O poveste fabuloasă (XIII): Moartea aşteaptă în port

Farul Voronţov, Odesa - 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 martie 1918

Întorşi acasă, ne-am petrecut toată noaptea făcând bagaje, pregătind pachete cu mâncare pentru călătoria de a doua zi și scriind scrisori de rămas bun către prietenii care ne ajutaseră în zilele dificile de la Odesa. Abia pe la trei noaptea am reusit să adorm. La șase și jumătate dimineaţa telefonul a început să sune strident si continuu. Cuprinsă de o vagă presimţire, am ridicat receptorul şi am auzit vocea lui Barbu! Mi-a spus că Batalionul Morţii a intrat în închisoare pe la ora patru dimineața, cu voia gardienilor, iar şeful Batalionului a controlat toate celulele şi le-a spus tuturor prizonierilor că trebuiau să plece cu el ca să îşi primească înapoi lucrurile care le fuseseră confiscate - banii, ceasurile de mână și documentele - înainte de a fi predaţi în custodia Colonelului Boyle. Cum mulţi fuseseră jefuiţi de bunuri de mare valoare, vestea că şi le-ar putea recupera i-a făcut să fie de acord să plece imediat. Barbu şi-a dat seama că era ceva necurat la mijloc, ora era ciudată, şi a refuzat să meargă, la fel ca majoritatea prizonierilor. Mi-a mai spus că, cu toate acestea, rezistența lor nu putea să continue prea mult timp, pentru că sosiseră deja întăriri, închisoarea fusese invadată de bolşevici duri şi insistenţi. Barbu a încheiat spunându-mi să iau legatura imediat cu Colonelul Boyle şi să îl informez asupra situaţiei grave de la Turma.

Abia ce mă îmbrăcasem când am zărit pe fereastră două camioane pline cu...prizonierii români, păziţi de Batalionul Morţii. Aceste camioane se îndreptau în direcţia opusă Gării feroviare, de fapt se îndreptau direct către port! În ultimele două zile văzuserăm cu toţii cum vapoarele din port erau cu motoarele pornite, gata să fugă dacă germanii ar fi intrat în Odesa. Când să ies pe ușă, am dat de Comisarul închisorii, un ucrainean, al cărui comportament față de prizonieri fusese întotdeauna mai uman. Știa puţină franceză, dar era într-o asemenea stare de surescitare că nu mai știa nici o boabă acum. Am chemat-o pe vecina de la etajul întâi ca să îmi traducă ce dorea să îmi spună bietul om. Am înţeles că Sovietul nu avea nici cea mai mică intenţie de a menține termenii tratatului încheiat cu Colonelul Boyle; că Racovski fugise deja noaptea trecută cu o navă, luând cu el toţi banii rechiziționaţi de la români; că restul liderilor bolșevici se ascundeau; și că germanii erau la doar câteva ore de Odesa! Soldaţii bolșevici umblau de capul lor prin oraș și jefuiau magazine și trăgeau în lume pe Deribasovskaya. El se temea că prizonierii români vor fi uciși și nici nu mai îndrăznea să se întoarcă la Turma. Am spus tuturor să se baricadeze în casă, să tragă bine ușa după mine, să coboare obloanele și să nu permită nimănui să intre până la întoarcerea mea. Copiii încă dormeau. L-am rugat pe Comisar să mă însoţească și am pornit într-un suflet spre reședința Colonelului Boyle. Am fost destul de norocoasă să-l găsesc rapid, chiar pe stradă!

Am rămas cu gura căscată! Colonelul Boyle se plimba bine mersi, încet și liniștit, ca și cum ar fi fost într-o zi obișnuită pe o stradă din Woodstock, orașul său natal. La inceput nu a crezut nimic din ce i-am spus. Apoi m-a invitat să-l însoțesc până la așa zisul Soviet Româno-Rus, aflat la câteva zeci de metri mai încolo. Am găsit toate sălile goale, totul era părăsit. Din acel moment, Colonelul a devenit mai dispus să asculte ce îi spuneam și a acceptat să mă însoțească până în port și să verifice că aveam dreptate. În timp ce Colonelul s-a dus să găsească o droșcă, eu am intrat puţin în holul Hotelului Londonskaya, care era chiar lângă noi, unde l-am găsit pe Secretarul Consulatului României. Și el auzise zvonurile despre prizonierii români și fusese până la mine acasă, iar acum venise la Londonskaya ca să vorbească cu Domnul Mendicutti. I-am zis să îl cheme imediat și să pornim cu toţii în port. Domnul Mendicutti era gata pregătit și, galant ca întotdeauna, s-a aplecat să îmi sărute mâna, moment în care am simţit parfumul de "Chypre" pe care îl folosea. Nu știu de ce, dar m-a cuprins o dorință isterică de a râde în hohote, dorinţă pe care mi-am strangulat-o instantaneu. Așadar, am plecat cu toţii împreună. Colonelul Boyle se uita cu o insatisfacţie din ce în ce mai rece la bietul Comisar, care era roșu la faţă din cauza eforturilor supraomenești pe care le făcea ca să îi explice în limba franceză despre ce este vorba - lui, Colonelului, care nu înţelegea decât engleza! 

