Alexander Babich - 1941, Octombrie sângeros

1941 - Octombrie sângeros: mobilizare, evacuare, bombardament și modul straniu în care Odesa a întâmpinat ocupația

Ocupația Odesei văzută prin ochii unui istoric din oraș!

Pe 16 octombrie 1941 - în urmă cu exact optzeci de ani - la Odesa au început unele dintre cele mai tragice momente din istoria orașului. Apărarea militară de 73 de zile tocmai se încheiase, iar Armata Roșie părăsise orașul. Noul guvern - de ocupație - avea să aducă alte încercări dramatice pentru cetățenii orașului. Cunoaștem istoria apărării Odesei. Am văzut cu toții hărți cu săgeți și poziții, am dus flori la memorialele care s-au construit de-a lungul liniei de apărare a Odesei, fiecare a auzit cel puțin o dată despre debarcarea lui Grigorievsky sau despre tancurile improvizate. Dar istoria Odesei de la acea vreme nu înseamnă numai divizii și regimente, bătălii, bombardamente și contraatacuri. Mai înseamnă și sute de mii de civili - bărbați, femei, bătrâni, copii - care au încercat să supraviețuiască cumva în orașul asediat și apoi ocupat. Alexander Babich, celebrul istoric și autor al cărții „Odesa 1941-1944: Cum am supraviețuit sub ocupație”  ne-a povestit despre ceea ce s-a întâmplat în zilele groaznice din octombrie 1941. Alexander Babich este nu doar un minunat istoric local, ci și un ghid îndrăgostit de oraș. Sfera intereselor sale este viața oamenilor obișnuiți din timpul celui de-al doilea război mondial. Ne-am întâlnit în biroul confortabil de la agenția sa de turism din centrul Odesei. Alexander știe să-și captiveze interlocutorul și să-l cufunde în viața obișnuită a unei persoane obișnuite din acea vreme - toamna anului 1941 - care locuia undeva, să zicem, pe strada Kolontaevskaya: un instalator, o gospodină, un conductor de tramvai, un bătrân sau un adolescent. Nu este greu să te întorci în trecut în timp ce vorbești cu Alexander. Însă este mult mai dificil să și conștientizezi și să digeri informațiile care vin în rafală. Este și mai greu să înțelegi că gândurile tale despre ceea ce tocmai ai aflat sunt doar o umbră palidă și jalnică a experiențelor prin care au trebuit să treacă toți acei oameni. Oameni care au fost în orașul tău, care au mers pe aceste străzi, și care au locuit în aceste case. Prin urmare, hai să ne întoarcem în urmă cu optzeci de ani. Să simțim viața acelor oameni din trecut. Să ne punem în locul lor, și să ne plimbam prin orașul asediat. Să înțelegem problemele lor și să vedem cum ne-am descurca noi în locul lor. Și poate că, astfel, acele evenimente din 1941 vor deveni pentru noi ceva mai mult decât niște rânduri aride din manualul de istorie.

Alexander Babich: Hai să calculăm mai întâi câți oameni trăiau în Odesa în timpul apărării și la începutul ocupației, și cum s-a schimbat numărul lor, pentru că acest lucru este foarte semnificativ. Uite, conform ultimului recensământ de dinainte de război, în Odesa locuiau 604.000 de oameni. La sfârșitul lunii iunie 1941, peste Odesa s-a revărsat un adevărat flux de refugiați din Basarabia. Primii au fost acei cetățeni sovietici care în 1940 se mutaseră pe teritoriile luate de la românii dintre Nistru, Dunăre și Prut - știau că nimic bun nu avea să-i aștepte acolo dupa revenirea românilor, ei au fost primii care au plecat. A urmat apoi fluxul populației locale basarabene, în principal evrei: mulți știau ce se întâmplă dincolo de Dunăre și nu se așteptau la nimic bun de la autoritățile române. Înainte de încercuirea orașului, în Odesa erau câteva zeci de mii de refugiați. Au sperat că Armata Roșie va lupta și va înfrânge inamicul pe teritoriul său. Dar după străpungerea germană a început o retragere generală a Armatei Roșii. Trebuie remarcat faptul că locuitorii din Odesa aveau o reputație ambiguă în rândul autorităților militare sovietice și erau considerați soldați nesiguri dacă luptau în apropierea casei lor. Prin urmare, i-au trimis să lupte departe de Odesa. Poveștile eroilor mobilizați din Odesa se regăsesc pe toate fronturile, de la Leningrad până în Peninsula Kola. În același timp, în oraș au fost aduse unități militare din alte părți ale URSS. Am găsit relatări despre oameni din Caucaz sau din Asia Centrală. La apogeul luptelor, pierderile au fost foarte grave, până la o mie de oameni pe zi. Noi soldați erau aduși din regiunile de est ale Ucrainei. Muncitori și țărani erau mobilizați și instruiți în grabă. În memoriile de după război ale comandanților armatei, putem citi cum, după ce erau debarcati în port, aceștia își duceau soldații în marș spre Kryzhanovka sau Dalnik, iar pe drum ii învățau să tragă și să arunce grenade. 

„Dumskaya”: Se pare că locuitorii mobilizați din Odesa au părăsit orașul, iar cei care au luptat aici au fost aduși de la Sevastopol, nu?

