apărut de nicăieri în mijlocul străzii. Maşina noastră a ieşit foarte prost din această coliziune, era ca şi cum ar fi căzut o casă peste ea! Un geam s-a spart şi m-a lovit la cap. Amețită şi cu sângele şiroind pe față, pentru un moment mi-am pierdut orice putere, am avut o clipă de totală descurajare... Dar nu şi Colonelul Boyle! Și-a scos din buzunar o batistă imensă pe care a presat-o pe capul meu şi mi-a zis: "Ești în regulă, e doar o zgârietură. Aşa sângerează zgârieturile astea. Să ştii ca eu sunt şi medic, şi te asigur că în cel mai scurt timp nu vei mai avea nimic”. Între timp, şoferul a reușit să repare maşina şi ne-am reluat drumul către port.

Colonelul Boyle a decis să mă lase acasă. Când am ajuns, casa era plină de femei isterice (soțiile prizonierilor români), care doreau toate în acelasi timp vești despre bărbații lor. Când m-au văzut cum arăt s-au pornit toate să se vaite. Doamna Spiropol s-a dus repede la farmacistul din colț ca să cumpere un dezinfectant; Dumitru a fugit să-l aducă pe medicul polonez de alături. Dintr-una din valize au scos lenjerie curată și prosoape. Colonelul Boyle a început să se ocupe de rana mea, o tăietură în trei colțuri care făcea să mă doară capul îngrozitor. Medicul polonez a fost mulțumit de performanța Colonelului și mi-a bandajat capul într-un turban aproape artistic. Colonelul Boyle s-a uitat la mine, gânditor: "Cred că ai îndurat destul pentru ziua de azi", mi-a spus el. "O să fac rost de un alt translator, acum suntem abia la prânz şi, cel mai important, am documentul semnat, asta este esențial." Apoi s-a adresat tuturor spunându-le să stea liniştiți și a plecat. Ca prin farmec, toată lumea s-a calmat și au plecat cu toții la casele lor. O jumătate de oră mai târziu, Secretarul, care plecase cu automobilul în port pentru a vedea ce se întâmplă, a intrat pe ușă val-vârtej, intrebându-mă: “Unde este Colonelul Boyle?". I-am spus că a plecat. Tânarul a continuat deznădăjduit: - Dacă nu ajunge în port în zece minute, va fi prea târziu ca să îi mai salveze pe prizonierii noștri. Vasul “Ștefan cel Mare” a fost îndepărtat de la chei și este gata de plecare! Acum se pregătesc să plece și cu “Împăratul Traian”! - Ai mașina cu tine?, l-am întrebat. - Da, a răspuns el. - Atunci, stai așa! Îmi iau ceva pe mine și mergem să îl găsim pe Colonel. Mi-am luat pardesiul care era încă plin de sânge și o pălărie peste turbanul meu și am plecat din nou în protestele tuturor.

Mi se părea monstruos că bolșevicii îi luau cu ei pe Barbu și pe ceilalți prizonieri, și eram hotarâtă să fac orice era omenește posibil ca să împiedic să se întâmple așa ceva. Străzile erau pline de patrule de soldați. Am fost opriți de două ori. De fiecare dată le-am zis că am de gând să merg la spital. Am ajuns imediat la reședința Colonelului Boyle. S-a urcat grăbit în masină și am demarat în forță către port. Când am ajuns la docuri, am constatat că, într-adevăr, se făceau pregătiri intense pentru părăsirea imediată a Odesei. Pasarela care ducea către “Împaratul Traian" era înțesată de soldați care își cărau sacii de campanie. Ne-am urcat și noi la bord. Confuzia domnea peste tot! Profitând de acest lucru, Colonelul Boyle i-a dat deoparte pe toți cei care încercau să i se opună. Nava “Ștefan cel Mare” era în larg, dar părea să aibă ancora coborâtă. Oricum, nu se putea ajunge la ei. Un marinar care părea că rânjeste încontinuu ne-a spus că Dichescu nu era la bord. ''Unde este?", am întrebat. "Nu știu! Și dacă credeți ca veți putea lua prizonierii, vă înșelați!". Deodată, ne-a venit ideea să mergem pe nava “Almas”, la bordul căreia se afla Sovietului naval rus.

