1941 - Octombrie sângeros: mobilizare, evacuare, bombardament și modul straniu în care Odesa a întâmpinat ocupația
Pe 16 octombrie 1941 - în urmă cu exact optzeci de ani - la Odesa au început unele dintre cele mai tragice momente din istoria orașului. Apărarea militară de 73 de zile tocmai se încheiase, iar Armata Roșie părăsise orașul. Noul guvern - de ocupație - avea să aducă alte încercări dramatice pentru cetățenii orașului. Cunoaștem istoria apărării Odesei. Am văzut cu toții hărți cu săgeți și poziții, am dus flori la memorialele care s-au construit de-a lungul liniei de apărare a Odesei, fiecare a auzit cel puțin o dată despre debarcarea lui Grigorievsky sau despre tancurile improvizate. Dar istoria Odesei de la acea vreme nu înseamnă numai divizii și regimente, bătălii, bombardamente și contraatacuri. Mai înseamnă și sute de mii de civili - bărbați, femei, bătrâni, copii - care au încercat să supraviețuiască cumva în orașul asediat și apoi ocupat. Alexander Babich, celebrul istoric și autor al cărții „Odesa 1941-1944: Cum am supraviețuit sub ocupație” ne-a povestit despre ceea ce s-a întâmplat în zilele groaznice din octombrie 1941. Alexander Babich este nu doar un minunat istoric local, ci și un ghid îndrăgostit de oraș. Sfera intereselor sale este viața oamenilor obișnuiți din timpul celui de-al doilea război mondial. Ne-am întâlnit în biroul confortabil de la agenția sa de turism din centrul Odesei. Alexander știe să-și captiveze interlocutorul și să-l cufunde în viața obișnuită a unei persoane obișnuite din acea vreme - toamna anului 1941 - care locuia undeva, să zicem, pe strada Kolontaevskaya: un instalator, o gospodină, un conductor de tramvai, un bătrân sau un adolescent. Nu este greu să te întorci în trecut în timp ce vorbești cu Alexander. Însă este mult mai dificil să și conștientizezi și să digeri informațiile care vin în rafală. Este și mai greu să înțelegi că gândurile tale despre ceea ce tocmai ai aflat sunt doar o umbră palidă și jalnică a experiențelor prin care au trebuit să treacă toți acei oameni. Oameni care au fost în orașul tău, care au mers pe aceste străzi, și care au locuit în aceste case. Prin urmare, hai să ne întoarcem în urmă cu optzeci de ani. Să simțim viața acelor oameni din trecut. Să ne punem în locul lor, și să ne plimbam prin orașul asediat. Să înțelegem problemele lor și să vedem cum ne-am descurca noi în locul lor. Și poate că, astfel, acele evenimente din 1941 vor deveni pentru noi ceva mai mult decât niște rânduri aride din manualul de istorie.
Alexander Babich: Hai să calculăm mai întâi câți oameni trăiau în Odesa în timpul apărării și la începutul ocupației, și cum s-a schimbat numărul lor, pentru că acest lucru este foarte semnificativ. Uite, conform ultimului recensământ de dinainte de război, în Odesa locuiau 604.000 de oameni. La sfârșitul lunii iunie 1941, peste Odesa s-a revărsat un adevărat flux de refugiați din Basarabia. Primii au fost acei cetățeni sovietici care în 1940 se mutaseră pe teritoriile luate de la românii dintre Nistru, Dunăre și Prut - știau că nimic bun nu avea să-i aștepte acolo dupa revenirea românilor, ei au fost primii care au plecat. A urmat apoi fluxul populației locale basarabene, în principal evrei: mulți știau ce se întâmplă dincolo de Dunăre și nu se așteptau la nimic bun de la autoritățile române. Înainte de încercuirea orașului, în Odesa erau câteva zeci de mii de refugiați. Au sperat că Armata Roșie va lupta și va înfrânge inamicul pe teritoriul său. Dar după străpungerea germană a început o retragere generală a Armatei Roșii. Trebuie remarcat faptul că locuitorii din Odesa aveau o reputație ambiguă în rândul autorităților militare sovietice și erau considerați soldați nesiguri dacă luptau în apropierea casei lor. Prin urmare, i-au trimis să lupte departe de Odesa. Poveștile eroilor mobilizați din Odesa se regăsesc pe toate fronturile, de la Leningrad până în Peninsula Kola. În același timp, în oraș au fost aduse unități militare din alte părți ale URSS. Am găsit relatări despre oameni din Caucaz sau din Asia Centrală. La apogeul luptelor, pierderile au fost foarte grave, până la o mie de oameni pe zi. Noi soldați erau aduși din regiunile de est ale Ucrainei. Muncitori și țărani erau mobilizați și instruiți în grabă. În memoriile de după război ale comandanților armatei, putem citi cum, după ce erau debarcati în port, aceștia își duceau soldații în marș spre Kryzhanovka sau Dalnik, iar pe drum ii învățau să tragă și să arunce grenade.
