O poveste fabuloasă (XIII): Moartea aşteaptă în port

Farul Voronţov, Odesa - 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 martie 1918

Întorşi acasă, ne-am petrecut toată noaptea făcând bagaje, pregătind pachete cu mâncare pentru călătoria de a doua zi și scriind scrisori de rămas bun către prietenii care ne ajutaseră în zilele dificile de la Odesa. Abia pe la trei noaptea am reusit să adorm. La șase și jumătate dimineaţa telefonul a început să sune strident si continuu. Cuprinsă de o vagă presimţire, am ridicat receptorul şi am auzit vocea lui Barbu! Mi-a spus că Batalionul Morţii a intrat în închisoare pe la ora patru dimineața, cu voia gardienilor, iar şeful Batalionului a controlat toate celulele şi le-a spus tuturor prizonierilor că trebuiau să plece cu el ca să îşi primească înapoi lucrurile care le fuseseră confiscate - banii, ceasurile de mână și documentele - înainte de a fi predaţi în custodia Colonelului Boyle. Cum mulţi fuseseră jefuiţi de bunuri de mare valoare, vestea că şi le-ar putea recupera i-a făcut să fie de acord să plece imediat. Barbu şi-a dat seama că era ceva necurat la mijloc, ora era ciudată, şi a refuzat să meargă, la fel ca majoritatea prizonierilor. Mi-a mai spus că, cu toate acestea, rezistența lor nu putea să continue prea mult timp, pentru că sosiseră deja întăriri, închisoarea fusese invadată de bolşevici duri şi insistenţi. Barbu a încheiat spunându-mi să iau legatura imediat cu Colonelul Boyle şi să îl informez asupra situaţiei grave de la Turma.

Abia ce mă îmbrăcasem când am zărit pe fereastră două camioane pline cu...prizonierii români, păziţi de Batalionul Morţii. Aceste camioane se îndreptau în direcţia opusă Gării feroviare, de fapt se îndreptau direct către port! În ultimele două zile văzuserăm cu toţii cum vapoarele din port erau cu motoarele pornite, gata să fugă dacă germanii ar fi intrat în Odesa. Când să ies pe ușă, am dat de Comisarul închisorii, un ucrainean, al cărui comportament față de prizonieri fusese întotdeauna mai uman. Știa puţină franceză, dar era într-o asemenea stare de surescitare că nu mai știa nici o boabă acum. Am chemat-o pe vecina de la etajul întâi ca să îmi traducă ce dorea să îmi spună bietul om. Am înţeles că Sovietul nu avea nici cea mai mică intenţie de a menține termenii tratatului încheiat cu Colonelul Boyle; că Racovski fugise deja noaptea trecută cu o navă, luând cu el toţi banii rechiziționaţi de la români; că restul liderilor bolșevici se ascundeau; și că germanii erau la doar câteva ore de Odesa! Soldaţii bolșevici umblau de capul lor prin oraș și jefuiau magazine și trăgeau în lume pe Deribasovskaya. El se temea că prizonierii români vor fi uciși și nici nu mai îndrăznea să se întoarcă la Turma. Am spus tuturor să se baricadeze în casă, să tragă bine ușa după mine, să coboare obloanele și să nu permită nimănui să intre până la întoarcerea mea. Copiii încă dormeau. L-am rugat pe Comisar să mă însoţească și am pornit într-un suflet spre reședința Colonelului Boyle. Am fost destul de norocoasă să-l găsesc rapid, chiar pe stradă!

Am rămas cu gura căscată! Colonelul Boyle se plimba bine mersi, încet și liniștit, ca și cum ar fi fost într-o zi obișnuită pe o stradă din Woodstock, orașul său natal. La inceput nu a crezut nimic din ce i-am spus. Apoi m-a invitat să-l însoțesc până la așa zisul Soviet Româno-Rus, aflat la câteva zeci de metri mai încolo. Am găsit toate sălile goale, totul era părăsit. Din acel moment, Colonelul a devenit mai dispus să asculte ce îi spuneam și a acceptat să mă însoțească până în port și să verifice că aveam dreptate. În timp ce Colonelul s-a dus să găsească o droșcă, eu am intrat puţin în holul Hotelului Londonskaya, care era chiar lângă noi, unde l-am găsit pe Secretarul Consulatului României. Și el auzise zvonurile despre prizonierii români și fusese până la mine acasă, iar acum venise la Londonskaya ca să vorbească cu Domnul Mendicutti. I-am zis să îl cheme imediat și să pornim cu toţii în port. Domnul Mendicutti era gata pregătit și, galant ca întotdeauna, s-a aplecat să îmi sărute mâna, moment în care am simţit parfumul de "Chypre" pe care îl folosea. Nu știu de ce, dar m-a cuprins o dorință isterică de a râde în hohote, dorinţă pe care mi-am strangulat-o instantaneu. Așadar, am plecat cu toţii împreună. Colonelul Boyle se uita cu o insatisfacţie din ce în ce mai rece la bietul Comisar, care era roșu la faţă din cauza eforturilor supraomenești pe care le făcea ca să îi explice în limba franceză despre ce este vorba - lui, Colonelului, care nu înţelegea decât engleza! 

