Se afișează postările cu eticheta italieni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta italieni. Afișați toate postările

miercuri, 28 iulie 2021

Odesa, sau orașul unde limba italiană era cândva limba oficială!

Nu orice om de rând era turist pe la 1835, iar cei care ajungeau la Odesa erau cu atât mai mult uimiţi și  încântaţi de aspectul italienesc al oraşului. În schimb, treizeci de ani mai târziu, Mark Twain era frapat de aspectul tipic american al Odesei! Oricum ar fi fost, clima blândă şi arhitectura neoclasică, peste care fremăta un „joie de vivre” specific Mării Mediterane, abundenţa de magazine pline de delicatese, eleganţa bulevardelor, luxul şi viaţa de noapte, toate contrastau puternic cu imaginea de gheaţă a îndepărtatului Imperiu Rusesc. În prima jumătate a secolului al XIX-lea toată lumea asemuia Odesa unui oraş italian mediteranean, clasic.


Nemţoaica Ecaterina cea Mare - despotul luminat, stăpâna absolută a Imperiului Rus, un imperiu izolat şi înapoiat, dar aflat în plină expansiune teritorială - în viziunea ei asupra a ceea ce trebuia să devină Odesa, a apelat la vestiţii meşteri italieni, arhitecţi civili şi militari, sculptori, ingineri, decoratori, zidari, dulgheri, pietrari, depozitării unei ştiinţe a construcţiilor şi ai unei culturi milenare care puteau transfera cu succes civilizaţia occidentală către oraşul aflat în mijlocul stepei ucrainene. Italienii au fost primii care au construit, înfrumuseţat şi îmbogăţit oraşul descoperit de Jose de Ribas.


Jose (sau Giuseppe) de Ribas şi succesorii lui, Ducele de Richelieu și Contele de Langeron, au chemat aici constructori de renume, comercianţi, medici, dintre care foarte mulţi proveneau din Italia, din Genova, Livorno, Sienna, Napoli, Palermo şi Veneţia. Pe lângă aceştia au venit în Odesa şi misionari, dar şi aventurieri sau civili pur şi simplu. 


Curând, după ce s-a construit şi Opera, aveau să vină din Italia şi cântăreţi, muzicieni, pictori şi poeţi. Astfel, italienii n-au fost doar un simplu val de imigranţi, nu doar o altă parte a mozaicului multi-cultural al Odesei, ci un grup cu o imensă influenţă asupra vieţii primilor ani ai oraşului, prin transferul de afaceri, cultură, artă, muzică, sculptură, pictură, arhitectură. Toate activităţile portuare au fost conduse la început de italieni şi mai toate poziţiile cheie din administraţie au fost ocupate tot de ei în primii ani de existenţă ai oraşului.


În primele decade ale secolului al XIX-lea limba italiană se preda în mai toate şcolile din Odesa, iar numele de străzi erau scrise atât în rusă cât şi în italiană. Practic, la Odesa, limba italiană era lingua franca! Limba italiană nu era folosită doar în comerţ, ci şi în saloane, pe stradă, la Operă! Cazinoul Italian din Piaţa Teatrului era locul preferat de întâlnire al comercianţilor care se vedeau aici cu italienii care aduceau vin, marmură, ulei de măsline, fructe uscate, portocale...


Din 1853, odată cu Războiul Crimeii, numărul italienilor aflaţi în Odesa a început să se împuţineze. Mulţi italieni au rămas aici, dar şi mai mulţi au preferat să plece înapoi acasă. Aveau de dus propriul lor război de emancipare naţională! Din fericire pentru noi, turiştii de azi ai Odesei, avem mărturia vie a trecerii lor prin acest colţ de lume. Aproape toate clădirile de pe Strada Puşkin sau de pe Bulevardul Italian etalează faţade magnifice, solemne şi demne de acelea din Roma, Veneţia, Torino sau Milano.


Preluare și adaptare după „Odesa, seducție și pasiune”, Editura Universitară, 2017


duminică, 30 august 2015

O poveste fabuloasă (IX) - Prizonieri pe vaporul „Împăratul Traian”

Nava „Împăratul Traian”, văzută aici în Constanța














Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 5 februarie 1918

Rezultatul întrevederii dintre Domnul Ray si Racovski nu fusese nici pe departe atât de favorabil cum îmi închipuiam eu. Racovski era hotărât să îl aresteze pe Barbu şi a spus că el n-avea cum să răspundă pentru viața lui Barbu în caz că "Batalionul Morții" îl va descoperi. Deja suspectau că se ascunde printr-unul dintre consulatele din Odesa și știau perfect de bine că aceşti consuli nu se puteau proteja nici măcar pe ei înşişi. Racovski a mai declarat că lui Barbu avea să îi fie mai bine în închisoare decât afară și a ținut-o tot așa în continuare. Domnul Ray nu îi spusese încă nimic lui Barbu, crezând că e mai bine să discute despre problema asta mai întâi cu mine, deși era de părere că, până la urmă, Barbu trebuia să-şi decidă soarta de unul singur. Domnul Ray crede că bolşevicii se vor ține de cuvânt pentru simplul motiv că le va fi ruşine dacă şi-l vor încălca şi pentru că doresc cu sinceritate să îi impresioneze favorabil pe consulii străini. Eu una cred că ar fi mai bine să spunem că a avut loc un accident şi Barbu să se degizeze şi să dispară undeva. Nu am încredere nici în Racovski, nici în vreun alt lider bolşevic. Și nu puteam suporta ideea de a mă da bătută pâna nu încercam toate posibilitățile. Aşa că l-am luat pe Domnul Ray şi ne-am dus împreună să vorbim cu Prințul Sebastian Moruzzi, prieten cu Barbu. Știam că, cu mulți ani în urmă, Prințul îl ajutase cu ceva pe Racovski, ceea ce însemna că Racovski ar trebui să îi fie recunoscător. Prințul Moruzzi se refugiase şi el din România la Odesa. Locuia într-un sanatoriu, în compania altor români care îşi puteau permite luxul de a sta într-un astfel de loc. Contra unor sume imense de bani, medicii îi protejau foarte bine de atenția bolșevicilor. Domnul Ray l-a întrebat dacă putem avea încredere în cuvântul lui Racovski, şi dacă el, Prințul, crede că Racovski este stăpân pe situație, dacă deține puterea în mod real asupra sovietelor. Prudent şi gânditor, Prințul Moruzzi ne-a spus că putem să ne bazăm că Racovski va face doar ce poate şi nimic mai mult, şi că era mai bine ca Barbu să fugă din Odesa. Însă Prințul se îndoia cu privire la faptul că Racovski ar fi putut să limiteze violențele, pentru că puterea lui Racovski consta tocmai în propagarea violenței, sugerând excese şi mai mari pe viitor. Am plecat de la sanatoriu foarte deprimată. De-acum era deja seară, dar tot nu-mi venea să mă resemnez.


Odesa, 7 februarie 1918

Ieri după-amiază Domnul Ray a apărut brusc împreună cu Barbu şi am rămas mută de uimire văzându-i cum intră lejer pe uşa casei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Domnul Ray mi-a spus că, de dimineață, se văzuse din nou cu Racovski şi obținuse din partea acestuia câteva garanții și promisiuni. Apoi s-a dus să îl ia pe Barbu, pe care Contele si Contesa de Visart abia dacă s-au înduplecat să îl lase să plece de la ei, şi au venit împreună pe jos pe Strada Puşkinskaya, fără să atragă atenția nimănui. Barbu mi-a spus că nu putea să mai suporte această stare de incertitudine şi au plecat imediat să se vadă cu Racovski. Eram sigură că va fi arestat şi nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut întorcându-se acasă după numai o oră. Racovski îi primise în biroul lui şi le explicase situația în care ne aflam. Rusia a întors armele împotriva României, aşa că Barbu, în calitatea lui de comandant al Misiunii miltare române, era prizonier de război. Mai târziu, putea să îl elibereze condiționat, dar Barbu a spus că e pregătit să se alăture celorlalți prizonieri români, nedorind nici o favoare pentru el, exprimându-şi convingerea că arestarea lui va face ca restul comunității româneşti să fie lăsată în pace. Domnul Ray a sugerat ca Barbu să rămână acasă în noaptea aceea şi a doua zi să se prezinte la arest. Racovski şi-a dat acordul pe loc, părând a se conforma cu plăcere cererii Consulului american şi...asta e! Copiii s-au bucurat să-şi revadă tatăl. După ce i-am dus la culcare, m-am apucat să pregătesc câteva bagaje pentru Barbu. Credința lui Barbu în steaua României a rămas la fel de nezdruncinată. Motto-ul lui este: “Românii nu pier niciodată!”. A doua zi de dimineață, la despărțire, a fost greu, în ciuda eforturilor noastre de a păstra aparențele. Dumitru, bombănind, a chemat o birjă, a urcat valizele şi Barbu a plecat. Domnul Ray, care-l însoțise, a revenit la prânz să-mi spună că Barbu a fost dus de Racovski la bordul navei româneşti “Împăratul Traian”, unde erau închişi ceilalți prizonieri români, toți cunoscuți şi prieteni de-ai lui Barbu. În prezența Domnului Ray, care înțelege și vorbește bine limba rusă, Racovski a ținut un discurs gardienilor, atrăgându-le atenția că Barbu este o persoana importantă, că e singurul român care a acționat patriotic (!), predându-se voluntar, și că el, Racovski, dorește ca acest prizonier să fie tratat cu considerație. A mai adăugat, arătând spre Domnul Ray, că şi-a dat cuvântul de onoare Consulului american că Barbu nu va păți nimic rău.


Odesa, 8 februarie 1918

Consulul român, care stătea ascuns, scăpase până acum de arestare. Cum acesta nu mai putea face nimic pentru a proteja comunitatea românească, Domnul Ray s-a angajat să apere interesele românilor, un motiv fiind acela că toți americanii, cu excepția câtorva tineri ofițeri, părăsiseră Odesa. Așa se face că Domnul Ray este mult mai liber decât ceilalți consuli, care au cu toții treabă până peste cap, mai cu seamă Contele de Visart, care este împovărat de grija pentru sutele de italieni, atât a celor care trăiesc în Odesa de ani de zile, cât şi a celor care s-au refugiat aici venind din România. Toată lumea din comunitatea noastră se simte încurajată de faptul că suntem protejați de americani, deși toată puterea Domnului Ray constă, de fapt, în simpatia pe care bolșevicii cred că America o are pentru ei, ca urmare a "reformelor democratice" începute de ei în Rusia! N-am ce face altceva decât să aştept o ocazie pentru a putea să mă duc să îl vizitez pe Barbu. Ieri mă întorceam de la Consulatul american şi, ajungând acasă, am dat să o iau prin spatele casei, pe-acolo intrăm acum, intrarea din față o ținem blocată întotdeauna, când am văzut un individ dubios, cu un aspect mizerabil, stând tolănit pe treptele de la intrare, fumând liniştit o țigară. Am tresărit fără să vreau, iar individul s-a ridicat și mi-a spus:
- Nu vă speriați, Doamnă! Sunt eu, Constantinescu!
Din fericire chiar aşa era! Constantinescu era unul dintre sergenții români aflați în serviciul lui Barbu, deghizat atât de eficient încât nimeni nu l-ar fi recunoscut. Mi-a povestit că a stat ascuns până acum, dar aflase de la Dumitru despre situația noastră deplorabilă şi se hotarâse să vină să ne ajute. Vorbind fluent limba rusă, se descurcase bine prin oraș şi era gata să facă orice pentru noi. Mi-a promis că se va întoarce în fiecare dimineață și o să rămână în casă, de pază, ori de câte ori voi fi obligată să plec undeva.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.