Am pornit iar cu automobilul peste scânduri și bobine de frânghie aruncate pe oriunde vedeai cu ochii, iar colonelul Boyle s-a întors spre mine, zâmbindu-mi: "Asta e o zi de pomină pentru o doamnă ca dumneata! Dar...mie îmi plac astfel de aventuri!", a remarcat el. În ciuda faptului că mi se rupea inima gândindu-mă că Barbu este în mâinile bolșevicilor, am fost surprinsă să constat că și mie îmi plăceau situațiile astea limită, de viață si de moarte. Am ieșit din mașină în dreptul debarcaderului unde se afla nava rusească „Almas”. Nimeni nu ne-a acordat nici o atenție, peste tot era un du-te vino de lume care ducea provizii la bord. Nici când am ajuns pe punte nu ne-a băgat nimeni în seamă. Colonelul mi-a zis să îl strig pe „prietenul” nostru, pe Dichescu. De undeva, dintr-o cabină au apărut o mulțime de capete. Împins de la spate de ceilalți, Dichescu a ieșit primul pe ușa cabinei, urmat indeaproape de ceilalți. Am început următoarea conversație (eu traducând pentru Colonel): Boyle: "Am crezut că mi-ai promis că mă aștepți până la ora două dupa amiază, nu?”; Dichescu (posac): "Ei bine, sunt aici!"; Boyle: "Da, ești, dar nu la locul stabilit"; Dichescu: "Oricum n-avea rost să te aștept. Sovietul nu va consimți niciodată să renunțe la prizonieri. Să lăsăm lucrurile așa cum sunt”; Boyle: "Nu fi prea sigur de asta! Ia uite ce am asupra mea!" Și Colonelul a scos din tunică documentul parafat de Sovietul Suprem.

Dichescu a recunoscut instantaneu sigiliul roșu, a luat hârtia, a citit-o de mai multe ori, și s-a uitat nesigur în spate, către tovarășii lui. Unii dintre marinarii ruși s-au apropiat, au citit și ei documentul și i-au spus lui Dichescu că trebuie să se supună și să se țină de cuvânt. Fața lui începuse să capete o culoare de un verde bolnăvicios. Boyle: "Ești, cu siguranță, un om de onoare. Vino cu noi ca să dai ordinul să mi se înmâneze prizonierii!". Fără nici o tragere de inimă, Dichescu ne-a însoțit, aruncând priviri tematoare în toate părțile, pe tot drumul înapoi spre nava cu prizonierii români. Mai mult ca oricând am simțit că acest om nu era total sănătos la cap. Am ajuns imediat la bordul vaporului „Împăratul Traian”. Secretarul a rămas la țărm cu mașina, și nici nu aveam să-l mai văd în acea zi! Dichescu a fost imediat înconjurat de tovarășii săi de la bord. În timp ce vorbeau șoptit, am auzit un scrâșnet de frâne și am văzut cum dintr-un automobil s-au dat jos alți doi tovarăși care au urcat la bord. Am auzit numele de "Bujor" murmurat de către toată lumea și l-am recunoscut imediat pe însoțitorul lui Racovski. L-am văzut cum ezită să dea ochii cu Colonelul Boyle. Părea să îl îndemne pe Dichescu să nu dea nici un prizonier, dar, în ciuda insistenței lui, ordinul fusese deja dat, și prizonierii au fost adusi pe punte și aliniați pe chei. Nu l-am văzut pe Barbu printre ei. Nu ne-am putut apropia, pentru că eram înconjurați de paznici cu baionetele scoase. Unul dintre prizonieri mi-a făcut un semn, arătând cu subînțeles spre nava „Principele Carol”, ancorată la câteva zeci de metri mai încolo, de unde un alt grup de prizonieri era debarcat și aliniat pe chei.

L-am văzut! Barbu era acolo, întreg și nevătămat! Avea o valijoară în mână și alături de el era și tânărul său aghiotant. Colonelul Boyle s-a întors spre Dichescu și i-a spus, prin mine: "La revedere! Vă doresc mult noroc și să nu vă îngrijorați în privința prizonierilor. Vom pleca din Odesa înainte de venirea nemților!" Am plecat de pe navă, dar nu mă simțeam deloc liniștită. Mi-am dat seama că mai mult de jumătate dintre bolșevicii de pe navă erau dezertori români. Cauza rusească părea iremediabil pierdută pentru ei, aici, pe coasta Mării Negre, odată cu invazia germanilor. Așa că părea de-a dreptul ilogic că ne dădeau prizonierii! Ce monedă de schimb mai aveau ei în negocierea cu România? Cum și-ar fi găsit iertarea din partea autorităților române? Pentru ei, cei 400 de prizonieri ruși nu mai însemnau nimic acum! De ce i-ar mai fi interesat acest schimb de prizonieri?