Alexander Babich: Da. După calculele mele, în 1941, între 60.000 și 80.000 de oameni au mers pe front și nu s-au mai întors niciodată la Odesa. În paralel, avea loc și procesul de evacuare. Ce înseamnă asta? Din nou, hai să ne punem în locul unui cetățean obișnuit din Odesa. Imaginează-ți: ai aproape 50 de ani, nu vei fi mobilizat pe front. Ai o soție, copii, soacră, o casă pe strada Slobodka, o grădină. Este anul 1941, luna iulie: undeva, departe, se duc lupte, iar la radio se vorbește despre victoriile Armatei Roșii! Evacuare?! Este complicat. Trebuie să rezolvi problemele legate de locul de muncă (era interzis să-ți dai demisia!), trebuie să faci rost de bilete de tren, să îți vinzi bunurile și casa, să îți duci familia undeva departe, la Astrahan, Makhachkala sau la Tașkent. Acolo nu te așteaptă nimeni. Ce vei face acolo și din ce vei trăi? Nimic nu este clar. Într-o astfel de situație ce faci? Îți lași casa ca să pleci spre nicăieri? 

„Dumskaya”: Puțin probabil!

Alexander Babich: Vezi? Prin urmare, nu este de mirare că în primele săptămâni de război nu au plecat prea mulți oameni din Odesa. Apropo, locuitorii din Donbass au avut aceleași drame psihologice în 2014. Cum să părăsești totul și să pleci? Este dificil chiar și în vremea noastră și - când se întâmplă - este deja prea târziu. Pe 22 iulie 1941 au început primele bombardamente asupra Odesei. Șefii au început să fugă - sute de oficiali de partid care au fost judecați pentru dezertare, pentru abandonarea întreprinderilor, a birourilor, și a departamentelor. Pe lângă șefi, au fugit și oamenii obișnuiți, ori de câte ori era posibil. Dar nu erau prea multe oportunități. Pe 7 august, nemții au capturat Voznesensk, iar încercuirea Odesei era aproape completă. Inițial, la Odesa se spera că românii se vor opri la Nistru și că nu vor trece dincolo de estuar, astfel că la Odesa nu exista nici măcar un plan de apărare!

„Dumskaya”: Dar mai era și traseul maritim ...

Alexander Babich: De acord, dar era mult mai dificil. Fabricile au fost evacuate pe mare. Uite cum era: era evacuat un strung, pe lângă strung era evacuat și strungarul. Dacă avea noroc, își lua și familia. Și, uite-așa, înțelegeai că nu vei fi abandonat, dar că - în schimb - vei fi dus undeva în Urali și pus la muncă la fel că înainte, ca la Odesa. În plus, traseul maritim era periculos. Nu era ușor nici pe uscat: românii și nemții bombardau trenurile, în oraș se știa asta. Dar pe 27 iulie, vaporul „Lenin” - care era folosit pentru evacuare - s-a scufundat în largul coastelor Crimeei. Câți oameni au fost la bordul vaporului „Lenin” - câți în mod oficial, câți s-au strecurat, câte rude ale membrilor echipajului - nimeni nu știe sigur... Da, au existat și noi recruți la bord - au fost scoși din orașul asediat și au fost aduse întăriri din alte părți ale țării. Se știe că nava era supraîncărcată cu oameni care stăteau ciorchine pe punte, înghesuiți în cală, și în orice spațiu disponibil. Au fost salvate 272 de persoane. Numărul exact al deceselor rămâne necunoscut, poate să fi fost aproximativ 4.000. Dar au existat și alte pierderi, pentru că flotele aeriene ale României și Italiei operau pe mare. În octombrie, odată cu începerea evacuării armatei din Odesa, tot ce putea pluti pe mare a fost folosit pentru evacuarea trupelor. S-au scos din oraș arme, mașini, muniții, cai. În două săptămâni, au fost scoși 86.000 de soldați și doar 15.000 de civili.

„Dumskaya”: Majoritatea evreilor a fost evacuată?

Alexander Babich: Se pare că nu. Înainte de război, evreii reprezentau o treime din populație, iar conform recensământului românesc, tot o treime erau și în timpul ocupației. În timpul mobilizării și evacuării, problema națională nu a fost luată în considerare deloc.

„Dumskaya”: Nu putea fi vorba de o evacuare în masă a populației civile. Ce s-a întâmplat până la urmă?

Alexander Babich: Ei bine, uite ce s-a întâmplat. Înainte de război, în oraș erau 604.000 de locuitori. În ianuarie 1942, românii au făcut un recensământ și au numărat 340.000 de locuitori, după evenimentele tragice din primele zile ale ocupației. Adică, în primele luni de război și de apărare, inainte de venirea românilor, orașul a pierdut cam fiecare al treilea locuitor.

„Dumskaya”: Mobilizare, evacuare, refugiați – este de înțeles. Cum rămâne cu pierderile cauzate de bombardamente?

Alexander Babich: Au fost victime, dar nu atât de multe. Românii nu au bombardat zonele rezidențiale. Aveau și puține avioane, iar Regimentul 69 aerian al maiorului Shestakov a luptat foarte demn. Aviația română avea obiective clare: portul, cazarma și barăcile din zona Astașkin, și depozitele de muniție. Da, uneori bombele se rătăceau și prin zonele rezidențiale, dar acest lucru nu era intenționat. În total, 1.429 de oameni au murit sub bombe în timpul apărării. Cadavrele au fost aduse la institutul de expertiză medico-legală, unde s-au păstrat înregistrări detaliate.

„Dumskaya”: Și toate acestea au continuat până în dimineața zilei de 16 octombrie, când s-a încheiat evacuarea armatei...