Colonelul Boyle și cu mine ne-am suit într-o droșcă în care a trebuit să ne înghesuim elegant. Ceilalți ne-au urmat într-o altă droșcă, chiar mai modestă decât a noastră. În timp ce calul abia se mișca, Colonelul a început să povestească despre Canada. Bineînţeles că eu una eram nerăbdătoare să ajungem cât mai repede în port, așa că abia ascultam ce spune. Ajunși acolo, am găsit un cordon puternic de bolșevici înarmaţi care restricționau accesul la navele  ancorate la chei. Am zărit mai mulți prizonieri pe punțile navelor „Împăratul Traian" și „Princepele Carol”. M-au recunoscut de la distanță și au început să facă semne disperate către mine. Colonelul Boyle s-a convins că aceștia sunt chiar oamenii pe care trebuia să îi salveze. După o scurtă pauză de gândire, Colonelul s-a întors către mine și mi-a spus: "Nu am mai lucrat niciodată cu o femeie, dar permiteți-mi să vă dau un sfat înainte de a merge mai departe cu această treabă. Să traduceţi exact, dar exact, ceea ce vă spun eu și să nu adăugaţi nici un cuvânt în plus sau să le spuneţi acestor bolșevici ceea ce gândiţi despre ei. Știu să negociez cu astfel de oameni! Acum, vom merge să vedem unde este acest Racovski!"

Ne-am urcat din nou în droșcă și ne-am îndreptat către docuri. Drumul plin de noroi era presărat cu lăzi, butoaie și scânduri. În zece minute am ajuns la yahtul regal „Ștefan cel Mare”, care era acum reședința Batalionului Morții. Am strigat către bolșevicii de pe navă că un colonel englez vrea să vorbească cu Racovski. Santinela ne-a răspuns pe românește că Racovski nu este la bord. Atunci le-am spus să ne lase să venim să stăm de vorbă cu ceilalți tovarăși. Ne-am urcat la bord cu Colonelul Boyle în frunte. "Dacă Domnul Racovski nu este aici, atunci am dori să vorbim cu adjunctul său”, am spus. În câteva secunde, un om cu aspect dubios a fost împins în față de către ceilalți. Părea a avea cam treizeci și cinci de ani. "Tu ești șeful?", am întrebat. "Nu există șefi în Rusia democratică!", mi-a replicat el. "Poți să ne spui unde este Domnul Racovski?", am continuat eu. "A plecat!". I-am expus problema, netulburată: "Domnul Racovski i-a promis colonelului englez că îi va preda pe cei 71 de prizonieri români contra a patru sute de tovarăsi de-ai voștri, dar prizonierii au fost duși la bordul unei nave și Colonelul Boyle nu poate lua legătura cu ei". Adjunctul mi-a răspuns: "Știu - am făcut asta pentru siguranța lor! Germanii sunt aproape de Odesa. Vino și dumneata cu noi, vom fi bucuroși să vă ajutam și pe dumneata și pe englez să fugiți din Odesa, vom pleca în două ore.” Acest discurs ne era livrat ca și cum ar fi fost învățat pe dinafară. M-am întors spre Colonel și i-am tradus acest "colocviu". Colonelul Boyle m-a instruit să răspund că, în esență, era vorba de un tratat sovieto-român și că încălcarea lui putea însemna moartea celor 400 de bolșevici. Toate aranjamentele erau făcute, Colonelul știa cum să scape de germani, dar cu nici un chip nu putea accepta invitația de a fugi cu nava lor! Prizonierii erau de-acum în custodia sa, nu a sovieticilor! Așa că se așteaptă ca ei să fie oameni de onoare și să își țină cuvântul dat.

În timp ce le traduceam spusele Colonelului Boyle, între bolșevici a început o rumoare și după mai multe negocieri între ei, Dichescu - căci așa îl chema pe purtătorul lor de cuvânt - ne-a promis că va aștepta până la ora două după amiaza, cand vor fi primit un răspuns de la Sovietul Suprem care să reafirme că erau de aceeași părere ca atunci când semnaseră tratatul în urmă cu 48 de ore. În caz afirmativ, și-a dat cuvântul de onoare că ni-i va preda pe toți prizonierii români. Am părăsit nava și ne-am îndreptat către ceilalți care ne așteptau pe chei cu nerăbdare. Comisarul ucrainean ne-a spus că știe unde este clădirea în care se afla Brașoveanu, secretarul Sovietului Suprem, care făcea eforturi zadarnice ca să pună pe picioare rezistența contra germanilor. Clădirea se afla tocmai în partea cealaltă a orașului, cam la vreo 8 kilometri depărtare. Nu puteam lua nici o droșcă, pentru că birjarii preferau să moțăie sau refuzau pur și simplu să ne ia. Secretarul Consulatului nostru, un tânăr foarte activ, a spus că poate face rost de un automobil cu care ne va aștepta în fața Hotelului Londonskaya. Apoi a disparut imediat, luând-o la fugă în sus pe scările imense și abrupte.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.