Ne-am apropiat de Barbu, iar el a făcut un pas în față spre noi, dar santinela i-a interzis să îl facă și pe al doilea. Colonelul Boyle și Barbu se vedeau pentru prima dată față în față. Au vorbit câteva momente, după care Barbu s-a întors către mine și m-a întrebat ce caut acolo fără palton și cu capul gol. Colonelul Boyle dorea să știe dacă erau prezenți toți cei 71 de prizonieri. La un moment dat un marinar a venit spre noi, spunându-ne: "Dorește Colonelul Boyle să urce la bord ca să semneze eliberarea prizonierilor?" Ne-am întors la bord. Dichescu, la instigarea lui Bujor, a insistat asupra faptului că trebuie să fie întocmită o listă a deținuților, care să certifice faptul că niciunul nu este lipsă, și, în plus, să ateste si că Boyle se angajează să-i înapoieze pe cei 400 de bolșevici în aceleași condiții. "Nu-i cunoști pe români", a spus Dichescu. "Or să spânzure zece tovarăși de-ai noștri pentru fiecare dintre ai lor care lipsește!”. Colonelul Boyle era unul singur, ei erau o mie! S-a uitat la ceas și s-a decis: "De acord! Dar hai să o facem repede! Germanii ar putea fi aici în orice clipă, după propriile tale calcule, și te asigur că nu le place această uniformă!". Ne-am dus într-o cabină de sub punte. Dichescu a scos o listă din buzunar și a chemat un marinar care a început să scrie dupa dictarea sa. Auzeam constant șoapte de dincolo de ușa cabinei și eram deseori întrerupți de diverși tovarăsi. Colonelul Boyle era de un calm perfect, așa că am urmat și eu exemplul lui, atât cât am putut. Deseori, Dichescu mă întreba dacă îl cunosc pe cutare sau cutare prizonier. Între timp, Domnul Mendicutti a intrat în cabină, spunându-ne că a aranjat să putem pleca cu „Jeanne”, dar îi fusese imposibil să cumpere orice fel de provizii. "Timpul este scurt!", a mai remarcat el, și a plecat. Odată terminată lista, Dichescu s-a retras, zicând că se duce sa obțină și semnăturile celorlalți tovarăși din Soviet, pentru că semnătura lui nu avea nici o valoare fără a celorlalți. Abia ce a ieșit din cabină și dintr-o altă ușă glisantă a apărut un om cu părul cărunt, un român: "Sunteți Doamna Pantazzi?", m-a întrebat. "Da!". Apoi a continuat: - Am fost unul dintre mașiniștii de pe nava „Lascăr Catargiu”, când era comandant soțul Dumneavoastră”. – Și ce faci aici? – Sunt prizonier și sunt obligat să am grija de motoarele navei. Fugiți cât de repede puteți! Luați-l și pe englez și dați-vă jos imediat! Am pornit deja manevrele de navigare! – Și tu de ce ramâi? – Pe mine or sa mă împuște imediat, dacă încerc să scap! - a fost răspunsul lui.

Colonelul Boyle a părut să aibă pentru prima oară emoții când i-am explicat ce mi-a zis acel brav marinar. A smuls hârtiile de pe birou, m-a luat de mână și ne-am năpustit afară pe punte. Era o așa mare îmbulzeală încât abia am reușit să ne dăm jos de pe navă. Numai că aici, surpriză! Bolșevicii îi forțau pe prizonieri să urce înapoi pe vapor! Colonelul, masiv și înalt cum era, s-a pus în fața pasarelei, blocând accesul spre navă. În timp ce noi fuseserăm pe navă cu Dichescu, apăruseră la debarcader și soțiile deținuților, însoțite, unele dintre ele, de către copiii lor, iar acum, odată cu această întorsatură, toată lumea era îngrozită și cu lacrimi în ochi. Colonelul Boyle a anunțat hotărârea lui fermă de a nu lăsa prizonierii să urce pe navă, și a cerut tuturor să fie calmi și încrezători. Timpul se dilata îngrozitor, ceea ce părea să nu se mai termine niciodată, era de fapt o fracțiune de secundă. Apoi l-am observat pe Dichescu venind spre noi, moment în care Colonelul Boyle i-a spus să semneze documentul și să terminăm. "Cum aș putea să semnez? Nu există cerneală!", ne-a răspuns. "Iată un creion – merge și așa", i-a răspuns Colonelul, imperturbabil. "Da, bine, voi semna", a spus Dichescu și, în acel moment, la semnalul lui, soldații de pe navă au început să tragă spre mulțimea neajutorată. Luat prin surprindere, Colonelul Boyle a făcut un pas înainte, involuntar, spre Dichescu, dar acesta a luat-o la fugă ca un șobolan pe pasarelă, înapoi pe vapor. A urmat o agitație teribilă. Împușcăturile au continuat și m-am gândit imediat la Barbu, pe care l-am zărit stând lângă Generalul Vivescu, nu foarte departe de mine.