Colonelul Boyle și cu mine ne-am suit într-o droșcă în care a trebuit să ne înghesuim elegant. Ceilalți ne-au urmat într-o altă droșcă, chiar mai modestă decât a noastră. În timp ce calul abia se mișca, Colonelul a început să povestească despre Canada. Bineînţeles că eu una eram nerăbdătoare să ajungem cât mai repede în port, așa că abia ascultam ce spune. Ajunși acolo, am găsit un cordon puternic de bolșevici înarmaţi care restricționau accesul la navele  ancorate la chei. Am zărit mai mulți prizonieri pe punțile navelor „Împăratul Traian" și „Princepele Carol”. M-au recunoscut de la distanță și au început să facă semne disperate către mine. Colonelul Boyle s-a convins că aceștia sunt chiar oamenii pe care trebuia să îi salveze. După o scurtă pauză de gândire, Colonelul s-a întors către mine și mi-a spus: "Nu am mai lucrat niciodată cu o femeie, dar permiteți-mi să vă dau un sfat înainte de a merge mai departe cu această treabă. Să traduceţi exact, dar exact, ceea ce vă spun eu și să nu adăugaţi nici un cuvânt în plus sau să le spuneţi acestor bolșevici ceea ce gândiţi despre ei. Știu să negociez cu astfel de oameni! Acum, vom merge să vedem unde este acest Racovski!"

Ne-am urcat din nou în droșcă și ne-am îndreptat către docuri. Drumul plin de noroi era presărat cu lăzi, butoaie și scânduri. În zece minute am ajuns la yahtul regal „Ștefan cel Mare”, care era acum reședința Batalionului Morții. Am strigat către bolșevicii de pe navă că un colonel englez vrea să vorbească cu Racovski. Santinela ne-a răspuns pe românește că Racovski nu este la bord. Atunci le-am spus să ne lase să venim să stăm de vorbă cu ceilalți tovarăși. Ne-am urcat la bord cu Colonelul Boyle în frunte. "Dacă Domnul Racovski nu este aici, atunci am dori să vorbim cu adjunctul său”, am spus. În câteva secunde, un om cu aspect dubios a fost împins în față de către ceilalți. Părea a avea cam treizeci și cinci de ani. "Tu ești șeful?", am întrebat. "Nu există șefi în Rusia democratică!", mi-a replicat el. "Poți să ne spui unde este Domnul Racovski?", am continuat eu. "A plecat!". I-am expus problema, netulburată: "Domnul Racovski i-a promis colonelului englez că îi va preda pe cei 71 de prizonieri români contra a patru sute de tovarăsi de-ai voștri, dar prizonierii au fost duși la bordul unei nave și Colonelul Boyle nu poate lua legătura cu ei". Adjunctul mi-a răspuns: "Știu - am făcut asta pentru siguranța lor! Germanii sunt aproape de Odesa. Vino și dumneata cu noi, vom fi bucuroși să vă ajutam și pe dumneata și pe englez să fugiți din Odesa, vom pleca în două ore.” Acest discurs ne era livrat ca și cum ar fi fost învățat pe dinafară. M-am întors spre Colonel și i-am tradus acest "colocviu". Colonelul Boyle m-a instruit să răspund că, în esență, era vorba de un tratat sovieto-român și că încălcarea lui putea însemna moartea celor 400 de bolșevici. Toate aranjamentele erau făcute, Colonelul știa cum să scape de germani, dar cu nici un chip nu putea accepta invitația de a fugi cu nava lor! Prizonierii erau de-acum în custodia sa, nu a sovieticilor! Așa că se așteaptă ca ei să fie oameni de onoare și să își țină cuvântul dat.