Alexander Babich: Trebuie remarcat faptul că operațiunea de evacuare în sine a decurs bine. S-au construit cheiuri de-a lungul întregii coaste, întreaga flotă disponibilă, inclusiv bărcile de pescuit, a fost folosită pentru a lua la bord - într-o singură noapte și în secret - trupele care apărau imensul oraș. Românii au înțeles, desigur, că are loc o evacuare, dar nu păreau să-și imagineze întreagă amploare a operațiunii. Multă vreme, în oraș și printre autoritățile române, au circulat zvonuri că nu fuseseră evacuate toate trupele, că una dintre cele două divizii s-a ascuns în catacombe. Era mai ușor de crezut așa ceva, decât ​​faptul că atât de multe trupe fuseseră scoase în secret pe mare.

„Dumskaya”: Totuși, câți luptători nu au fost evacuati și au rămas în oraș?

Alexander Babich: Românii au numărat cam 3.500. Cineva din ultimul eșalon nu a reușit să ajungă la mare, cineva a uitat să avertizeze pe cineva, cineva a dezertat și a rămas, cineva s-a încurcat... Trupele sovietice s-au retras noaptea, repede, pe întuneric. Au fost tot felul de încurcături: confuzie, aglomerație, echipamente părăsite și cai abandonați. Dacă renunțau să ia ceva cu ei, atunci îl stricau, făcându-l inutilizabil. Trupele colonelului Kedrinsky au pus mine în tot orașul. În seara zilei de 15 octombrie, centrala electrică și barajul Hadgibey au fost aruncate în aer! Din punct de vedere militar era logic: să inundăm orașul pe flancul nordic pentru a nu fi atacați din partea aceea.

„Dumskaya”: Câți oameni, conform informațiilor dumneavoastră, au murit din cauza ruperii barajului?

Alexander Babich: Nu cred că a murit cineva. Diferența de înălțime era mică, un metru și jumătate. Da, casele, grădinile și străzile au fost inundate, da, oamenii și-au pierdut casele și toate bunurile. Dar nu există informații că ar fi murit cineva.

„Dumskaya”: Trupele române au intrat în oraș abia o zi mai târziu. De ce?! Le era frică?

Alexander Babich: Nu cred că românilor le-a fost frică! Hai să privim situația prin ochii unui ofițer român. Ești undeva lângă Dalnik, pe linia de tranșee, iar în fața ta este apărarea sovietică. Te-ai luptat cu succes timp de două luni. Și apoi, într-o dimineață, te trezești că în fața ta este gol, inamicul a dispărut! Trimiți oameni în recunoaștere - nu mai e nimeni! Raportezi superiorilor tăi. Șefii se gândesc și îți dau comanda de a merge înainte. Te pregătești de intrare în oraș, după două luni de război deja știi cum să organizezi toate lucrurile. Încarci tot ce trebuie în căruțe - erau puține mașini - și pleci! Explorezi și înaintezi, și tot așa, în marș, douăzeci de kilometri. Seara ajungi la marginea Odesei. Este deja întuneric. Se aude zgomotul exploziei prin care centrala electrică este aruncată în aer de sovietici. Intri în oraș pe întuneric?! Ar fi o nechibzuință. Și atunci iei decizia de a petrece noaptea pe câmp, și să intri în Odesa a doua zi de dimineață. Asta a fost.

„Dumskaya”: Deci 16 octombrie este ziua anarhiei complete, așa-i?

Alexander Babich: Nu doar a anarhiei! A fost ziua jafurilor totale, în toată Odesa, jafuri din magazine și din depozite. Oamenii au luat tot, au furat ceea ce militarii abandonaseră, au luat caii lăsăți pe străzi - au jefuit tot ce au putut, tot ce mai rămasese în oraș. Acum, ai putea strâmba din nas cu aroganță și să spui: „Vai, ce necivilizat s-au purtat, ce maniere proaste!” Dar, din nou, hai să privim acea zi prin ochii unui cetățean obișnuit din Odesa. Sub stăpânirea sovietică nimeni nu o ducea prea bine, dar acum era vorba de patru luni de război, din care două sub asediu. Guvernul nu a aprovizionat populația, stăpânirea s-a ocupat doar de a-și hrăni armata și cadrele de conducere. Acum au dispărut cu toții din oraș! Este clar că mâine românii vor intra în Odesa. Acum - în acest vid de putere - este șansa de a pune mâna pe ceva de mâncare, lemne de foc, kerosen, sau ceva bunuri de la vreun magazin din apropiere. Și nu din lăcomie! Oamenii s-au gândit doar la propria lor supraviețuire! Și după cum s-a dovedit, viața a fost mai ușoară pentru cei care au reușit să facă rost de ceva cu care să supraviețuiască. Oamenii au început imediat să facă troc, să dea la schimb bunurile furate pentru ceea ce aveau nevoie. La „Privoz” se găsea de vânzare până și formol furat de la exponatele muzeului de anatomie. Și, pe 17 octombrie, trupele române au intrat în oraș...

Interviu realizat de Serghei Dibrov.
Tradus, adaptat și prelucrat după dumskaya.net

Din fabuloasa istorie a Odesei: azi, Hotelul Bristol

 

Istoria fiecărui mare hotel este întotdeauna plină de mistere, aventuri sau curiozități.

S-ar putea spune că locul unde se află Hotelul Bristol este punctul central al istoriei Odesei, din momentul înființării orașului până astăzi.