Un marinar aflat lângă mine ținea un revolver îndreptat spre prizonieri și părea gata să tragă în ei. Am pus mâna peste a lui, forțându-l să lase arma jos. "Nu trageți!", l-am rugat. "Prizonierii sunt neînarmați și nu pot să vă facă nici un rău”. Deși era îmbrăcat în uniformă rusească, mi-a răspuns pe românește: „Cine știe dacă-i așa? Și-apoi, trebuie să se urce toți la loc pe navă!” I-am răspuns la rândul meu: "Vor veni, dar nu mai trageți!" S-a întors spre camarazii lui și în acel moment Barbu m-a prins de mână și m-a tras lângă un depozit, unde pentru moment nu ne putea atinge nici un glonte. "Ethel, pentru numele lui Dumnezeu, ce crezi că faci?" M-a implorat să mă întorc acasă. O trăsură tocmai era în apropiere și Barbu m-a si urcat în ea. Vizitiul nu a apucat să pornească pentru că imediat am fost opriți de soldați cu baionete. I-au luat pe Barbu și pe Generalul Vivescu și i-au dus către pasarelă. Am sărit și eu din trasură, un act destul de irațional, îmi dau seama acum, dorind să mă agăț de Barbu. "Stai liniștită! – mi-a strigat el – n-or să mă omoare! Valorez mai mult viu decât mort pentru bolșevicii ăștia! Mă voi întoarce cu siguranță! Promite-mi că te duci acasă imediat! Ai uitat de copii?" În jurul meu femeile și copiii țipau, unii prizonieri încearcau să scape, caii erau speriați...

În acel moment mi-am amintit de Colonelul Boyle. M-am uitat la el. Era în același loc în care îl văzusem ultima oară. Era extrem de calm si îngândurat. "Ce veți face acum?", l-am întrebat. S-a uitat la mine; apoi privirile noastre s-au întors instinctiv spre punte. Am văzut cum doi marinari băteau un om cu părul alb. Barbu dispăruse în mulțime, luat de bolșevici. "Eu nu pot să îndur așa ceva! Nu pot să-i las! Ma duc cu ei!", mi-a răspuns Colonelul. Ne-am dat mâna și abia atunci am realizat ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit; așa neînarmat cum era, un străin față de mine, un necunoscut până mai ieri, mi-am dat seama că dacă putea cineva să mai facă ceva, atunci acesta era Colonelul. "Du-te", i-am spus și am continuat: "Du-te sau vor fi morți cu toții!" Încă îl mai văd urcând pasarela abruptă care ducea către corabia ororilor, și – odată ajuns pe punte - cum îl ia de ceafă pe unul dintre bolșevicii care îl băteau pe batrânul cu părul alb. Câteva secunde mai târziu, cablurile de sîrmă care ancorau nava de țărm au fost tăiate, pasarela a fost dată jos...Am rămas singură, privind cum nava se îndepărtează în largul mării...