„Dumskaya”: Se pare că locuitorii mobilizați din Odesa au părăsit orașul, iar cei care au luptat aici au fost aduși de la Sevastopol, nu?
Alexander Babich: Da. După calculele mele, în 1941, între 60.000 și 80.000 de oameni au mers pe front și nu s-au mai întors niciodată la Odesa. În paralel, avea loc și procesul de evacuare. Ce înseamnă asta? Din nou, hai să ne punem în locul unui cetățean obișnuit din Odesa. Imaginează-ți: ai aproape 50 de ani, nu vei fi mobilizat pe front. Ai o soție, copii, soacră, o casă pe strada Slobodka, o grădină. Este anul 1941, luna iulie: undeva, departe, se duc lupte, iar la radio se vorbește despre victoriile Armatei Roșii! Evacuare?! Este complicat. Trebuie să rezolvi problemele legate de locul de muncă (era interzis să-ți dai demisia!), trebuie să faci rost de bilete de tren, să îți vinzi bunurile și casa, să îți duci familia undeva departe, la Astrahan, Makhachkala sau la Tașkent. Acolo nu te așteaptă nimeni. Ce vei face acolo și din ce vei trăi? Nimic nu este clar. Într-o astfel de situație ce faci? Îți lași casa ca să pleci spre nicăieri?
„Dumskaya”: Puțin probabil!
Alexander Babich: Vezi? Prin urmare, nu este de mirare că în primele săptămâni de război nu au plecat prea mulți oameni din Odesa. Apropo, locuitorii din Donbass au avut aceleași drame psihologice în 2014. Cum să părăsești totul și să pleci? Este dificil chiar și în vremea noastră și - când se întâmplă - este deja prea târziu. Pe 22 iulie 1941 au început primele bombardamente asupra Odesei. Șefii au început să fugă - sute de oficiali de partid care au fost judecați pentru dezertare, pentru abandonarea întreprinderilor, a birourilor, și a departamentelor. Pe lângă șefi, au fugit și oamenii obișnuiți, ori de câte ori era posibil. Dar nu erau prea multe oportunități. Pe 7 august, nemții au capturat Voznesensk, iar încercuirea Odesei era aproape completă. Inițial, la Odesa se spera că românii se vor opri la Nistru și că nu vor trece dincolo de estuar, astfel că la Odesa nu exista nici măcar un plan de apărare!
„Dumskaya”: Dar mai era și traseul maritim ...