Hotelul Bristol a fost construit între 1889 și 1899, pe locul unde era o pensiune, chiar de către proprietarul acelei pensiuni, comerciantul Naum Yurovsky. Alături era o casă în care a locuit celebrul scriitor rus A.S. Pușkin în anii 1820. Noua clădire a hotelului cu 5 etaje a fost proiectată de faimosul arhitect A. Bernardazzi.

Arhitectura hotelului a fost imediat recunoscută drept una dintre cele mai bune din toată Odesa. Clădirea oferea facilități rare la acea vreme: lumină electrică, lift, telefon, baie la fiecare etaj, încălzire centrală și personal bine instruit. Numele de Bristol a fost „împrumutat” de la hotelul cu același nume din Viena, un loc preferat pe atunci al lumii bune din Odesa. Încă din primele zile de la deschidere, hotelul a fost un succes. Pentru vizitatori, totul era la îndemână: întâlnirile de afaceri se împleteau cu relaxarea, iar cele mai importante zone ale Odesei erau la o aruncătură de băț. Înainte de inaugurare, hotelul a beneficiat de o uriașă campanie de publicitate, iar după deschidere, Bristol a emis o carte poștală promoțională.

Angajații hotelului erau numai oameni cu experiență, bine pregătiți, care vorbeau fluent franceză, germană, italiană, idiș și poloneză, iar chelnerii, de regulă, știau și puțină engleză. La „Bristol”, pentru prima dată in Odessa, vizitatorii aveau la dispoziție șofer și mașină. Un ghid turistic al Odesei din 1909 menționa faptul că Bristol este unul dintre cele mai bune hoteluri cu restaurant din oraș, cu o reputație impecabilă. O masă (cu cinci feluri) costa 25 de dolari și putea fi servită între orele 13:00 și 19:00.

După ce și-a lansat și promovat cu succes magnificul hotel, Yurovsky l-a vândut profitabil comerciantului Mihail Ivanovici Sinitsyn. Hotelul Bristol a găzduit o serie de călători celebri, de la cei bogați și puternici la liderii artistici și intelectuali ai momentului. Printre ei: renumitul scriitor rus și laureat al premiului Nobel Ivan Bunin, vedeta cinematografului mut Vera Holodnaya și scriitorii Henri Barbusse, Theodore Dreiser, Willy Bredel și James Aldridge. Alți vizitatori: prințul Carol și Zizi Lambrino!

După revoluția bolșevică hotelul a fost închis. Pe măsură ce războiul a devastat Odesa, clădirea a căzut în paragină și din 1922 fostele camere de lux ale magnificului hotel Bristol au fost transformate în birouri pentru administrarea gării. Din 1928, Hotelul Bristol a fost restaurat și redenumit Hotel Roșu (Krasnaya) - în onoarea Armatei Roșii.

Restaurantul și barul hotelului au devenit locuri incredibil de populare în Odesa în era sovietică și au fost frecvent vizitate de crema cinematografiei și a muzicii sovietice, de ofițeri și căpitani de nave, de jurnaliști, scriitori, muzicieni și artiști de renume.

Este celebră povestea despre o băutură rafinată pentru femei - „Grenadine” - a cărei rețetă nu se mai cunoaște în ziua de azi, care se servea la barul de la Bristol. Faimosul Isaac Babel - frecvent vizitator - spunea că dacă faci cunoștință cu o femeie din Odesa, trebuie neapărat să o tratezi cu o„Grenadine” la Bristol!

Hotelul Bristol și-a găsit un loc permanent în istoria cinematografiei, servind ca locație pentru multe dintre filmele care au fost produse în Odesa. Între anii 2002 și 2010, hotelul a fost renovat complet, fiind readus la strălucirea originală. Astăzi, Hotelul Bristol este la fel de fastuos că pe vremurile de dinainte de bolșevici. Este locul unde trag mai toate celebritățile care vin la Odesa: Claudia Cardinale, Peter Greenaway, Geraldine Chaplin, John Malkovich, Darryl Hannah, Michael Madsen și mulți alții...

O poveste fabuloasă (XVI): Răsare soarele și la Odesa!

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 30 martie 1918 

Tovarășii mei de disperare și nenorocire au venit de multe ori să mă vadă; ne-am alinat durerea și tristețea unii altora. Am aflat că nouă prizonieri au reușit totuși să scape. Printre ei era și tânărul aghiotant al lui Barbu. A venit să mă vadă și el, plin de furie și de durere. Mi-a spus că avea un amic aici în Odesa, fost membru al poliției secrete rusești, și m-a implorat să iau legătura cu el pentru că în mod sigur ne-ar putea ajuta să aflăm în ce port i-au dus bolșevicii pe prizonierii români. Propria mea convingere era că nava, cu tot cu bolșevici, cu prizonieri și cu Colonelul Boyle, sărise în aer, că mai mult ca sigur nimerise într-una din numeroasele mine plantate la intrarea în fiecare port de la Marea Neagră. Cu toate acestea, ca un disperat care se apucă și de un fir de pai, am consimțit să mă văd cu prietenul său. Când l-am văzut, am fost uimită să constat că semăna leit cu Sherlock Holmes, cel din ilustrațiile din cărțile despre faimosul dedectiv. Domnul respectiv vorbea franțuzește fluent și părea un om inteligent și cultivat. Părea să creadă că e posibil să localizeze nava, să îi găsească pe prizonierii noștri și să îi salveze. Pentru această treabă mi-a cerut 50 de mii de ruble. I-am cerut 24 de ore de gândire. Soțiile altor prizonieri au fost dornice să contribuie și am constatat că banii se puteau obține cu ușurință, dar, în cele din urmă, majoritatea a hotărât că e o nebunie curată, iar planul a fost abandonat.