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XII) - Planurile Colonelului Boyle

Odesa - Biserica Panteleymonovskaya

Mărturia unei canadience, măritată cu un român 

Mi s-a părut fascinant să vă redau, ca să zic așa - direct de la sursă, observațiile, trăirile și emoțiile acestei românce, canadiancă la origine, măritată cu un român de-al nostru și pe care hazardul a dus-o la Odesa chiar în vâltoarea Primului Război Mondial... Să depănăm mai departe aventurile lui Ethel la Odesa:

Galați

Pare că a trecut un secol de când am scris despre drama de la Odesa, dar nu, calendarul îmi arată că au trecut doar câteva luni! Am trecut cu toții printr-o mare agonie, am îndurat atât de multă nesiguranță și am suferit așa de mult, încât mi-am uitat cu desăvârșire până și obiceiul meu de a scrie zilnic în jurnal. Acum, aflată din nou la Galați, pot începe să redau pas cu pas aventurile noastre. Încă din copilărie mi-am dorit să trăiesc aventuri! Am aflat de curând că nu e bine să îți dorești prea mult ceva, pentru ca s-ar putea să ți se îndeplinească dorința! Eu am avut-o pe-a mea - și cred că mi-e suficient pentru tot restul vieții mele! Căutând prin notițele mele, văd că jurnalul meu se oprește la data la care Colonelului Boyle a sosit la Odesa pentru a asigura schimbul de prizonieri dintre români si bolșevici. Fiecare detaliu care a urmat a rămas de neșters în memoria mea.

Odesa, 10 martie 1918

Într-o dimineață Dumitru mi-a atras atenția că mai mulți bărbați ne tot supraveghează casa de ceva vreme. M-am uitat pe fereastră și am văzut că așa era, iar pe unul dintre ei chiar l-am recunoscut: era un evreu care dezertase din armata română, un personaj detestabil, care încercase sa mă șantajeze de când Barbu fusese arestat de bolșevici. Temându-mă să nu fiu reținută în casă de către acest individ și de tovarășii săi, și, astfel, în imposibilitate de a mă vedea cu Colonelul Boyle, am hotărât să plec de acasă cu copiii și să dormim noaptea la Madame Sophie. Am așteptat până când bucătăreasa și soțul ei au plecat, ca de obicei, pe la ora patru după-amiaza, și apoi - cam pe la amurg - am început să inspectăm strada. Bolșevicii păreau să fi dispărut. Am încuiat repede ușa și am plecat în grabă de acasă. Am mers puțin pe jos până cand am zărit o droșcă și am oprit-o. M-am suit cu copiii, iar Dumitru a rămas să păzească locuința.

Vestea că germanii se apropie de Odesa atât de rapid și imposibilitatea orășenilor de a obține informații fiabile pentru a își da seama dacă bolșevicii se pregătesc sau nu să opună rezistență, a făcut ca atmosfera din oraș să fie extrem de încordată. La comandamentul sovietic domnea cea mai mare confuzie și circulau cele mai sălbatice zvonuri și incertitudini. Era clar că va urma o orgie de jafuri și șantaje, pentru ca personajele cele mai ticăloase vor profita de situație, într-un oraș fără stăpânire, părăsit de bolșevici, în așteptarea sosirii Puterilor Centrale. Nu eram de multă vreme acasă la Madame Sophie când, deodată, a sunat soneria. Era un soldat român care mă văzuse venind într-aici și care dorea să îl ajut cu ceva bani. Mă simțeam mult mai bine știindu-mi copiii în siguranță aici decât dacă i-aș fi lăsat acasă. Dupa vreo 5 minute am plecat spre Strada Preobrajenskaya, la familia Maszewski, unde mă aștepta și Domnul Mendicutti. Erau cu toții plini de emoție și de speranță, pentru că primiseră vești nemaipomenite despre isprăvile Colonelului Boyle. Unele dintre întâmplările din cariera sa păreau de-a dreptul de necrezut! După vreo câteva minute, Domnul Maszewski a urcat la etaj pentru a întreba dacă Boyle mă poate primi. Sigur că da, dorea să ne vedem imediat, pentru că în scurt timp avea întâlnire cu...Racovski, dictatorul sovietic! Aproape că îmi venea să mă sufoc de emoție! În câteva clipe m-am găsit față în față cu Colonelul Boyle. Deși nu auzisem niciodată despre el până în urmă cu douăzeci și patru de ore, aspectul său mi-a inspirat încredere pe loc! Părea un om profund, cu un fizic masiv, impresionant, cam la vreo 50 de ani, cu o bărbie puternică și cu niște ochi albaștri și luminoși, care te priveau cu forță de sub sprâncenele drepte. Purta o uniformă kaki de-a armatei canadiene. Am văzut "Yukon" scris cu majuscule pe centura lui și, pe piept, am recunoscut imediat decorația Ordinul Coroanei României. Surpriza lui de a întâlni o compatrioată tocmai la Odesa...a fost la fel de mare ca a mea!  

