 |
| Odesa, Podul Sabaneyev |
Mărturia unei canadience, măritată cu un român
Odesa, 15 martie 1918
Mintea mi se golise de orice. Nu-mi mai amintesc nici o emoție, nici o senzație din acele momente. Nici măcar nu cred că m-am uitat în jurul meu să văd dacă există morți sau răniți. M-am trezit deodată mergând pe jos în direcția liniilor de cale ferată. O trăsură m-a ajuns într-un târziu din urmă. M-am suit și i-am indicat vizitiului să mă ducă înspre oraș. Am început să urcăm încet dealul lung și, la un moment dat, am văzut un camion plin cu marinari apropiindu-se de noi din direcția opusă. Primul gând care mi-a venit în minte a fost acela că poate acești marinari ar putea opri cumva vapoarele cu prizonierii români. M-am dat jos din trăsură și le-am făcut semn cu mâna să oprească, ceea ce au și făcut. Erau ruși, și păreau toți atinși de o veselie contagioasă. Aspectul meu a părut să îi intrige. Am încercat să vorbesc cu ei în română, apoi în franceză și engleză...degeaba! Nimeni nu înțelegea nimic. M-au întrebat: "Sprechen Sie Deutsch?" Am clătinat din cap: "Nein, nein!" și, deprimată total, m-am suit înapoi în trăsură.
Ajungând în fața casei Consulului elen, m-am decis să mă dau jos și să intru, obsedată de ideea de face cumva să împiedic fuga bolșevicilor cu vapoarele din Odesa. Cu sufletul la gură am urcat într-un zbor cele patru etaje până la apartament. Servitoarea care mi-a deschis ușa aproape că s-a speriat când m-a văzut; apoi m-a luat cu compasiune de braț și m-a condus în salon, unde se afla stăpana ei împreună cu mai mulți prieteni. Zgomotul împușcăturilor din port atrăseseră atenția tuturor. Privind de la ferestre, văzuseră cu toții plecarea navelor. N-a mai fost nevoie de cuvinte – și-au dat seama imediat de ce eram înnebunită de durere, deși nu-și puteau explica de ce am capul bandajat. Pentru a mă consola, soția Consulului grec a telefonat la Consulul olandez, responsabil cu afacerile britanice ca să-i spună ce s-a întâmplat. Altceva decat să-și exprime compasiunea...nu avea ce face! Domnul Ray, Consulul Americii, în urma ordinelor primite de la Guvernul său, părăsise Odesa cu o noapte înainte. Cu părere de rău, m-am convins că, pentru moment, trebuie să las deoparte orice speranță. Mi-am luat la revedere și am coborât în stradă.
Ce ciudat! Trăsura mea dispăruse! Nici măcar nu plătisem vizitiul! Foarte curios! Nu mi-am făcut însă probleme, deoarece casa mea era în apropiere. Așa că am început să merg pe jos și, încet-încet, am observat că pe toate străzile era o liniște nefirească. Eu eram singura ființă vie cât vedeai cu ochii! Părea că mă aflu într-un oraș din care toată lumea dispăruse, cu excepția mea. Mă aflam, deodată, într-un oraș fantomă! Toate magazinele erau închise, obloanele de fier erau trase până jos. Eram atat de preocupată de gândurile mele, încât nu m-a surprins foarte tare tot acest peisaj straniu. La intrarea în casă am fost întâmpinată cu strigăte de bucurie. Copiii se jucau de-a spitalul și erau atât de absorbiți în bandajarea păpușii lor, încât abia dacă mi-au aruncat o privire. În salon mă aștepta pilotul avionului care îl adusese pe Colonelul Boyle la Odesa. Primise instrucțiuni să umple rezervorul cu benzină și să aștepte la aeroport un semn din partea Colonelului, în caz că ar fi trebuit să plece urgent din Odesa.
Tânărul ofițer nu reușise să facă rost decât de o cantitate mică de benzină, insuficientă pentru a ajunge măcar până la Iași. Iar la aeroport văzuse de dimineață o priveliște care l-a făcut să plece rapid de acolo: o limuzină, purtând un steag alb, cu patru germani înăuntru, inconfundabili în uniformele lor! Dumitru a intervenit, spunând că, în urmă cu o oră, acea limuzină era aici, în dreptul nostru, și după ce a oprit, germanii au intrat in Primărie! Dumitru a continuat: „M-am uitat pe fereastră și am văzut că orașul era pustiu, nimeni, dar absolut nimeni nu era pe afară. Au stat în Primărie aproximativ cincisprezece minute, apoi au reapărut, și au plecat în viteză spre Gară". Pilotul mi-a zis: "Cu ce benzină am, pot zbura chiar foarte departe de Odesa. După aceea...voi merge pe jos până la Iași, dacă este cazul. Germanii vor fi aici în câteva ore, și vor intra în posesia orașului. Dacă doriți, puteți scrie câteva scrisori pe care le voi lua cu mine. Între timp, mă voi duce să-mi iau rămas bun de la niște prieteni și mă voi intoarce să iau scrisorile. Fără să mai stau pe gânduri, m-am așezat și am început să le scriu Domnului Brătianu și lui Sir George Barclay, ambasadorul britanic, relatându-le despre soarta Colonelului Boyle și a prizonierilor români. Când s-a întors pilotul, i-am înmânat scrisorile și am încercat să-i mulțumesc, dar...am deschis gura și nu am putut rosti niciun cuvânt! Rămăsesem fără glas! Gâtul mi-era rigid și aveam dureri peste tot. Nu mai puteam să-mi mișc capul deloc! Mă simțeam ca într-o menghină. Era clar: răcisem groaznic, deși nu simțeam nici căldură, nici frig, nici vânt și nici soare...Înainte de a pleca, pilotul mi-a spus: "Colonelul Boyle nu va fi niciodată păcălit de bolșevici - veți vedea că va găsi o cale prin care va scăpa de ei, împreună cu toată lumea".
Pe la ora zece seara, Dumitru a venit la locul unde stăteam, lângă pătuțurile copiilor, incapabilă de a mă scutura din letargia în care căzusem după plecarea pilotului. "Germanii sunt peste tot în jurul casei!", a exclamat el. Am deschis încet un geam și m-am uitat atentă prin întunericul de afară. Am putut distinge strălucirea căștilor germane și am auzit murmur de voci joase. Am ascultat cu atenție: erau cuvinte germane. În scuarul din fața Primăriei se puteau vedea rânduri nesfârșite de soldați. Nu mai era nici o îndoială: Odesa fusese cucerită fără nici un foc de armă! Nici nu vreau să mă mai gândesc la acea noapte. Mă simțeam fizic și mental la pământ. În dimineața următoare, aproximativ pe la ora opt, m-am trezit la ușă cu Consulul grec.
Venise să îmi spună că în port se află încă un număr mare de nave cu bolșevici, care fuseseră oprite de germani. Nu păreau sa opună rezistență. Dacă va afla noutăți, se va întoarce să mi le comunice. O șoaptă răgușită a fost tot ce a ieșit din gura mea drept mulțumire. Orice mișcare aș fi făcut, era urmată de dureri îngrozitoare, nici măcar un deget nu puteam mișca fără să mă doară. Mi-a luat cam zece zile să mă fac bine...Germanii, ca aliați ai ucrainenilor, au restabilit ordinea în Odesa. Au încetat orice fel de jafuri. În port, trei dintre liderii bolșevicilor fuseseră spânzurați...
Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.