Între timp, germanii păreau să ne lase în pace. A treia zi după sosirea lor, au organizat o “intrare” triumfală în Odesa. Soldații, austrieci și germani, umăr la umăr, au defilat de-a lungul întregii Străzi Pușkinskaya, de la Gară până în port, și apoi pe Deribasovskaya. Fanfara militară era plasată chiar în piața din fața Dumei. Un cameraman și-a montat aparatul de filmat pe balconul apartamentului de deasupra noastră. Trupele au fost trecute în revistă de un feld-mareșal austriac. În urma lui erau numeroși ofițeri călare – ăștia erau clar unguri, după uniforma lor colorată. Populația Odesei a umplut străzile, toată lumea era curioasă, dar apatică. Nu am văzut nici un semn de bucurie sau de tristețe. În seara aceea niște soldați austrieci care patrulau pe stradă au sunat la ușă și au cerut permisiunea de a se adăposti de viscolul furios de afară, în holul de la intrare. Am fost de acord, normal...În zilele următoare, tot ieșind afară din casă, i-am văzut de mai multe ori. I-am privit cu atenție: erau niște băieți tineri. Vestoanele lor cenușii erau căptușite cu hârtie, pantofii erau de calitate inferioară și uzați; tot echipamentul lor era extrem de sărăcăcios.

Magazinele au fost redeschise, prețurile au devenit mai rezonabile – leul românesc era valută forte, preferată de toată lumea în Odesa. Pentru prima dată am văzut bancnote românești tipărite de germani la București, bani care circulau în partea ocupată a României. Treptat, au început să ne vină știri de la Iași. Am aflat cu indignare despre pacea rușinoasă impusă de germani României! Singura noastră consolare, a românilor din Odesa, era aceea că nemții ne permiteau să părăsim Ucraina și să ne repatriem. Mulți au început să profite de permisiunea acordată și, încet-încet, cu multe dificultăți, au făcut rost de bilete de tren către țară. Eu una nu m-am putut hotărî să plec atâta timp cât mai existau șanse să dau de Barbu. România era țara mea numai și numai din cauza lui. Într-o zi, pe la prânz, stăteam la fereastră când, deodată, am recunoscut un om care trecea pe stradă, un cunoscut de-al Domnului Ray, fostul Consul al Americii. Aflasem că acum avea nu știu ce funcție în Dumă. Mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să deschid fereastra. Mi-a spus că au sosit câteva telegrame din Crimeea, din Teodosia, trimise de Colonelul Boyle! Toate se opresc la Hotelul Petrograd și...nu se întâmplă nimic! "Ar trebui să faci ceva", mi-a spus, și a plecat grăbit mai departe.

Știam că Hotelul Petrograd este sediul comandamentului german. Mi-am pus pălăria și am plecat în fugă la Consulul spaniol, apărătorul intereselor românești în Odesa, după plecarea Domnului Ray. Domnul Mendicutti a rămas uimit când i-am dat vestea și a și plecat să ceară o audiență la feld-mareșalul austriac. Acesta, plin de aroganță, l-a lăsat să aștepte două ore și apoi i-a zis că habar n-are despre ce este vorba și i-a-ntors spatele. Domnul Mendicutti, mâhnit de acest tratament, mi-a zis că aici se cam termină totul, n-avem ce face. Am stat și am analizat situația în care ne aflam și ne-am dat seama că deși austriecii păreau să fie la putere în Odesa, de fapt adevărata putere era a germanilor. Ne-am decis să mergem la Amiralul Hopman, responsabil cu afacerile germane de la Marea Neagră. El avea putere de decizie. Așa că l-am convins pe Domnul Mendicutti să ne întoarcem la Hotelul Petrograd și să-i solicităm o audiență.

Hotelul Petrograd era plin de santinele și soldați. Cartea de vizită a Domnului Mendicutti a produs o impresie favorabilă și am fost primiți imediat. Am așteptat în tensiune aproximativ cinci minute până când un marinar ne-a spus că Amiralul ne așteaptă. M-am decis pe loc sa mă adresez acestuia în limba franceză, gândindu-mă că e mai bine decât să îi vorbesc în engleză. Prin urmare, i-am spus: "Bon Soir!" El s-a uitat la mine mirat și mi-a răspuns în limba engleză: - "Bună seara, sunteți englezoaică, nu-i așa?"; i-am răspuns, bâlbâindu-mă:- "Nu chiar. Eu vin din America”; - "Oh, americancă? Din Baltimore?"; - "Nu, dar am fost de multe ori acolo și îmi place foarte mult"; - "Și mie mi-au plăcut America și americanii, chiar foarte mult". Accentul lui era excelent. Am continuat timp de câteva minute în această conversație ușoară; apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte, m-a întrebat brusc: - "Care este obiectul vizitei dumneavoastră?". Ne-am așezat iar eu i-am spus succint și repede povestea mea, vorbind în numele tovarășilor mei de suferință și nenorocire. Amiralul m-a ascultat, la început oarecum cinic, punându-mi câteva întrebări, apoi a părut sa fie mai interesat. Când i-am spus despre Colonelul Boyle, a exclamat: - "Aș vrea să-l cunosc și eu pe acest om!". I-am dat replica imediat: - "Ei bine, ați putea să-l cunoașteți. Este în viață!”

Domnul Mendicutti, care a stat tot timpul ascultând conversația noastră, și-a dat seama că a venit momentul crucial. A început să pledeze la modul cel mai serios cauza românilor. Amiralul a ascultat în tăcere și apoi, întorcându-se spre mine, m-a întrebat cu un zâmbet ușor: "Ce preferați? Regimul german sau regimul bolșevic?". I-am răspuns fără nici o ezitare: "German, desigur! Dacă armata voastră nu ar fi ajuns la timp în Odesa, bolșevicii ne-ar fi omorât pe toți!". Amiralul a sunat clopoțelul și a cerut să vină secretarul său cu dosarul cu telegramele primite din Crimeea. A găsit imediat telegrama semnată de Colonelul Boyle, care cerea permisiunea să intre cu prizonierii români în Odesa. - "Tot ce pot face este să telegrafiez Mareșalului Mackensen în seara asta și să îi cer instrucțiuni. Este ceva ce ați dori să îi spun?". Luată pe nepregătite, i-am răspuns că eram sigură că Amiralul putea aranja această chestiune perfect, fără vreo indicație de la mine. Ne-am luat rămas bun și ne-am dat mâna. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să strâng mâna unui german! Viața este plină de surprize!

Două zile mai târziu, pe 27 martie, Domnul Mendicutti mi-a adus un mesaj de la Amiralul Hopman. "Amiralul vă trimite complimentele și felicitările lui", a spus el. "Mareșalul Mackensen și-a dat acordul ca prizonierii să fie aduși direct la Sulina, nu la Odesa. Colonelul Boyle și prizonierii sunt la Sevastopol. Amiralul speră că vă veți revedea soțul foarte curând!" Inima mi s-a umplut de bucurie, dar în același timp, ardeam de curiozitate să aflu ce s-a întâmplat cu prizonierii. În următoarele două zile s-a abătut asupra Odesei cea mai rea furtună pe care o văzusem vreodată. Mă imbolnavea gândul că vaporul cu românii noștri era pe mare, în mijlocul acestei furtuni nemiloase. De-acum, toate eforturile mele erau în vederea aranjamentelor necesare întoarcerii în România. Austriecii mi-au rechiziționat pe loc apartamentul, de îndată ce am depus cererea de plecare din Odesa. Cu o mită de o mie cinci sute de ruble am reușit să obținem biletele de tren și să ne ducem bagajele la gară. Ziua de 27 martie era chiar ziua aniversării căsătoriei mele cu Barbu, iar agonia mea a luat sfârșit când am primit o telegramă prin care eram înștiințată că Barbu este în viață si că se află...la Sulina! Incredibil! Colonelul Boyle îi salvase! Am plecat din Odesa în dimineața zilei de 30 martie. Furtuna se terminase. Soarele strălucea glorios pe cerul frumoasei Odese!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (IX) - Prizonieri pe vaporul „Împăratul Traian”

Nava „Împăratul Traian”, văzută aici în Constanța

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 5 februarie 1918

Rezultatul întrevederii dintre Domnul Ray si Racovski nu fusese nici pe departe atât de favorabil cum îmi închipuiam eu. Racovski era hotărât să îl aresteze pe Barbu şi a spus că el n-avea cum să răspundă pentru viața lui Barbu în caz că "Batalionul Morții" îl va descoperi. Deja suspectau că se ascunde printr-unul dintre consulatele din Odesa și știau perfect de bine că aceşti consuli nu se puteau proteja nici măcar pe ei înşişi. Racovski a mai declarat că lui Barbu avea să îi fie mai bine în închisoare decât afară și a ținut-o tot așa în continuare. Domnul Ray nu îi spusese încă nimic lui Barbu, crezând că e mai bine să discute despre problema asta mai întâi cu mine, deși era de părere că, până la urmă, Barbu trebuia să-şi decidă soarta de unul singur. Domnul Ray crede că bolşevicii se vor ține de cuvânt pentru simplul motiv că le va fi ruşine dacă şi-l vor încălca şi pentru că doresc cu sinceritate să îi impresioneze favorabil pe consulii străini. Eu una cred că ar fi mai bine să spunem că a avut loc un accident şi Barbu să se degizeze şi să dispară undeva. Nu am încredere nici în Racovski, nici în vreun alt lider bolşevic. Și nu puteam suporta ideea de a mă da bătută pâna nu încercam toate posibilitățile. Aşa că l-am luat pe Domnul Ray şi ne-am dus împreună să vorbim cu Prințul Sebastian Moruzzi, prieten cu Barbu. Știam că, cu mulți ani în urmă, Prințul îl ajutase cu ceva pe Racovski, ceea ce însemna că Racovski ar trebui să îi fie recunoscător. Prințul Moruzzi se refugiase şi el din România la Odesa. Locuia într-un sanatoriu, în compania altor români care îşi puteau permite luxul de a sta într-un astfel de loc. Contra unor sume imense de bani, medicii îi protejau foarte bine de atenția bolșevicilor. Domnul Ray l-a întrebat dacă putem avea încredere în cuvântul lui Racovski, şi dacă el, Prințul, crede că Racovski este stăpân pe situație, dacă deține puterea în mod real asupra sovietelor. Prudent şi gânditor, Prințul Moruzzi ne-a spus că putem să ne bazăm că Racovski va face doar ce poate şi nimic mai mult, şi că era mai bine ca Barbu să fugă din Odesa. Însă Prințul se îndoia cu privire la faptul că Racovski ar fi putut să limiteze violențele, pentru că puterea lui Racovski consta tocmai în propagarea violenței, sugerând excese şi mai mari pe viitor. Am plecat de la sanatoriu foarte deprimată. De-acum era deja seară, dar tot nu-mi venea să mă resemnez.

Odesa, 7 februarie 1918

Ieri după-amiază Domnul Ray a apărut brusc împreună cu Barbu şi am rămas mută de uimire văzându-i cum intră lejer pe uşa casei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Domnul Ray mi-a spus că, de dimineață, se văzuse din nou cu Racovski şi obținuse din partea acestuia câteva garanții și promisiuni. Apoi s-a dus să îl ia pe Barbu, pe care Contele si Contesa de Visart abia dacă s-au înduplecat să îl lase să plece de la ei, şi au venit împreună pe jos pe Strada Puşkinskaya, fără să atragă atenția nimănui. Barbu mi-a spus că nu putea să mai suporte această stare de incertitudine şi au plecat imediat să se vadă cu Racovski. Eram sigură că va fi arestat şi nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut întorcându-se acasă după numai o oră. Racovski îi primise în biroul lui şi le explicase situația în care ne aflam. Rusia a întors armele împotriva României, aşa că Barbu, în calitatea lui de comandant al Misiunii miltare române, era prizonier de război. Mai târziu, putea să îl elibereze condiționat, dar Barbu a spus că e pregătit să se alăture celorlalți prizonieri români, nedorind nici o favoare pentru el, exprimându-şi convingerea că arestarea lui va face ca restul comunității româneşti să fie lăsată în pace. Domnul Ray a sugerat ca Barbu să rămână acasă în noaptea aceea şi a doua zi să se prezinte la arest. Racovski şi-a dat acordul pe loc, părând a se conforma cu plăcere cererii Consulului american şi...asta e! Copiii s-au bucurat să-şi revadă tatăl. După ce i-am dus la culcare, m-am apucat să pregătesc câteva bagaje pentru Barbu. Credința lui Barbu în steaua României a rămas la fel de nezdruncinată. Motto-ul lui este: “Românii nu pier niciodată!”. A doua zi de dimineață, la despărțire, a fost greu, în ciuda eforturilor noastre de a păstra aparențele. Dumitru, bombănind, a chemat o birjă, a urcat valizele şi Barbu a plecat. Domnul Ray, care-l însoțise, a revenit la prânz să-mi spună că Barbu a fost dus de Racovski la bordul navei româneşti “Împăratul Traian”, unde erau închişi ceilalți prizonieri români, toți cunoscuți şi prieteni de-ai lui Barbu. În prezența Domnului Ray, care înțelege și vorbește bine limba rusă, Racovski a ținut un discurs gardienilor, atrăgându-le atenția că Barbu este o persoana importantă, că e singurul român care a acționat patriotic (!), predându-se voluntar, și că el, Racovski, dorește ca acest prizonier să fie tratat cu considerație. A mai adăugat, arătând spre Domnul Ray, că şi-a dat cuvântul de onoare Consulului american că Barbu nu va păți nimic rău.

Odesa, 8 februarie 1918

Consulul român, care stătea ascuns, scăpase până acum de arestare. Cum acesta nu mai putea face nimic pentru a proteja comunitatea românească, Domnul Ray s-a angajat să apere interesele românilor, un motiv fiind acela că toți americanii, cu excepția câtorva tineri ofițeri, părăsiseră Odesa. Așa se face că Domnul Ray este mult mai liber decât ceilalți consuli, care au cu toții treabă până peste cap, mai cu seamă Contele de Visart, care este împovărat de grija pentru sutele de italieni, atât a celor care trăiesc în Odesa de ani de zile, cât şi a celor care s-au refugiat aici venind din România. Toată lumea din comunitatea noastră se simte încurajată de faptul că suntem protejați de americani, deși toată puterea Domnului Ray constă, de fapt, în simpatia pe care bolșevicii cred că America o are pentru ei, ca urmare a "reformelor democratice" începute de ei în Rusia! N-am ce face altceva decât să aştept o ocazie pentru a putea să mă duc să îl vizitez pe Barbu. Ieri mă întorceam de la Consulatul american şi, ajungând acasă, am dat să o iau prin spatele casei, pe-acolo intrăm acum, intrarea din față o ținem blocată întotdeauna, când am văzut un individ dubios, cu un aspect mizerabil, stând tolănit pe treptele de la intrare, fumând liniştit o țigară. Am tresărit fără să vreau, iar individul s-a ridicat și mi-a spus:

- Nu vă speriați, Doamnă! Sunt eu, Constantinescu!

Din fericire chiar aşa era! Constantinescu era unul dintre sergenții români aflați în serviciul lui Barbu, deghizat atât de eficient încât nimeni nu l-ar fi recunoscut. Mi-a povestit că a stat ascuns până acum, dar aflase de la Dumitru despre situația noastră deplorabilă şi se hotarâse să vină să ne ajute. Vorbind fluent limba rusă, se descurcase bine prin oraș şi era gata să facă orice pentru noi. Mi-a promis că se va întoarce în fiecare dimineață și o să rămână în casă, de pază, ori de câte ori voi fi obligată să plec undeva.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (VII) - Batalionul Morții

Parcul Alexandru (azi Șevcenko), Odesa 1917

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 15 ianuarie 1918

De Anul Nou am fost invitaţi, la cină, acasă la un general rus. Înainte să plecăm la petrecere, dat fiind că se auzeau împuşcături în vecinătatea noastră, ne-am tot gândit şi răzgândit ceva timp înainte de a ne aventura afară din casă, dar în cele din urmă ne-am decis să riscăm. Seara ne-a fost de-a dreptul stricată pentru că şi la gazdele noastre era aceeaşi situaţie: în faţa casei generalului au început adevărate lupte de stradă, un du-te vino de vânzoleli şi lupte violente. Pe la ora 3 noaptea ne-am întors acasă. Ultima lună a avut atâtea evenimente cât nu se întamplă în ani de zile de viață normală. Cu toții trăim acum într-o incertitudine chinuitoare – în fiecare oră se poate întâmpla orice. Rusia a declarat război României și acum rușii luptă împotriva noastră cu înverșunare pentru a intra în posesia depozitelor de muniții din Basarabia. Nu am mai avut absolut nici o știre din Iași începând de la Crăciun.

Realitatea războiului ne-a lovit din plin în ziua în care Barbu a fost arestat când a ieşit din casă pentru a pleca la muncă, pe data de 7 ianuarie. Bolşevicii l-au dus la bordul unei nave şi l-au reținut peste noapte ca ostatic, dar intervenția energică a consulilor străini din Odesa a făcut ca Barbu să fie eliberat a doua zi, nevătămat. Dezertorii din armata română continuă să mărşăluiască pe străzi, în număr tot mai mare. Ei s-au alăturat bolşevicilor ruşi şi şi-au luat denumirea de "Batalionul Morţii". De-acum ei reprezintă o amenințare directă la adresa comunităţii româneşti din Odesa. Barbu, deşi cam bolnav în ultimul timp, s-a angajat să ajungă la un acord cu liderii "Batalionului Morţii", apelând şi la ajutorul Consulului nostru şi al câtorva senatori și deputați, pentru a îi convinge să redevină loiali faţă de România, țara lor natală. Mi-e teamă că eforturile lor vor fi în zadar - este prea târziu.

Pe de altă parte, bolșevicii se războiesc și cu ucrainenii. S-au înmulţit și zvonurile că se apropie de Odesa puternica armată a Germaniei și Austro-Ungariei. Cele mai fantastice și sălbatice știri ne izbesc din toate părţile, peste putinţa noastră de înţelegere, dar un lucru este sigur: suntem într-o situație disperată și gravă. Visul nostru frumos de a pleca în America dispăruse complet din gândurile noastre. Când am venit noi la Odesa prima dată, autoritățile rusești îi puseseră lui Barbu la dispoziţie un automobil frumos, ca un gest de reciprocitate, pentru că și românii îl dotaseră pe șeful Misiunii militare ruse de la Iași cu un automobil. Încă din prima zi de după Anul Nou, rușii au tot avut câteva tentative de a-l priva pe Barbu de acest automobil, dar fără succes până azi.

De dimineață, pe la aproximativ ora zece, am auzit zgomot de pași grei în holul de la intrare și apoi o bătaie insistentă în ușa noastră. Dumitru a întrebat cu voce tare:

- Cine este acolo?

Pauză.

- Prieteni! - a venit răspunsul. N-am știut ce să facem. Lovituri din ce în ce mai grele au început să răzbata din ușă. Mai bine să le deschidem până nu ne dărâmă ușa, m-am gândit. Când Dumitru le-a deschis, șapte bărbați ruși înarmați cu puști, patru în haine civile și trei în uniforme de marinari, au năvălit înăuntru.

- Unde este automobilul? Vrem automobilul comandantului! - au strigat. O femeie, pe care o angajasem cu ziua ca să ne lustruiască parchetul din sufragerie, s-a ridicat de jos și, speriată, a luat-o la fugă spre ușa care duce în curtea interioară. Cei trei marinari au luat-o după ea, urlând la ea să se oprească, ceea ce a făcut-o să alerge și mai repede. Dumitru l-a apucat de reverul hainei pe cel care părea să fie șeful și i-a spus:

- Ascultă, tovarășe. Comandantul nu este aici, și nici automobilul, că doar nu îl ţinem în casă. Mașina este la Misiunea militară a României. Doar știi unde este, aproape de Catedrală. De ce nu te duci acolo să o cauți?

Știam că se va ajunge la așa ceva, incă din ziua în care Barbu ne-a zis că a început să lase mașina la câteva străzi distanţă de birou sau de casă.

- Dacă doriți să căutați prin casă după automobil, aveţi toată libertatea să o faceţi - am adăugat eu.

Le-am arătat apartamentul și s-au ţinut după mine din cameră în cameră, fără să atingă sau să comenteze ceva. Marinarii s-au aplecat și au început să caute ceva pe jos, apoi s-au retras cu toţii în holul de la intrare, au parlamentat ceva între ei și, după câteva minute au plecat, frustraţi și nedumeriţi. Când Barbu s-a întors acasă în jurul prânzului, mi-a spus că fusese să îl viziteze pe Contele de Visart și parcase mașina la o stradă mai sus de casa acestuia. Cand s-a întors, o jumătate de oră mai târziu, mașina dispăruse! Toate eforturile de a o găsi au fost zadarnice. De bună seamă, vizitatorii mei de dimineaţă o găsiseră, l-au ameninţat pe șofer să se dea jos și duși au fost cu ea.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.