Am avut o conversație lungă. I-am redat în detaliu ceea ce știam eu despre situația din Odesa. La rândul său, mi-a spus că, în după-amiaza aceea, Sovietul, prezidat de Racovski, a fost de acord cu schimbul de prizonieri și a promis să îi predea pe românii de la închisoarea din Turma în dimineața zilei de 12 martie direct lui Boyle, oferindu-i și un tren care să îi ducă până la frontiera de la Bender, unde urma să se facă schimbul cu cei patru sute de bolșevici, prizonieri ai armatei române. Schimbul urma să se facă pe loc. Colonelul Boyle părea că este foarte simpatizat de către bolșevici, și se simțea dator să fie corect și de bună-credință cu ei. Am îndrăznit să-i spun că mă indoiam că bolșevicii ar ști ce este aceea bună-credință. Colonelul Boyle a zâmbit îngăduitor, atribuind remarca mea lungilor mele suferințe de cand Barbu căzuse în mâinile lor. Cu toate acestea, mi-a spus să merg linistită acasă și să împachetez, pentru că mă va lua și pe mine și pe copii în trenul de Bender. A trebuit să-l informez că mai am oameni pe care trebuie să îi iau cu mine, iar el a fost de acord, însă m-a avertizat că mai erau fix treizeci și șase ore până la plecare! Știam că prizonierii habar n-aveau de prezența și eforturile Colonelului Boyle. Tot ce puteau face ei acolo, între zidurile închisorii, era să îi mituiască pe paznici și să îi facă să se dezică de bolșevici, o sarcină care părea relativ ușoară, pentru că mulți dintre ei erau deja nemulțumiți de apucăturile bolșevicilor.

Muniții și provizii erau traficate zilnic la Turma, o închisoare care era o adevărată fortăreață cu ziduri groase și care, dispunând și de câteva mitraliere, se putea opune cu succes multă vreme unei revolte. Prizonierii își puneau toate speranțele de eliberare - culmea! - în ocupația germană, care părea inevitabilă. Colonelul Boyle s-a gândit că ar fi recomandabil ca Domnul Mendicutti să meargă și să îi informeze pe prizonierii români despre sosirea lui la Odesa, pentru ca atunci când emisarii Sovietului vor veni să îi ia ca să îi predea lui Boyle, să nu existe nicio întârziere, neînțelegere sau confuzie. Domnul Mendicutti a promis că va reveni a doua zi ca să-l informeze cu privire la rezultatul acestei misiuni. După aceea întrevederea cu Colonelul Boyle a luat sfârșit. Am plecat cu toții, înțelegându-ne ca, toți trei, Domnul Mendicutti, secretarul Legației Române și cu mine să mergem a doua zi după-amiază la Turma. Coborând scările, ne-am întâlnit cu Racovski, care venea la întâlnirea cu Boyle însoțit de Bujor, un individ sinistru. În dimineața următoare ne-am întors la noi acasă. Dumitru mi-a povestit că pe timpul nopții niște indivizi au încercat de mai multe ori să pătrundă în casă, dar faptul că au văzut că există cineva înăuntru, i-a făcut pe bandiți să dispară...După-amiază, așa cum eram înțeleși, am luat o droșcă și am pornit spre închisoare. I-am găsit pe prizonieri într-o armonie perfectă cu paznicii închisorii. Fusese chemat și un fotograf pentru o fotografie de grup și toți au insistat să mă alătur lor, plasată între directorul închisorii și Generalul Vivescu. Unii dintre ai noștri au fost sceptici cu privire la planurile Colonelului Boyle, dar le-am tăiat imediat toate obiecțiile și i-am zorit să înceapă să se pregătească pentru plecarea de a doua zi dimineață.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XI) - Încă un canadian la Odesa!