Alexander Babich: De acord, dar era mult mai dificil. Fabricile au fost evacuate pe mare. Uite cum era: era evacuat un strung, pe lângă strung era evacuat și strungarul. Dacă avea noroc, își lua și familia. Și, uite-așa, înțelegeai că nu vei fi abandonat, dar că - în schimb - vei fi dus undeva în Urali și pus la muncă la fel că înainte, ca la Odesa. În plus, traseul maritim era periculos. Nu era ușor nici pe uscat: românii și nemții bombardau trenurile, în oraș se știa asta. Dar pe 27 iulie, vaporul „Lenin” - care era folosit pentru evacuare - s-a scufundat în largul coastelor Crimeei. Câți oameni au fost la bordul vaporului „Lenin” - câți în mod oficial, câți s-au strecurat, câte rude ale membrilor echipajului - nimeni nu știe sigur... Da, au existat și noi recruți la bord - au fost scoși din orașul asediat și au fost aduse întăriri din alte părți ale țării. Se știe că nava era supraîncărcată cu oameni care stăteau ciorchine pe punte, înghesuiți în cală, și în orice spațiu disponibil. Au fost salvate 272 de persoane. Numărul exact al deceselor rămâne necunoscut, poate să fi fost aproximativ 4.000. Dar au existat și alte pierderi, pentru că flotele aeriene ale României și Italiei operau pe mare. În octombrie, odată cu începerea evacuării armatei din Odesa, tot ce putea pluti pe mare a fost folosit pentru evacuarea trupelor. S-au scos din oraș arme, mașini, muniții, cai. În două săptămâni, au fost scoși 86.000 de soldați și doar 15.000 de civili.
„Dumskaya”: Majoritatea evreilor a fost evacuată?
Alexander Babich: Se pare că nu. Înainte de război, evreii reprezentau o treime din populație, iar conform recensământului românesc, tot o treime erau și în timpul ocupației. În timpul mobilizării și evacuării, problema națională nu a fost luată în considerare deloc.
„Dumskaya”: Nu putea fi vorba de o evacuare în masă a populației civile. Ce s-a întâmplat până la urmă?
Alexander Babich: Ei bine, uite ce s-a întâmplat. Înainte de război, în oraș erau 604.000 de locuitori. În ianuarie 1942, românii au făcut un recensământ și au numărat 340.000 de locuitori, după evenimentele tragice din primele zile ale ocupației. Adică, în primele luni de război și de apărare, inainte de venirea românilor, orașul a pierdut cam fiecare al treilea locuitor.
„Dumskaya”: Mobilizare, evacuare, refugiați – este de înțeles. Cum rămâne cu pierderile cauzate de bombardamente?
Alexander Babich: Au fost victime, dar nu atât de multe. Românii nu au bombardat zonele rezidențiale. Aveau și puține avioane, iar Regimentul 69 aerian al maiorului Shestakov a luptat foarte demn. Aviația română avea obiective clare: portul, cazarma și barăcile din zona Astașkin, și depozitele de muniție. Da, uneori bombele se rătăceau și prin zonele rezidențiale, dar acest lucru nu era intenționat. În total, 1.429 de oameni au murit sub bombe în timpul apărării. Cadavrele au fost aduse la institutul de expertiză medico-legală, unde s-au păstrat înregistrări detaliate.
„Dumskaya”: Și toate acestea au continuat până în dimineața zilei de 16 octombrie, când s-a încheiat evacuarea armatei...
Alexander Babich: Trebuie remarcat faptul că operațiunea de evacuare în sine a decurs bine. S-au construit cheiuri de-a lungul întregii coaste, întreaga flotă disponibilă, inclusiv bărcile de pescuit, a fost folosită pentru a lua la bord - într-o singură noapte și în secret - trupele care apărau imensul oraș. Românii au înțeles, desigur, că are loc o evacuare, dar nu păreau să-și imagineze întreagă amploare a operațiunii. Multă vreme, în oraș și printre autoritățile române, au circulat zvonuri că nu fuseseră evacuate toate trupele, că una dintre cele două divizii s-a ascuns în catacombe. Era mai ușor de crezut așa ceva, decât faptul că atât de multe trupe fuseseră scoase în secret pe mare.
„Dumskaya”: Totuși, câți luptători nu au fost evacuati și au rămas în oraș?