În timp ce le traduceam spusele Colonelului Boyle, între bolșevici a început o rumoare și după mai multe negocieri între ei, Dichescu - căci așa îl chema pe purtătorul lor de cuvânt - ne-a promis că va aștepta până la ora două după amiaza, cand vor fi primit un răspuns de la Sovietul Suprem care să reafirme că erau de aceeași părere ca atunci când semnaseră tratatul în urmă cu 48 de ore. În caz afirmativ, și-a dat cuvântul de onoare că ni-i va preda pe toți prizonierii români. Am părăsit nava și ne-am îndreptat către ceilalți care ne așteptau pe chei cu nerăbdare. Comisarul ucrainean ne-a spus că știe unde este clădirea în care se afla Brașoveanu, secretarul Sovietului Suprem, care făcea eforturi zadarnice ca să pună pe picioare rezistența contra germanilor. Clădirea se afla tocmai în partea cealaltă a orașului, cam la vreo 8 kilometri depărtare. Nu puteam lua nici o droșcă, pentru că birjarii preferau să moțăie sau refuzau pur și simplu să ne ia. Secretarul Consulatului nostru, un tânăr foarte activ, a spus că poate face rost de un automobil cu care ne va aștepta în fața Hotelului Londonskaya. Apoi a disparut imediat, luând-o la fugă în sus pe scările imense și abrupte.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XII) - Planurile Colonelului Boyle

Odesa - Biserica Panteleymonovskaya

Mărturia unei canadience, măritată cu un român 

Mi s-a părut fascinant să vă redau, ca să zic așa - direct de la sursă, observațiile, trăirile și emoțiile acestei românce, canadiancă la origine, măritată cu un român de-al nostru și pe care hazardul a dus-o la Odesa chiar în vâltoarea Primului Război Mondial... Să depănăm mai departe aventurile lui Ethel la Odesa:

Galați

Pare că a trecut un secol de când am scris despre drama de la Odesa, dar nu, calendarul îmi arată că au trecut doar câteva luni! Am trecut cu toții printr-o mare agonie, am îndurat atât de multă nesiguranță și am suferit așa de mult, încât mi-am uitat cu desăvârșire până și obiceiul meu de a scrie zilnic în jurnal. Acum, aflată din nou la Galați, pot începe să redau pas cu pas aventurile noastre. Încă din copilărie mi-am dorit să trăiesc aventuri! Am aflat de curând că nu e bine să îți dorești prea mult ceva, pentru ca s-ar putea să ți se îndeplinească dorința! Eu am avut-o pe-a mea - și cred că mi-e suficient pentru tot restul vieții mele! Căutând prin notițele mele, văd că jurnalul meu se oprește la data la care Colonelului Boyle a sosit la Odesa pentru a asigura schimbul de prizonieri dintre români si bolșevici. Fiecare detaliu care a urmat a rămas de neșters în memoria mea.

Odesa, 10 martie 1918

Într-o dimineață Dumitru mi-a atras atenția că mai mulți bărbați ne tot supraveghează casa de ceva vreme. M-am uitat pe fereastră și am văzut că așa era, iar pe unul dintre ei chiar l-am recunoscut: era un evreu care dezertase din armata română, un personaj detestabil, care încercase sa mă șantajeze de când Barbu fusese arestat de bolșevici. Temându-mă să nu fiu reținută în casă de către acest individ și de tovarășii săi, și, astfel, în imposibilitate de a mă vedea cu Colonelul Boyle, am hotărât să plec de acasă cu copiii și să dormim noaptea la Madame Sophie. Am așteptat până când bucătăreasa și soțul ei au plecat, ca de obicei, pe la ora patru după-amiaza, și apoi - cam pe la amurg - am început să inspectăm strada. Bolșevicii păreau să fi dispărut. Am încuiat repede ușa și am plecat în grabă de acasă. Am mers puțin pe jos până cand am zărit o droșcă și am oprit-o. M-am suit cu copiii, iar Dumitru a rămas să păzească locuința.

Vestea că germanii se apropie de Odesa atât de rapid și imposibilitatea orășenilor de a obține informații fiabile pentru a își da seama dacă bolșevicii se pregătesc sau nu să opună rezistență, a făcut ca atmosfera din oraș să fie extrem de încordată. La comandamentul sovietic domnea cea mai mare confuzie și circulau cele mai sălbatice zvonuri și incertitudini. Era clar că va urma o orgie de jafuri și șantaje, pentru ca personajele cele mai ticăloase vor profita de situație, într-un oraș fără stăpânire, părăsit de bolșevici, în așteptarea sosirii Puterilor Centrale. Nu eram de multă vreme acasă la Madame Sophie când, deodată, a sunat soneria. Era un soldat român care mă văzuse venind într-aici și care dorea să îl ajut cu ceva bani. Mă simțeam mult mai bine știindu-mi copiii în siguranță aici decât dacă i-aș fi lăsat acasă. Dupa vreo 5 minute am plecat spre Strada Preobrajenskaya, la familia Maszewski, unde mă aștepta și Domnul Mendicutti. Erau cu toții plini de emoție și de speranță, pentru că primiseră vești nemaipomenite despre isprăvile Colonelului Boyle. Unele dintre întâmplările din cariera sa păreau de-a dreptul de necrezut! După vreo câteva minute, Domnul Maszewski a urcat la etaj pentru a întreba dacă Boyle mă poate primi. Sigur că da, dorea să ne vedem imediat, pentru că în scurt timp avea întâlnire cu...Racovski, dictatorul sovietic! Aproape că îmi venea să mă sufoc de emoție! În câteva clipe m-am găsit față în față cu Colonelul Boyle. Deși nu auzisem niciodată despre el până în urmă cu douăzeci și patru de ore, aspectul său mi-a inspirat încredere pe loc! Părea un om profund, cu un fizic masiv, impresionant, cam la vreo 50 de ani, cu o bărbie puternică și cu niște ochi albaștri și luminoși, care te priveau cu forță de sub sprâncenele drepte. Purta o uniformă kaki de-a armatei canadiene. Am văzut "Yukon" scris cu majuscule pe centura lui și, pe piept, am recunoscut imediat decorația Ordinul Coroanei României. Surpriza lui de a întâlni o compatrioată tocmai la Odesa...a fost la fel de mare ca a mea!  

Am avut o conversație lungă. I-am redat în detaliu ceea ce știam eu despre situația din Odesa. La rândul său, mi-a spus că, în după-amiaza aceea, Sovietul, prezidat de Racovski, a fost de acord cu schimbul de prizonieri și a promis să îi predea pe românii de la închisoarea din Turma în dimineața zilei de 12 martie direct lui Boyle, oferindu-i și un tren care să îi ducă până la frontiera de la Bender, unde urma să se facă schimbul cu cei patru sute de bolșevici, prizonieri ai armatei române. Schimbul urma să se facă pe loc. Colonelul Boyle părea că este foarte simpatizat de către bolșevici, și se simțea dator să fie corect și de bună-credință cu ei. Am îndrăznit să-i spun că mă indoiam că bolșevicii ar ști ce este aceea bună-credință. Colonelul Boyle a zâmbit îngăduitor, atribuind remarca mea lungilor mele suferințe de cand Barbu căzuse în mâinile lor. Cu toate acestea, mi-a spus să merg linistită acasă și să împachetez, pentru că mă va lua și pe mine și pe copii în trenul de Bender. A trebuit să-l informez că mai am oameni pe care trebuie să îi iau cu mine, iar el a fost de acord, însă m-a avertizat că mai erau fix treizeci și șase ore până la plecare! Știam că prizonierii habar n-aveau de prezența și eforturile Colonelului Boyle. Tot ce puteau face ei acolo, între zidurile închisorii, era să îi mituiască pe paznici și să îi facă să se dezică de bolșevici, o sarcină care părea relativ ușoară, pentru că mulți dintre ei erau deja nemulțumiți de apucăturile bolșevicilor.

Muniții și provizii erau traficate zilnic la Turma, o închisoare care era o adevărată fortăreață cu ziduri groase și care, dispunând și de câteva mitraliere, se putea opune cu succes multă vreme unei revolte. Prizonierii își puneau toate speranțele de eliberare - culmea! - în ocupația germană, care părea inevitabilă. Colonelul Boyle s-a gândit că ar fi recomandabil ca Domnul Mendicutti să meargă și să îi informeze pe prizonierii români despre sosirea lui la Odesa, pentru ca atunci când emisarii Sovietului vor veni să îi ia ca să îi predea lui Boyle, să nu existe nicio întârziere, neînțelegere sau confuzie. Domnul Mendicutti a promis că va reveni a doua zi ca să-l informeze cu privire la rezultatul acestei misiuni. După aceea întrevederea cu Colonelul Boyle a luat sfârșit. Am plecat cu toții, înțelegându-ne ca, toți trei, Domnul Mendicutti, secretarul Legației Române și cu mine să mergem a doua zi după-amiază la Turma. Coborând scările, ne-am întâlnit cu Racovski, care venea la întâlnirea cu Boyle însoțit de Bujor, un individ sinistru. În dimineața următoare ne-am întors la noi acasă. Dumitru mi-a povestit că pe timpul nopții niște indivizi au încercat de mai multe ori să pătrundă în casă, dar faptul că au văzut că există cineva înăuntru, i-a făcut pe bandiți să dispară...După-amiază, așa cum eram înțeleși, am luat o droșcă și am pornit spre închisoare. I-am găsit pe prizonieri într-o armonie perfectă cu paznicii închisorii. Fusese chemat și un fotograf pentru o fotografie de grup și toți au insistat să mă alătur lor, plasată între directorul închisorii și Generalul Vivescu. Unii dintre ai noștri au fost sceptici cu privire la planurile Colonelului Boyle, dar le-am tăiat imediat toate obiecțiile și i-am zorit să înceapă să se pregătească pentru plecarea de a doua zi dimineață.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (IX) - Prizonieri pe vaporul „Împăratul Traian”

Nava „Împăratul Traian”, văzută aici în Constanța

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 5 februarie 1918

Rezultatul întrevederii dintre Domnul Ray si Racovski nu fusese nici pe departe atât de favorabil cum îmi închipuiam eu. Racovski era hotărât să îl aresteze pe Barbu şi a spus că el n-avea cum să răspundă pentru viața lui Barbu în caz că "Batalionul Morții" îl va descoperi. Deja suspectau că se ascunde printr-unul dintre consulatele din Odesa și știau perfect de bine că aceşti consuli nu se puteau proteja nici măcar pe ei înşişi. Racovski a mai declarat că lui Barbu avea să îi fie mai bine în închisoare decât afară și a ținut-o tot așa în continuare. Domnul Ray nu îi spusese încă nimic lui Barbu, crezând că e mai bine să discute despre problema asta mai întâi cu mine, deși era de părere că, până la urmă, Barbu trebuia să-şi decidă soarta de unul singur. Domnul Ray crede că bolşevicii se vor ține de cuvânt pentru simplul motiv că le va fi ruşine dacă şi-l vor încălca şi pentru că doresc cu sinceritate să îi impresioneze favorabil pe consulii străini. Eu una cred că ar fi mai bine să spunem că a avut loc un accident şi Barbu să se degizeze şi să dispară undeva. Nu am încredere nici în Racovski, nici în vreun alt lider bolşevic. Și nu puteam suporta ideea de a mă da bătută pâna nu încercam toate posibilitățile. Aşa că l-am luat pe Domnul Ray şi ne-am dus împreună să vorbim cu Prințul Sebastian Moruzzi, prieten cu Barbu. Știam că, cu mulți ani în urmă, Prințul îl ajutase cu ceva pe Racovski, ceea ce însemna că Racovski ar trebui să îi fie recunoscător. Prințul Moruzzi se refugiase şi el din România la Odesa. Locuia într-un sanatoriu, în compania altor români care îşi puteau permite luxul de a sta într-un astfel de loc. Contra unor sume imense de bani, medicii îi protejau foarte bine de atenția bolșevicilor. Domnul Ray l-a întrebat dacă putem avea încredere în cuvântul lui Racovski, şi dacă el, Prințul, crede că Racovski este stăpân pe situație, dacă deține puterea în mod real asupra sovietelor. Prudent şi gânditor, Prințul Moruzzi ne-a spus că putem să ne bazăm că Racovski va face doar ce poate şi nimic mai mult, şi că era mai bine ca Barbu să fugă din Odesa. Însă Prințul se îndoia cu privire la faptul că Racovski ar fi putut să limiteze violențele, pentru că puterea lui Racovski consta tocmai în propagarea violenței, sugerând excese şi mai mari pe viitor. Am plecat de la sanatoriu foarte deprimată. De-acum era deja seară, dar tot nu-mi venea să mă resemnez.

Odesa, 7 februarie 1918

Ieri după-amiază Domnul Ray a apărut brusc împreună cu Barbu şi am rămas mută de uimire văzându-i cum intră lejer pe uşa casei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Domnul Ray mi-a spus că, de dimineață, se văzuse din nou cu Racovski şi obținuse din partea acestuia câteva garanții și promisiuni. Apoi s-a dus să îl ia pe Barbu, pe care Contele si Contesa de Visart abia dacă s-au înduplecat să îl lase să plece de la ei, şi au venit împreună pe jos pe Strada Puşkinskaya, fără să atragă atenția nimănui. Barbu mi-a spus că nu putea să mai suporte această stare de incertitudine şi au plecat imediat să se vadă cu Racovski. Eram sigură că va fi arestat şi nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut întorcându-se acasă după numai o oră. Racovski îi primise în biroul lui şi le explicase situația în care ne aflam. Rusia a întors armele împotriva României, aşa că Barbu, în calitatea lui de comandant al Misiunii miltare române, era prizonier de război. Mai târziu, putea să îl elibereze condiționat, dar Barbu a spus că e pregătit să se alăture celorlalți prizonieri români, nedorind nici o favoare pentru el, exprimându-şi convingerea că arestarea lui va face ca restul comunității româneşti să fie lăsată în pace. Domnul Ray a sugerat ca Barbu să rămână acasă în noaptea aceea şi a doua zi să se prezinte la arest. Racovski şi-a dat acordul pe loc, părând a se conforma cu plăcere cererii Consulului american şi...asta e! Copiii s-au bucurat să-şi revadă tatăl. După ce i-am dus la culcare, m-am apucat să pregătesc câteva bagaje pentru Barbu. Credința lui Barbu în steaua României a rămas la fel de nezdruncinată. Motto-ul lui este: “Românii nu pier niciodată!”. A doua zi de dimineață, la despărțire, a fost greu, în ciuda eforturilor noastre de a păstra aparențele. Dumitru, bombănind, a chemat o birjă, a urcat valizele şi Barbu a plecat. Domnul Ray, care-l însoțise, a revenit la prânz să-mi spună că Barbu a fost dus de Racovski la bordul navei româneşti “Împăratul Traian”, unde erau închişi ceilalți prizonieri români, toți cunoscuți şi prieteni de-ai lui Barbu. În prezența Domnului Ray, care înțelege și vorbește bine limba rusă, Racovski a ținut un discurs gardienilor, atrăgându-le atenția că Barbu este o persoana importantă, că e singurul român care a acționat patriotic (!), predându-se voluntar, și că el, Racovski, dorește ca acest prizonier să fie tratat cu considerație. A mai adăugat, arătând spre Domnul Ray, că şi-a dat cuvântul de onoare Consulului american că Barbu nu va păți nimic rău.

Odesa, 8 februarie 1918

Consulul român, care stătea ascuns, scăpase până acum de arestare. Cum acesta nu mai putea face nimic pentru a proteja comunitatea românească, Domnul Ray s-a angajat să apere interesele românilor, un motiv fiind acela că toți americanii, cu excepția câtorva tineri ofițeri, părăsiseră Odesa. Așa se face că Domnul Ray este mult mai liber decât ceilalți consuli, care au cu toții treabă până peste cap, mai cu seamă Contele de Visart, care este împovărat de grija pentru sutele de italieni, atât a celor care trăiesc în Odesa de ani de zile, cât şi a celor care s-au refugiat aici venind din România. Toată lumea din comunitatea noastră se simte încurajată de faptul că suntem protejați de americani, deși toată puterea Domnului Ray constă, de fapt, în simpatia pe care bolșevicii cred că America o are pentru ei, ca urmare a "reformelor democratice" începute de ei în Rusia! N-am ce face altceva decât să aştept o ocazie pentru a putea să mă duc să îl vizitez pe Barbu. Ieri mă întorceam de la Consulatul american şi, ajungând acasă, am dat să o iau prin spatele casei, pe-acolo intrăm acum, intrarea din față o ținem blocată întotdeauna, când am văzut un individ dubios, cu un aspect mizerabil, stând tolănit pe treptele de la intrare, fumând liniştit o țigară. Am tresărit fără să vreau, iar individul s-a ridicat și mi-a spus:

- Nu vă speriați, Doamnă! Sunt eu, Constantinescu!

Din fericire chiar aşa era! Constantinescu era unul dintre sergenții români aflați în serviciul lui Barbu, deghizat atât de eficient încât nimeni nu l-ar fi recunoscut. Mi-a povestit că a stat ascuns până acum, dar aflase de la Dumitru despre situația noastră deplorabilă şi se hotarâse să vină să ne ajute. Vorbind fluent limba rusă, se descurcase bine prin oraș şi era gata să facă orice pentru noi. Mi-a promis că se va întoarce în fiecare dimineață și o să rămână în casă, de pază, ori de câte ori voi fi obligată să plec undeva.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.