Odesa, 1918 - Primăria

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 februarie 1918

Sovieticii nu ne-au mai inspectat casa din ziua în care Barbu a fost arestat. M-am dus în vizită la el de câteva ori, dar niciodată nu am fost lăsată nici singură cu el, nici mai mult de zece minute împreună. Gardienii înțeleg româneşte, dar apuc să vorbesc un pic cu Barbu pe franțuzeşte sau englezeşte, până încep ei să tragă cu urechea. Bolșevicii îi şicanează şi îi îngrozesc pe prizonierii români încontinuu și le dau să facă cele mai degradante munci la care se poate gândi cineva. Barbu a refuzat - bolşevicii au amenințat, dar până în prezent nu s-au dedat la nici o violență împotriva ostaticilor. E aşa o vânzoleală la bord şi totul este cât se poate de murdar! Nouă, soțiilor deținuților, ni se permite să le aducem alimente, și se pare că chiar au nevoie de hrană, pentru că la bord li se dă mâncare rar și de proastă calitate. Barbu îşi petrece timpul citind. Pe navă sunt aproximativ șaptezeci de prizonieri români: bancheri, vice-preşedintele Senatului, alți senatori şi deputați, președintele Camerei de Comerț București. Bătrânul general Crăiniceanu, fostul ministru de război, şi câțiva ofițeri au fost debarcați şi duși sub pază pe la diverse sanatorii, atât de rău se îmbolnăviseră.

Odesa, 14 februarie 1918

Astăzi, când m-am dus să îl văd pe Barbu, nu mi s-a permis să mă urc pe navă. Temându-mă de ce e mai rău, m-am dus la Contele de Visart și împreună cu el ne-am deplasat la sediul Sovietului Suprem, care este instalat în Palatul Voronțov. Clădirea era într-o stare de mizerie neagră. După eforturi persistente, Contele a obținut o informație importantă: prizonierii au fost transferați la închisoarea Turma, o închisoare pentru tâlhari și criminali, aflată la aproximativ o milă distanță de periferia Odesei. Contele mi-a obținut un permis cu care pot să mă duc la Barbu la închisoare. Și ofițerii şi soldații din Palatul Voronțov aveau o înfățişare de-a dreptul sinistră, unii dintre ei cu priviri tâmpe, cu fețe lipsite de orice inteligență, cu părul vâlvoi şi cu uniforme dezordonate. Nu era nimic feroce în comportamentul lor, dimpotrivă, păreau mai degrabă nepăsători - cei mai mulți dintre ei mestecau semințe de floarea soarelui sau ronțăiau coji mari de pâine, în timp ce se relaxau stând cu cizmele pe scaunele îmbrăcate în satin şi brocart. Aceştia sunt săracii oameni de care se foloseşte Racovski.

Odesa, 15 februarie 1918

Ieri l-am văzut Barbu la închisoarea Turma. Românii noștri au fost puși în locul foștilor deținuți, care au fost duși pe mare, departe de oraș. Prizonierii au fost obligați să mărșăluiască pe jos din port până aici. Au fost aruncați câte patru într-o celulă și au voie să se plimbe câte o oră în fiecare zi în curtea interioară. Gardienii par a fi destul de umani și, din fericire, sunt foarte coruptibili. Nu există nici o încălzire, așa că toată lumea suferă de frig, noroc că i-am adus lui Barbu o pătură. Suntem atât de cufundați în mizerie și suferință că orizontul nostru se reduce la cele mai elementare lucruri, nu mai avem nici o perspectivă. Contele și Contesa de Visart au făcut și răsfăcut de zeci de ori planuri de evadare din Odesa. Vasul "Arhimede", care aparține Consulatului italian, fusese trimis de la Constantinopole la Odesa, la izbucnirea războiului și este încă la dispoziția Contelui, care mi-a propus să plec cu ei la Constanța. Dar Barbu, care se teme mai mult de minele plantate în mare decât de bolșevici, mi-a spus că e periculos, așa că am refuzat generoasa ofertă. Până la urmă, a renunțat și Contele la această idee.

Odesa, 16 februarie 1918

Ieri m-a sunat Barbu din închisoare! Contra unei șpăgi, un gardian i-a perimis să folosească telefonul. Mi-a spus să vin urgent să îl văd pentru că are ceva important să îmi spună. Am ajuns într-un suflet, am dat zece ruble portarului și alte zece ruble unui gardian care ne-a lăsat singuri câteva minute. Barbu mi-a povestit că un prieten de-al său din închisoare a ascuns trei milioane de ruble aur în apartamentul său, înainte de a fi arestat. Aflase că se fac zilnic percheziții, mai ales că se știa că este un om bogat, și se temea că îi vor găsi comoara. Așa că l-a rugat pe Barbu să îl ajute. Barbu mi-a spus să iau banii de la un om de încredere de-al prietenului său și să îi depozitez în seiful Domnului Ray, la Consulatul american. I-am explicat că Domnul Ray era într-o situație foarte dificilă, nu mai avea cum să asigure paza Consulatului și nici să îl protejeze dacă ar fi fost atacat. De aceea se și hotărâse să nu-și mai asume nici o responsabilitate suplimentară. Cu toate acestea, am fost de acord să iau banii și să îi pun într-o valiză de-a noastră care era depozitată în seiful de la Consulatul american, fără să îi spun Domnului Ray despre ce este vorba. Pe la amurg, un mesager mi-a adus banii, puși în două cutii mari, legate împreună și învelite în hârtie albă. Am sperat că paltonul meu larg, în care ascunsesem de atâtea ori pachete și tot soiul de alte lucruri, va putea să ascundă și aceste cutii cu bani, dar erau prea mari și prea greoaie. Prin urmare, am decis ca mesagerul să meargă cu mine la Consulat. Era un moment prost și riscant să mergi pe stradă la ora asta, pentru că la apus încep și împușcăturile, dar preferam să risc decât să păstrez banii peste noapte în casa noastră. Am luat-o eu înainte, singură pe o parte a străzii, iar mesagerul în urma mea, pe celălalt trotuar. Când am ajuns aproape de Consulat, am văzut o patrulă de soldați în fața intrării. Ne-am oprit în umbra unei case și am așteptat să vedem dacă pleacă. Se pare ca erau cu toții prinși într-o controversă fără sfârșit, așa că am hotărât să încerc să intru în Consulat, pentru că se vedea o luminiță la biroul Consulului, semn că Domnul Ray era încă la muncă. I-am spus însoțitorului meu să rămână ascuns, apoi am sunat la ușă. Portarul mi-a întredeschis ușa, mesagerul a venit repede și mi-a înmânat pachetul, iar eu am intrat val-vârtej în Consulat. Mi-am recăpătat respirația abia când portarul a zăvorât ușa în urma mea. Normal, Domnul Ray era surprins de apariția mea la acea oră târzie. I-am spus că trebuie să pun un colet cu niște acte în valiza mea din seif. S-a uitat la pachetul din mâna mea și mi-a spus să îl pun deasupra seifului, că o să-i faca el loc mai încolo în seiful arhiplin. M-am decis pe loc că așa era cel mai înțelept, să îl las pe el să îl pună în seif, și am mai stat de vorbă câteva minute. Cum avea încă de lucru, mi-am dat seama că îl țin din treabă și am plecat. Oricum, eram nerăbdătoare să mă întorc acasă, la copii. Am petrecut noaptea fără să pot adormi, iar a doua zi de dimineață m-am dus din nou la Consulat. Domnul Ray nu venise încă la birou și pachetul meu era exact în locul în care îl lăsasem eu cu o seară înainte! După un timp a apărut și Domnul Ray, am stat puțin de vorbă și la un moment dat, văzându-l că deschide seiful, l-am întrebat, aparent fără să îmi pese prea mult, dacă a pus și pachetul meu înăuntru. Evident, uitase! L-am rugat să îl pună chiar atunci, iar Domnul Ray s-a mirat de cât de insistentă puteam să fiu, de parcă ar fi fost vreo comoară în pachetul acela! N-am plecat de-acolo până nu am văzut cele trei milioane de ruble aur puse bine în interiorul seifului!

Odesa, 26 februarie 1918

În dimineața aceasta Domnul Ray a dat pe la mine, în drumul său spre Consulat.

- Ai aflat? Știi că mai este un canadian, aici, în Odesa, pe lângă dumneata?

- Un alt canadian? Aici, în Odesa?! Imposibil! Cum a ajuns aici?

- Ei bine, a picat din cer! A venit cu avionul.

- Și unde e? De ce-a venit în Odesa?

- Păi, de-aia am dat pe la dumneata, vreau să mergi să te întâlneşti cu el - a spus Domnul Ray. Și apoi a inceput să îmi dea toate detaliile.

Se pare că acest canadian era ofițer de armată, colonel, iar numele lui era Boyle. Cică mai fusese o dată prin Odesa. Acest colonel Boyle era negociatorul guvernului României cu bolşevicii lui Racovski. Colonelul avea mandat să faca schimb de prizonieri: românii vor da ruşilor patru sute de prizonieri contra celor șaptezeci şi unu de români închişi la Turma. Părea prea frumos ca să fie adevărat! Putea face Colonelul Boyle aşa ceva? Speranța mă umplea de emoție - înecatul se agață şi de un fir de pai!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.