Alexander Babich: Românii au numărat cam 3.500. Cineva din ultimul eșalon nu a reușit să ajungă la mare, cineva a uitat să avertizeze pe cineva, cineva a dezertat și a rămas, cineva s-a încurcat... Trupele sovietice s-au retras noaptea, repede, pe întuneric. Au fost tot felul de încurcături: confuzie, aglomerație, echipamente părăsite și cai abandonați. Dacă renunțau să ia ceva cu ei, atunci îl stricau, făcându-l inutilizabil. Trupele colonelului Kedrinsky au pus mine în tot orașul. În seara zilei de 15 octombrie, centrala electrică și barajul Hadgibey au fost aruncate în aer! Din punct de vedere militar era logic: să inundăm orașul pe flancul nordic pentru a nu fi atacați din partea aceea.
„Dumskaya”: Câți oameni, conform informațiilor dumneavoastră, au murit din cauza ruperii barajului?
Alexander Babich: Nu cred că a murit cineva. Diferența de înălțime era mică, un metru și jumătate. Da, casele, grădinile și străzile au fost inundate, da, oamenii și-au pierdut casele și toate bunurile. Dar nu există informații că ar fi murit cineva.
„Dumskaya”: Trupele române au intrat în oraș abia o zi mai târziu. De ce?! Le era frică?
Alexander Babich: Nu cred că românilor le-a fost frică! Hai să privim situația prin ochii unui ofițer român. Ești undeva lângă Dalnik, pe linia de tranșee, iar în fața ta este apărarea sovietică. Te-ai luptat cu succes timp de două luni. Și apoi, într-o dimineață, te trezești că în fața ta este gol, inamicul a dispărut! Trimiți oameni în recunoaștere - nu mai e nimeni! Raportezi superiorilor tăi. Șefii se gândesc și îți dau comanda de a merge înainte. Te pregătești de intrare în oraș, după două luni de război deja știi cum să organizezi toate lucrurile. Încarci tot ce trebuie în căruțe - erau puține mașini - și pleci! Explorezi și înaintezi, și tot așa, în marș, douăzeci de kilometri. Seara ajungi la marginea Odesei. Este deja întuneric. Se aude zgomotul exploziei prin care centrala electrică este aruncată în aer de sovietici. Intri în oraș pe întuneric?! Ar fi o nechibzuință. Și atunci iei decizia de a petrece noaptea pe câmp, și să intri în Odesa a doua zi de dimineață. Asta a fost.
„Dumskaya”: Deci 16 octombrie este ziua anarhiei complete, așa-i?
Alexander Babich: Nu doar a anarhiei! A fost ziua jafurilor totale, în toată Odesa, jafuri din magazine și din depozite. Oamenii au luat tot, au furat ceea ce militarii abandonaseră, au luat caii lăsăți pe străzi - au jefuit tot ce au putut, tot ce mai rămasese în oraș. Acum, ai putea strâmba din nas cu aroganță și să spui: „Vai, ce necivilizat s-au purtat, ce maniere proaste!” Dar, din nou, hai să privim acea zi prin ochii unui cetățean obișnuit din Odesa. Sub stăpânirea sovietică nimeni nu o ducea prea bine, dar acum era vorba de patru luni de război, din care două sub asediu. Guvernul nu a aprovizionat populația, stăpânirea s-a ocupat doar de a-și hrăni armata și cadrele de conducere. Acum au dispărut cu toții din oraș! Este clar că mâine românii vor intra în Odesa. Acum - în acest vid de putere - este șansa de a pune mâna pe ceva de mâncare, lemne de foc, kerosen, sau ceva bunuri de la vreun magazin din apropiere. Și nu din lăcomie! Oamenii s-au gândit doar la propria lor supraviețuire! Și după cum s-a dovedit, viața a fost mai ușoară pentru cei care au reușit să facă rost de ceva cu care să supraviețuiască. Oamenii au început imediat să facă troc, să dea la schimb bunurile furate pentru ceea ce aveau nevoie. La „Privoz” se găsea de vânzare până și formol furat de la exponatele muzeului de anatomie. Și, pe 17 octombrie, trupele române au intrat în oraș...
Interviu realizat de Serghei Dibrov.
Tradus, adaptat și prelucrat după dumskaya.net
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu