O poveste fabuloasă (X) - La Revoluția Franceză nu a fost şi maşina Mariei-Antoaneta rechiziționată?

Odesa, Gara feroviară la 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 9 februarie 1918

Incapabilă să mă ocup de ceva, cu atâtea lucruri pe capul meu, m-am dus din nou în această dimineață la Consulatul american ca să îl intreb pe Domnul Ray dacă mi-ar putea obține de la Racovski permisiunea de a merge în vizită la Barbu, pe nava-închisoare, o favoare despre care auzisem că alte femei beneficiaseră deja ca să-şi vadă soții.

- Ce-ar fi să te duci chiar dumneata sa-l întrebi! E chiar aici! - mi-a zis, arătând spre ușa biroului său personal. - Cred că Racovski este într-o stare de bună dispoziție, la câte milioane numară el în momentul ăsta!

Aşadar, era adevărat. Din primul moment al sosirii sale la Odesa, Racovski încercase să dea de fondurile băneşti ale Guvernului României. Revoluția are nevoie de bani ca să reuşească, nu? Barbu dăduse sfoară-n-țară că banii româneşti fuseseră trimişi în Iași cu avionul, dar Racovski nu s-a lăsat păcălit. Cum a descoperit Racovski că o parte din bani au fost depozitați la Consulatul american...este o altă poveste, şi lungă, şi nenorocită, o poveste despre încredere şi trădare! Domnul Ray mi-a spus că Racovski s-a prezentat la el cu o hârtie prin care era autorizat să utilizeze fondurile băneşti pentru "românii săraci din Odesa". Ar fi fost inutil să i se opună, cu hârtie sau fără hârtie.

Obsedată de dorința de a obține permisiunea de a-l vedea pe Barbu, am intrat în biroul în care se afla Racovski. Aveam în fața mea un om subțire, cu barbă, cu ochi luminoşi și pătrunzători, privind fix şi încruntați asupra mea. Când am început să-i vorbesc în limba engleză, fața lui s-a relaxat. Mi-a răspuns tot în engleză, cu un accent pur și fluent, iar după câteva momente mi-a spus să iau loc. Ochii mei priveau fascinați la muntele de bani aflați pe birou, la bancnotele acelea de toate culorile. Trebuie că erau miloane acolo. Racovski mi-a aprobat permisiunea, am dat mâna cu el şi am ieşit.

Afară, pe stradă, primejdia plutea în aer. În drum spre casă, am văzut o femeie arestată, escortată de un soldat. Mai încolo, pe Deribasovskaya, tocmai când voiam sa traversez pe trotuarul opus din cauza aglomerației, a început o îmbrânceală generală în mijlocul străzii. Am observat o femeie aproape de mine purtând un guler de blană frumos, aruncat peste umeri, și m-am gândit că e o nebunie să porți aşa ceva pe vremurile astea. Deodată am auzit-o țipând! Cineva îi smulsese gulerul de blană şi o luase la fugă. Am mers mai departe, liniştită, fără să spun nimic, ca şi când nimic nu se întâmplase. Tâlharii forțează adesea femeile să se descalțe de cizme și de șoșoni în plină stradă, fără ca nimeni să spună ceva sau să le ia apărarea femeilor...O prietenă de-a mea, o belgiancă bogată, a avut parte de ceva mai rău. A fost dată jos, cu forța, din automobilul ei de un grup de bolşevici şi aceştia i-au luat pur şi simplu maşina. Au zis că se rechiziționează! A protestat, spunând că ea nu este cetățean rus și că nimeni nu are dreptul să i-l ia.

- Și ce contează asta? - i-au răspuns bolşevicii. - La Revoluția Franceză nu a fost şi maşina Mariei-Antoaneta rechiziționată?

Nevasta Consulului grec a venit să mă viziteze în această după-amiază. Starea de nevroză făcea ravagii în toată Odesa. Mi-a povestit, ca fiind absolut autentic, că un localnic, indignat de lipsa de caracter a multor locuitori ai Odesei, de faptul că nimeni nu ia atitudine, a decis să se împotrivească tuturor rechiziționărilor, de orice fel. A reușit să facă rost de un revolver cu care a ieșit să-şi facă obişnuita plimbare de după-amiază. Un trecător s-a lovit de el pe stradă. Instinctiv, omul nostru a dus mâna la buzunar şi a simțit că nu mai avea ceasul. Și-a scos pistolul, l-a prins pe acel trecător şi a strigat la el să îi dea ceasul, fluturându-i arma în față. Individul, speriat, a scos un ceas şi i l-a dat. Triumfător, omul s-a întors acasă, nerăbdător să-i povestească nevestei aventura lui. Aceasta îl astepta în uşă:

- Ai venit cam târziu - i-a spus ea - dar de ce m-aş mira?. E prima dată în viața mea când te-am văzut plecând în oraş fără să îți iei ceasul cu tine!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (IX) - Prizonieri pe vaporul „Împăratul Traian”

Nava „Împăratul Traian”, văzută aici în Constanța

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 5 februarie 1918

Rezultatul întrevederii dintre Domnul Ray si Racovski nu fusese nici pe departe atât de favorabil cum îmi închipuiam eu. Racovski era hotărât să îl aresteze pe Barbu şi a spus că el n-avea cum să răspundă pentru viața lui Barbu în caz că "Batalionul Morții" îl va descoperi. Deja suspectau că se ascunde printr-unul dintre consulatele din Odesa și știau perfect de bine că aceşti consuli nu se puteau proteja nici măcar pe ei înşişi. Racovski a mai declarat că lui Barbu avea să îi fie mai bine în închisoare decât afară și a ținut-o tot așa în continuare. Domnul Ray nu îi spusese încă nimic lui Barbu, crezând că e mai bine să discute despre problema asta mai întâi cu mine, deși era de părere că, până la urmă, Barbu trebuia să-şi decidă soarta de unul singur. Domnul Ray crede că bolşevicii se vor ține de cuvânt pentru simplul motiv că le va fi ruşine dacă şi-l vor încălca şi pentru că doresc cu sinceritate să îi impresioneze favorabil pe consulii străini. Eu una cred că ar fi mai bine să spunem că a avut loc un accident şi Barbu să se degizeze şi să dispară undeva. Nu am încredere nici în Racovski, nici în vreun alt lider bolşevic. Și nu puteam suporta ideea de a mă da bătută pâna nu încercam toate posibilitățile. Aşa că l-am luat pe Domnul Ray şi ne-am dus împreună să vorbim cu Prințul Sebastian Moruzzi, prieten cu Barbu. Știam că, cu mulți ani în urmă, Prințul îl ajutase cu ceva pe Racovski, ceea ce însemna că Racovski ar trebui să îi fie recunoscător. Prințul Moruzzi se refugiase şi el din România la Odesa. Locuia într-un sanatoriu, în compania altor români care îşi puteau permite luxul de a sta într-un astfel de loc. Contra unor sume imense de bani, medicii îi protejau foarte bine de atenția bolșevicilor. Domnul Ray l-a întrebat dacă putem avea încredere în cuvântul lui Racovski, şi dacă el, Prințul, crede că Racovski este stăpân pe situație, dacă deține puterea în mod real asupra sovietelor. Prudent şi gânditor, Prințul Moruzzi ne-a spus că putem să ne bazăm că Racovski va face doar ce poate şi nimic mai mult, şi că era mai bine ca Barbu să fugă din Odesa. Însă Prințul se îndoia cu privire la faptul că Racovski ar fi putut să limiteze violențele, pentru că puterea lui Racovski consta tocmai în propagarea violenței, sugerând excese şi mai mari pe viitor. Am plecat de la sanatoriu foarte deprimată. De-acum era deja seară, dar tot nu-mi venea să mă resemnez.

Odesa, 7 februarie 1918

Ieri după-amiază Domnul Ray a apărut brusc împreună cu Barbu şi am rămas mută de uimire văzându-i cum intră lejer pe uşa casei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Domnul Ray mi-a spus că, de dimineață, se văzuse din nou cu Racovski şi obținuse din partea acestuia câteva garanții și promisiuni. Apoi s-a dus să îl ia pe Barbu, pe care Contele si Contesa de Visart abia dacă s-au înduplecat să îl lase să plece de la ei, şi au venit împreună pe jos pe Strada Puşkinskaya, fără să atragă atenția nimănui. Barbu mi-a spus că nu putea să mai suporte această stare de incertitudine şi au plecat imediat să se vadă cu Racovski. Eram sigură că va fi arestat şi nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut întorcându-se acasă după numai o oră. Racovski îi primise în biroul lui şi le explicase situația în care ne aflam. Rusia a întors armele împotriva României, aşa că Barbu, în calitatea lui de comandant al Misiunii miltare române, era prizonier de război. Mai târziu, putea să îl elibereze condiționat, dar Barbu a spus că e pregătit să se alăture celorlalți prizonieri români, nedorind nici o favoare pentru el, exprimându-şi convingerea că arestarea lui va face ca restul comunității româneşti să fie lăsată în pace. Domnul Ray a sugerat ca Barbu să rămână acasă în noaptea aceea şi a doua zi să se prezinte la arest. Racovski şi-a dat acordul pe loc, părând a se conforma cu plăcere cererii Consulului american şi...asta e! Copiii s-au bucurat să-şi revadă tatăl. După ce i-am dus la culcare, m-am apucat să pregătesc câteva bagaje pentru Barbu. Credința lui Barbu în steaua României a rămas la fel de nezdruncinată. Motto-ul lui este: “Românii nu pier niciodată!”. A doua zi de dimineață, la despărțire, a fost greu, în ciuda eforturilor noastre de a păstra aparențele. Dumitru, bombănind, a chemat o birjă, a urcat valizele şi Barbu a plecat. Domnul Ray, care-l însoțise, a revenit la prânz să-mi spună că Barbu a fost dus de Racovski la bordul navei româneşti “Împăratul Traian”, unde erau închişi ceilalți prizonieri români, toți cunoscuți şi prieteni de-ai lui Barbu. În prezența Domnului Ray, care înțelege și vorbește bine limba rusă, Racovski a ținut un discurs gardienilor, atrăgându-le atenția că Barbu este o persoana importantă, că e singurul român care a acționat patriotic (!), predându-se voluntar, și că el, Racovski, dorește ca acest prizonier să fie tratat cu considerație. A mai adăugat, arătând spre Domnul Ray, că şi-a dat cuvântul de onoare Consulului american că Barbu nu va păți nimic rău.

Odesa, 8 februarie 1918

Consulul român, care stătea ascuns, scăpase până acum de arestare. Cum acesta nu mai putea face nimic pentru a proteja comunitatea românească, Domnul Ray s-a angajat să apere interesele românilor, un motiv fiind acela că toți americanii, cu excepția câtorva tineri ofițeri, părăsiseră Odesa. Așa se face că Domnul Ray este mult mai liber decât ceilalți consuli, care au cu toții treabă până peste cap, mai cu seamă Contele de Visart, care este împovărat de grija pentru sutele de italieni, atât a celor care trăiesc în Odesa de ani de zile, cât şi a celor care s-au refugiat aici venind din România. Toată lumea din comunitatea noastră se simte încurajată de faptul că suntem protejați de americani, deși toată puterea Domnului Ray constă, de fapt, în simpatia pe care bolșevicii cred că America o are pentru ei, ca urmare a "reformelor democratice" începute de ei în Rusia! N-am ce face altceva decât să aştept o ocazie pentru a putea să mă duc să îl vizitez pe Barbu. Ieri mă întorceam de la Consulatul american şi, ajungând acasă, am dat să o iau prin spatele casei, pe-acolo intrăm acum, intrarea din față o ținem blocată întotdeauna, când am văzut un individ dubios, cu un aspect mizerabil, stând tolănit pe treptele de la intrare, fumând liniştit o țigară. Am tresărit fără să vreau, iar individul s-a ridicat și mi-a spus:

- Nu vă speriați, Doamnă! Sunt eu, Constantinescu!

Din fericire chiar aşa era! Constantinescu era unul dintre sergenții români aflați în serviciul lui Barbu, deghizat atât de eficient încât nimeni nu l-ar fi recunoscut. Mi-a povestit că a stat ascuns până acum, dar aflase de la Dumitru despre situația noastră deplorabilă şi se hotarâse să vină să ne ajute. Vorbind fluent limba rusă, se descurcase bine prin oraș şi era gata să facă orice pentru noi. Mi-a promis că se va întoarce în fiecare dimineață și o să rămână în casă, de pază, ori de câte ori voi fi obligată să plec undeva.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (VIII) - Un nou stăpân în Odesa

Odesa, 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 20 inauarie 1918

Până la urmă, inevitabilul s-a produs: bolşevicii și ucrainenii au început războiul unii împotriva altora. În ultimele trei zile s-au luptat încontinuu între ei pe străzi pentru a pune stăpânire pe Odesa. Am observat mişcări neobișnuite încă de duminica trecută. De la ferestrele noastre am putut vedea detașamente mici de cavalerie, automobile încărcate cu arme stivuite şi camioane pline cu mitraliere. Câteva tunuri mari au fost aduse din port de către marinari. De obicei nici nu mai dăm atenție împuşcăturilor frecvente din timpul nopții, dar luni de dimineață am văzut o baricadă formată din băncile de lemn din parc, peste bulevardul larg din fața casei noastre. Dincolo de baricade se zăreau şi două tunuri amplasate la baza statuii lui Puşkin şi asta ne-a convins că urmează să se întâmple ceva grav şi serios.

O studiere mai atentă a împrejurimilor, ne-a făcut să ne dăm seama că bolşevicii sunt stăpâni pe situație în cartierul nostru. Curând au început împuşcăturile care au durat câteva ore fără întrerupere. Casa noastră a fost atinsă de sute de gloante. Ferestrele de la subsol erau toate sparte, putând fi folosite de-acum pe post de adevărate tranșee. A doua zi am văzut un tanc oribil care s-a tot mişcat într-o parte şi alta a bulevardului, trăgând în toate direcțiile. La un moment dat, întorcându-se în mijlocul străzii, tancul a atins fereastra de la sufrageria noastră. Am zărit pe geam cum asistentele medicale de la Crucea Roșie au ieșit cu brancardele, agitând un steag alb, pentru a-i ridica de pe străzi pe cei căzuți ca să îi ducă la un spital din apropiere. Se părea că ucrainenii vor invinge, dar bolşevicilor le-a venit o idee pe cât de strălucită, pe atât de groaznică. Partidul Bolşevicilor avea sprijinul aproape unanim al marinarilor din port. Astfel, marinarii şi-au manevrat navele la chei aşa încât să poată trage cu tunurile lor grele drept în sus, pe bulevardul principal. Marinarii aceştia nu sunt din Odesa, sunt adunați de prin toate porturile Rusiei, aşa că ei privesc Odesa ca pe un loc bun de pradă.

Nici unul dintre aceşti bolşevici nu dă doi bani pe conservarea clădirilor sau a monumentelor oraşului. Vibrația de la prima lovitură de tun a făcut să tremure toate ferestrele noastre, într-un fel foarte ciudat. A fost ca și cum o minge mică a străpuns centrul fiecărui geam, în punctul în care era rezistența mai puternică, apoi geamurile s-au crăpat în mici triunghiuri egale pe toată suprafața lor. Toate ferestrele au tremurat, pentru o clipă, şi apoi geamurile au căzut toate pe jos cu un zgomot asurzitor! Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, am început să primim "vizite" de la marinari, care îşi motivau intrarea în casele noastre spunând că sunt în căutarea oricăror arme de foc, şi plecau, la schimb, cu numeroase suveniruri. Prima dată când ne-au intrat în casă a fost imediat după ce s-au spart toate ferestrele. Eram cu toții împreună la Dumitru, a cărui cameră dă înspre curtea interioară, unde am adus în grabă şi paturile copiilor. Când au năvălit peste noi, Barbu, furios, i-a dat afară, dar pe urmă au venit alții şi alții. Domnul Ray, Consulul american, ne dă telefon în fiecare seară de la Consulat ca să afle dacă este sigur să se întoarcă acasă, dat fiind că apartamentul lui este tot pe strada noastră.

Odesa, 23 ianuarie 1918

Bolşevicii au câștigat. În această dimineață, atmosfera de-afară fiind liniștită, am ieşit pe la ora 11 și am văzut statuia Ecaterinei cea Mare înfăşurată, legată şi acoperită toată în nişte pînză de sac. Sute de gloanțe zăceau presărate pe trotuare. Beciurile celor două hoteluri din vecinătatea noastră, "Petrograd" și "Londonskaya" au fost "rechiziționate" și pavajul din fața clădirilor era roșu de la atâta vin vărsat pe jos. Sticlele cu gâturile sparte erau aproape la fel de numeroase ca și gloanțele. Străzile erau pustii. Din fericire, am avut suficiente provizii în casă în timpul luptelor de stradă. Multe dintre cunoștințele noastre erau leşinate atât din cauza foamei făcute în zilele asediului, cât şi a fricii de a ieşi din casă pentru aprovizionare. Și chiar dacă ar fi ieşit, s-ar fi întors tot cu mâinile goale, pentru că nu mai era nimeni la piață și toate magazinele aveau obloanele trase.

Suntem informați că există cel puțin 15.000 de ofițeri ruși care se ascund prin Odesa, şi se pare că nici unul dintre ei nu are nici o inițiativă sau vreo idee de organizare pentru a se opune bolşevicilor. Este ciudat că nu au dat nici o mână de ajutor Partidului Ucrainenilor, preferând să asiste la cum sunt vânați ucrainenii de către extremiștii bolşevici de la putere. Numărul celor care ucid și jefuiesc este relativ mic, dar populația Odesei este inertă și supusă. Tot ce ar trebui pentru restabilirea ordinii, ar fi un lider zdravăn! Se fac pregătiri pentru înhumarea colectivă a bolşevicilor patrioți (patrioți!?), care au murit în timpul luptelor. Au fost puşi în sicrie de culoare roșie cu coroane de flori artificiale. Nu am aflat exact câți au murit, dar trebuie să fi fost câteva sute. Gara a fost foarte grav avariată, iar cupolele verzi ale bisericii de vizavi au fisuri adânci. Pe troutuare vezi la tot pasul cărămizi căzute, sticlă spartă, resturi de tencuială. Situația comunității româneşti va fi şi mai dificilă de-acum înainte. Chiar în timpul luptelor de stradă, mulți dintre românii care locuiau la hoteluri, au fost arestați pe timp de noapte, dar cei mai mulți dintre ei au fost eliberați, dând pur şi simplu o şpagă liberală cinstiților bolşevici. Ducem o existență foarte agitată, toată ziua vin la Barbu prietenii celor care sunt încă arestați, ca să-l implore să găsească o soluție pentru eliberarea lor grabnică. Ne-am reparat ferestrele la nişte prețuri ruinătoare.

Odesa, 28 ianuarie 1918

Am auzit în această dimineață că Racovski a sosit în Odesa, trimis de Lenin și Troțki ca să se ocupe de situația din oraş, aflat acum cu totul în mâinile bolșevicilor. Mai auzisem eu câte ceva, vag, despre acest nou stăpân al Odesei, dar consternarea care a cuprins comunitatea românească atunci când vestea sosirii acestuia a ajuns la toată lumea, m-a făcut să vreau să știu cât mai multe detalii posibile cu privire la el. Acest Racovski este cetățean român de origine bulgară, medic de profesie. Familia lui se mutase în România după 1880, unde moștenise niște pământuri prin partea Dobrogei, regiune cedată României cu mulți ani în urmă. Și-a făcut primii ani de școală în România și, deşi cetățean al țării noastre, a afişat întotdeauna o ură evidentă împotriva României, pentru că se considera tot bulgar. A ajuns să fie un tânăr cu realizări intelectuale deosebite şi s-a înscris în Partidul Socialist. Din cauza activităților sale a fost exilat din țară. Ani de zile s-a ocupat de Internaționala Socialistă şi era prieten intim cu Lenin. Când a izbucnit Revoluția din Rusia, a fost îndeajuns de imprudent ca să se întoarcă în România și să înceapă să facă agitație bolşevică. Și-a folosit toată puterea de convingere ca să îi facă şi pe soldații noștri să urmeze exemplul "fraților" ruși și să dezerteze. Efectele le-am văzut cu ochii noștri aici, în Odesa. Desigur, a fost arestat și băgat într-o închisoare din Iași. Cum a scăpat de-acolo, este un mister pentru toată lumea de-aici, din Odesa. Cu siguranță, nimeni nu poate să spere că, în privința acestui Racovski, vom avea de-a face cu un dictator blând.

Odesa, 2 februarie 1918

Barbu tocmai se pregătea să iasă din casă în această dimineață, pe la ora opt, când aghiotantul Generalului Vivescu a sunat la uşă. Ne-a spus că superiorul său fusese arestat noaptea trecută de un grup de bolşevici, format din ruşi și români, deopotrivă. Ne-a mai spus că aproape toți românii considerați importanți şi cu un rol proeminent în societate au fost luați de lângă familiile lor şi, desigur, arestați. În ce ne priveşte, noi avuseserăm o noapte liniştită şi la auzul acestor veşti ne-am întrebat cum de Barbu scăpase! Gândul că l-ar fi putut aresta şi pe Barbu m-a copleșit. Am inceput să îl bat la cap să plece la Consulatul Italiei şi să rămană acolo până când vom putea face ceva ca să îi eliberăm şi pe ceilalți şi să încercăm să aflăm veşti din Iaşi, despre ce oare o fi vorba. După o oră de rugăminți, timp în care urechile mele parcă auzeau încontinuu sosirea bolșevicilor, Barbu a consimțit să plece pe jos, în haine civile, la Contele de Visart, la Consulat, aflat cam la 15 minute distanță de noi. În restul zilei a fost linişte. Pe la ora cinci după-amiaza mi-am înfăşurat în jurul taliei o cămașă curată pentru Barbu, apoi mi-am pus pe umeri balonzaidul, am mai aruncat nişte gulere și batiste prin buzunare și am plecat pe jos spre Consulatul Italiei. Contele baricadase aşa de bine toate uşile, că i-a luat ceva vreme portarului ca să mă lase să intru. L-am găsit pe Barbu în salonul din spate împreună cu gazdele. Tocmai discutaseră despre cum să plece din Odesa, dar nici un plan nu era satisfăcător. Am înțeles că însuşi Contele trimisese un mesager de încredere în Iaşi, dar atât de mulți curieri au dispărut fără urmă, fără a mai da vreodată vreun semn de viață, încât am puține speranțe că de data asta va fi altfel.

Odesa, 3 februarie 1918

O zi perfect de liniștită. N-am îndrăznit să îl las pe Dumitru să iasă din casă de teamă să nu fie arestat în plină stradă, aşa că azi s-a ocupat de cumpărături bucătareasa, care, în stilul ei, s-a întors acasă cu o trăsură, bine mersi. Prețurile la carne și la legume s-au triplat și este extrem de dificil să mai schimbăm valută. Nu țin în casă mai mult decât banii necesari pentru o săptămână, de fapt o parte din bani îi țin chiar asupra mea, în ciorapi. Nu are rost să-i ascund în corset, pentru că primul lucru pe care îl fac bolșevicii când îți intră în casă este să caute prin fustele femeilor. O altă parte din bani am dat-o lui Dumitru şi bonei copiilor, aşa că şi ei au asupra lor bani ascunşi cât se poate de bine. În această după-amiază am trimis copiii cu bona să îl vadă pe Barbu. Am pus niște țigări, pentru el, pe fundul unei cutii vechi de bomboane, apoi am pus deasupra lor o bucată de carton, peste care am presărat niște pietricele împachetate în poleiană, ca bomboanele, în caz că ar dori cineva să controleze şi să deschidă cutia. Persoanele care au asupra lor pachete sunt oprite pe stradă şi percheziționate, iar țigările sunt primele care sunt confiscate! Barbu a fost foarte mulțumit de surpriza pe care i-am făcut-o, iar Contesa de Visart a înlocuit pietricelele cu bomboane adevărate, spre încântarea copiilor. Din oră în oră mă aştept să vină bolşevicii peste noi. E imposibil să nu apară.

Odesa, 4 februarie 1918

Astăzi, tocmai când mă aşezam la masa de prânz, a venit la noi un tânăr pe care îl ştiam din vedere, ştiam că se ocupă cu ceva pe la Serviciul de transport maritim român. L-am invitat să ia loc la masă, şi l-am întrebat ce treburi l-au adus pe la noi. Mi-a spus că mulți români au reușit să se ascundă și l-au trimis pe el la noi ca să ceară sfatul soțului meu dacă trebuie sau nu să se predea dictatorului Odesei, lui Racovski, care ordonase să se publice o înştiințare, lipită pe toate zidurile oraşului, în care se anunța că dacă românii se predau de bună voie, atunci vor fi bine tratați. În timp ce vorbeam cu el pe franțuzeşte, am auzit zgomotul sinistru al bătăilor în uşă, semn că a sosit o trupă de bolșevici. Nici nu se punea problema să ne împotrivim, aşa că i-am zis lui Dumitru să le deschidă. Imediat s-au năpustit înăuntru o duzină de zdrahoni, iar liderul lor s-a apropiat de masa unde stăteam şi mi s-a adresat în limba rusă. I-am răspuns că rusa mea nu este suficient de bună pentru a susține o conversație. Apoi, o voce din fundal a strigat:

- Știe bine româneşte! - aceasta remarcă venea de la un dezertor român, care mă cunoştea în mod evident. Totuşi, unul dintre ei ştia franțuzeşte aşa că am continuat conversația în limba franceză. Prima întrebare a fost:

- Unde e soțul tău? - i-am răspuns că nu știam.

- Când l-ai vazut ultima dată? - i-am spus că soțul meu plecase în urmă cu trei zile la spital și de atunci nu l-am mai văzut. L-au remarcat imediat pe tânărul care stătea la masă şi m-au întrebat:

- Cine este acest domn? - inima a început să îmi bată cu putere, când spre uimirea mea, tânărul le-a răspuns:

- Să nu îndrăzniți să vă atingeți de mine, eu sunt cetățean britanic! - m-am gândit că săracul tânăr a luat-o razna, nu îl auzisem spunând nici un cuvânt în limba engleză, dar când bolşevicii i-au cerut să-şi dovedească spusele, tânărul şi-a scos paşaportul din buzunar, dovedind că era, într-adevăr, cetățean britanic, născut în Malta! Văzând o astfel de dovadă irefutabilă a cetățeniei sale britanice, bolșevicii l-au lăsat în pace, iar el a plecat imediat.

Uniformele bolşevicilor erau furate din depozitele Misiunii militare britanice. Toți erau foarte tineri, niște băieți simpli, între optsprezece şi douăzeci de ani; fiecare avea câte o puşcă cu baionetă, câte două pistoale şi o beretă pe cap. Șeful lor era evreu, inconfundabil. În timp ce întorceau toată casa cu susu-n jos, a sunat telefonul. Am răspuns cât se poate de liniştită. Era Contesa de Visart. I-am răspuns scurt că suntem bine şi am închis. Apoi i-am rugat pe bolşevici să umble în linişte în camera copiilor ca să nu-i sperie. Au căutat în fiecare colț al casei, confiscând tot ce părea să arate a documente şi, la plecare, l-au luat pe Dumitru cu ei. Nu mă îndoiam nici o clipă de afecțiunea lui pentru noi, dar ştiam că îl vor tortura până va spune unde este ascuns Barbu. Pe la șase seara s-a întors acasă alb ca varul. Mi-a povestit cum i-au pus un pistol la tâmplă, spunându-i că-l împușcă dacă nu le dezvăluie locul unde se ascunde Barbu. Nu le-a spus nimic şi a fost aşa de convingător că l-au lăsat să plece cu condiția să ne spioneze şi să-i informeze imediat ce află ceva. Ca să scape, le-a spus că vrea şi el să adere la mişcarea bolșevică. Chiar în orele în care se afla acolo, bolşevicii au luat un prizonier, l-au scos afară în curte şi l-au împușcat.

Bolşevicii ne-au pus nişte santinele lângă casă, aşa că mi-e frică să mai ies afară de teamă să nu fiu urmărită. Liderul bolșevicilor mă amenințase, înainte să plece, că dacă soțul meu nu va fi găsit în douăzeci și patru de ore atunci voi fi arestată eu în locul lui. În absența lui Dumitru, a dat pe la noi şi Domnul Ray, pe care tânărul care mă vizitase mai devreme, îl avertizase despre ceea ce mi se întâmplă. Santinela de la uşă l-a oprit, dar l-a lăsat imediat să intre când a aflat cine este. A fost peste masură de indignat de ceea ce au făcut bolşevicii şi mi-a spus că se va duce imediat la Racovski ca să protesteze. Cum toată lumea crede că sunt americancă, îi va fi şi mai uşor Consulului american să îşi susțină plângerea în fața lui Racovski. I-am telefonat Contesei de Visart şi i-am spus că voi veni mâine să îl văd pe Barbu. Am reuşit să îmi ascund neliniştea. Sunt copleșită şi epuizată, dar știu că nu voi putea închide un ochi toată noaptea. Este o binecuvântare că Dumitru a scăpat cu viață și chiar am ajuns să mă simt mai în siguranță cu santinelele la ușă, pentru că ne vor proteja de alți jefuitori. Acum o oră m-a sunat Domnul Ray și mi-a spus că s-a văzut cu Racovski, care a promis că nu voi mai fi vizitată de alți tovarași.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921. 

O poveste fabuloasă (VII) - Batalionul Morții

Parcul Alexandru (azi Șevcenko), Odesa 1917

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 15 ianuarie 1918

De Anul Nou am fost invitaţi, la cină, acasă la un general rus. Înainte să plecăm la petrecere, dat fiind că se auzeau împuşcături în vecinătatea noastră, ne-am tot gândit şi răzgândit ceva timp înainte de a ne aventura afară din casă, dar în cele din urmă ne-am decis să riscăm. Seara ne-a fost de-a dreptul stricată pentru că şi la gazdele noastre era aceeaşi situaţie: în faţa casei generalului au început adevărate lupte de stradă, un du-te vino de vânzoleli şi lupte violente. Pe la ora 3 noaptea ne-am întors acasă. Ultima lună a avut atâtea evenimente cât nu se întamplă în ani de zile de viață normală. Cu toții trăim acum într-o incertitudine chinuitoare – în fiecare oră se poate întâmpla orice. Rusia a declarat război României și acum rușii luptă împotriva noastră cu înverșunare pentru a intra în posesia depozitelor de muniții din Basarabia. Nu am mai avut absolut nici o știre din Iași începând de la Crăciun.

Realitatea războiului ne-a lovit din plin în ziua în care Barbu a fost arestat când a ieşit din casă pentru a pleca la muncă, pe data de 7 ianuarie. Bolşevicii l-au dus la bordul unei nave şi l-au reținut peste noapte ca ostatic, dar intervenția energică a consulilor străini din Odesa a făcut ca Barbu să fie eliberat a doua zi, nevătămat. Dezertorii din armata română continuă să mărşăluiască pe străzi, în număr tot mai mare. Ei s-au alăturat bolşevicilor ruşi şi şi-au luat denumirea de "Batalionul Morţii". De-acum ei reprezintă o amenințare directă la adresa comunităţii româneşti din Odesa. Barbu, deşi cam bolnav în ultimul timp, s-a angajat să ajungă la un acord cu liderii "Batalionului Morţii", apelând şi la ajutorul Consulului nostru şi al câtorva senatori și deputați, pentru a îi convinge să redevină loiali faţă de România, țara lor natală. Mi-e teamă că eforturile lor vor fi în zadar - este prea târziu.

Pe de altă parte, bolșevicii se războiesc și cu ucrainenii. S-au înmulţit și zvonurile că se apropie de Odesa puternica armată a Germaniei și Austro-Ungariei. Cele mai fantastice și sălbatice știri ne izbesc din toate părţile, peste putinţa noastră de înţelegere, dar un lucru este sigur: suntem într-o situație disperată și gravă. Visul nostru frumos de a pleca în America dispăruse complet din gândurile noastre. Când am venit noi la Odesa prima dată, autoritățile rusești îi puseseră lui Barbu la dispoziţie un automobil frumos, ca un gest de reciprocitate, pentru că și românii îl dotaseră pe șeful Misiunii militare ruse de la Iași cu un automobil. Încă din prima zi de după Anul Nou, rușii au tot avut câteva tentative de a-l priva pe Barbu de acest automobil, dar fără succes până azi.

De dimineață, pe la aproximativ ora zece, am auzit zgomot de pași grei în holul de la intrare și apoi o bătaie insistentă în ușa noastră. Dumitru a întrebat cu voce tare:

- Cine este acolo?

Pauză.

- Prieteni! - a venit răspunsul. N-am știut ce să facem. Lovituri din ce în ce mai grele au început să răzbata din ușă. Mai bine să le deschidem până nu ne dărâmă ușa, m-am gândit. Când Dumitru le-a deschis, șapte bărbați ruși înarmați cu puști, patru în haine civile și trei în uniforme de marinari, au năvălit înăuntru.

- Unde este automobilul? Vrem automobilul comandantului! - au strigat. O femeie, pe care o angajasem cu ziua ca să ne lustruiască parchetul din sufragerie, s-a ridicat de jos și, speriată, a luat-o la fugă spre ușa care duce în curtea interioară. Cei trei marinari au luat-o după ea, urlând la ea să se oprească, ceea ce a făcut-o să alerge și mai repede. Dumitru l-a apucat de reverul hainei pe cel care părea să fie șeful și i-a spus:

- Ascultă, tovarășe. Comandantul nu este aici, și nici automobilul, că doar nu îl ţinem în casă. Mașina este la Misiunea militară a României. Doar știi unde este, aproape de Catedrală. De ce nu te duci acolo să o cauți?

Știam că se va ajunge la așa ceva, incă din ziua în care Barbu ne-a zis că a început să lase mașina la câteva străzi distanţă de birou sau de casă.

- Dacă doriți să căutați prin casă după automobil, aveţi toată libertatea să o faceţi - am adăugat eu.

Le-am arătat apartamentul și s-au ţinut după mine din cameră în cameră, fără să atingă sau să comenteze ceva. Marinarii s-au aplecat și au început să caute ceva pe jos, apoi s-au retras cu toţii în holul de la intrare, au parlamentat ceva între ei și, după câteva minute au plecat, frustraţi și nedumeriţi. Când Barbu s-a întors acasă în jurul prânzului, mi-a spus că fusese să îl viziteze pe Contele de Visart și parcase mașina la o stradă mai sus de casa acestuia. Cand s-a întors, o jumătate de oră mai târziu, mașina dispăruse! Toate eforturile de a o găsi au fost zadarnice. De bună seamă, vizitatorii mei de dimineaţă o găsiseră, l-au ameninţat pe șofer să se dea jos și duși au fost cu ea.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (VI) - Nori negri deasupra Odesei

Opera din Odesa, 1917

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, noiembrie 1917

Ieri, când Barbu s-a dus la muncă, a plecat la una dintre întâlnirile lui obişnuite cu un general rus și l-a găsit în biroul acestuia pe șoferul generalului! Șoferul era de-acum comandantul unităţii militare, fusese pus în funcţie de soviete! În alte unităţi militare ofițerii au demisionat cu toţii, deoarece nu-şi mai puteau îndeplini misiunile, din moment ce subordonaţii lor nu le mai ascultau ordinele. Flota rusă este foarte puternică aici, în portul Odesei. Marinarii ruşi şi-au alungat toţi ofițerii și acum fiecare navă este sub comanda sovietelor.

Am auzit povești sinistre despre procese desfășurate în miez de noapte la bordul unei nave. Sovieticii îi vânează și îi arestează pe toți ofițerii pe care ei îi consideră nepopulari. Despre mulți dintre aceștia nu s-a mai auzit nimic niciodată după ce au fost arestați. Deseori auzim împușcături pe străzi în timpul nopții. Ducându-se la piață într-o dimineață, Dumitru a văzut un om culcat pe trotuar. Nu mai era nimeni prin apropiere. Dumitru s-a aplecat asupra lui și și-a dat seama că bietul om fusese împușcat în spate și zăcea mai mult mort decât viu într-o baltă de sânge.

Generalul Vivescu a sosit la Odesa și acum învaţă să preia din mers conducera Misiunii militare românesti, în condiții extrem de complicate. Misiunea militară franceză, care cooperează îndeaproape cu a noastră, trece și ea printr-o perioadă dificilă, deși francezii sunt mult mai influenți decât românii. Cauza fricțiunilor dintre români și ruși este legată de paza cantităților mari de bunuri destinate României, produse stocate în depozitele de lângă stațiile de cale ferată aflate pe drumul dintre Odesa și Iași, pe singura linie de cale ferată dintre cele două orașe, linie care trece prin Basarabia.

Bande înarmate de hoți disperați se furișează până la aceste depozite, pe timp de noapte, și fură cizme, paltoane, arme, sau orice altceva care cred ei că le-ar trebui sau le-ar plăcea. Paznicii, care sunt ruși, sunt fie indiferenți, fie împart prada cu hoții. Generalul Berthelot, cel care a reorganizat armata noastră, este profund îngrijorat, și a cerut guvernului român sa trimită cât mai multe trupe în Basarabia pentru a proteja aceste depozite, atât de vitale și de necesare pentru armata română. Nici plângerile noastre și nici anchetele rușilor n-au dus la nici un rezultat. De fapt, este un haos atât de mare la ruși, e o asemenea debandadă în armata lor, încât la fiecare alte 24 de ore are loc o schimbare completă a personalului din toate departamentele militare, astfel încât românii trebuie să reia totul de la zero, să o ia practic de la capăt cu toate explicațiile și negocierile.

Odesa, decembrie 1917

N-am avut nici un fel de ziare de mai bine de o lună. Nu mai putem să ne bazăm nici pe iluminatul electric, asa că ne-am văzut obligați să ne aprovizionăm cu lumânări, pe care să le-avem întotdeauna la îndemână. Le aprindem cu jăratic, pentru că chibritele sunt imposibil de găsit. Ca să putem cumpăra zahăr, petrol lampant, săpun sau pâine, Dumitru trebuie să stea la coadă ore întregi în fața centrelor de distribuție, care acum sunt conduse de soviete, și de multe ori se întoarce acasă cu mâna goală. Provizia noastră de combustibil este pe terminate, așa că luăm o singură masă caldă pe zi. Ca și la Iași, singurele subiecte de conversație au devenit condițiile elementare ale traiului de zi cu zi. S-au descoperit niște bombe în vecinătatea noastră – se spune că ar fi trebuit să fie aruncată în aer o bancă, dar, din fericire, oficialii băncii le-au găsit la timp. În ciuda tuturor acestor întâmplări, sala Operei este plină la fiecare spectacol, în fiecare noapte. Soldații ocupă lojele și cele mai bune locuri din sală, însoțiți de femei înfășurate în paiete fine. Își îmbrățișează femeile în văzul tuturor, ori de câte ori au chef. Hoții de buzunare sunt în elementul lor atunci când publicul iese din sală. Mulți români au pățit-o așa, li s-au furat mari sume de bani când au ieșit de la spectacol.

Barbu a fost până la Iași, un drum foarte incomod, pentru a vedea în ce stadiu sunt formalitățile legate de plecarea noastră în America. A aflat că este foarte posibil să avem gata toate documentele necesare abia după Anul Nou. Judecând după informațiile pe care le-am primit, Siberia este ravășită de luptele armate dintre partidele politice care își dispută între ele influența în principalele orașe. Începem să avem îndoieli că vom putea să mai ieșim vreodată din Odesa, deși zilnic românii noștri încearcă să fugă urcându-se în trenurile supraaglomerate care merg spre Arhanghelsk, sperând că de acolo vor putea lua un vapor către Franța.

Într-o clădire în care se afla înainte o prestigioasă școală de fete, se află acum Partidul Ucrainenilor. Toată această parte din sudul Rusiei a fost cunoscută în vechime sub numele de Ucraina, iar locuitorii ei se deosebesc din toate punctele de vedere, inclusiv ca limbă, de rușii din nord. În ultimul timp, ideea unei Republici a Ucrainei, care să fie independentă de guvernul central condus de bolșevicii de la Petrograd, a devenit foarte populară printre oamenii cultivați și educați din Odesa. Ei au organizat un grup puternic în speranța că-i vor putea domina pe partizanii schimbărilor revoluționare violente, că se vor putea opune teroriștilor care doresc confiscarea proprietăților și că,în același timp, vor fi în stare să insufle sentimente patriotice în rândul locuitorilor Ucrainei. Drapelul pe care l-au adoptat are culorile albastru și galben. Îl vedem agățat pe mai toate clădirile. Soldații care sunt de partea ucraineană poartă banderole verzi, dar nu îți trebuie cine știe ce supraputeri ca să îți dai seama imediat că toți au de fapt câte două banderole: una verde la vedere și încă una roșie în buzunar. Amândouă taberele, și cea ucraineană și cea bolșevică, oferă între două sute și două sute cincizeci de ruble dacă treci de partea lor...

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (V) - Haos și anarhie

Odesa în vremea războiului, 1917

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, octombrie 1917

Este deprimant să vezi cum ideile bolșevice se răspândesc insidios în spitalele din Odesa în care au fost aduși și soldații români, aflați în convalescență după rănile suferite la Mărășești. Nu mai departe decât acum vreo două săptămâni, am văzut o mare parte dintre ei, bandajați și în cârje, mărșăluind alături de o gloată de bolșevici, aici, pe străzile Odesei, cu un banner pe care era scris: "Moarte Regelui Ferdinand!" și "Jos cu ofițerii!". Domnul Ray, consulul american, vine deseori să vadă marșurile astea de la fereastra noastră - suntem ca într-o lojă la Operă - și ne traduce sloganele rusești de pe bannerele enorme și ciudate. Pe lângă cuvinte, mai sunt și imagini pictate reprezentând îngeri grași care își rup lanțurile în care au fost țintuiți sau cranii și oase încrucișate. Pe altele vezi fierari în mărime naturală zdrobind coroanele regilor cu ciocane mai mari de aproximativ cinci ori decât dimensiunea coroanelor.

Duminica trecută a avut loc cea mai mare procesiune, de cu totul altă factură, au trecut ore până i-am văzut trecând pe toți. Marșul acesta a fost organizat în semn de protest împotriva celor care l-au ucis pe venerabilul arhiepiscop de la Petrograd. A fost omorât chiar în altar, în propria sa Catedrală. Preoți în haine strălucitoare, fiecare purtând câte o icoană venerată, au înconjurat impunătoarea Catedrală Ortodoxă din Odesa. Apoi s-au îndreptat către toate bisericile principale, până când au făcut circuitul orașului. În urma preoților era o mulțime imensă, mai ales femei, cântând imnuri. Totul s-a desfășurat extrem de ordonat.

Doctorul Anghelescu a plecat la Washington, iar Barbu este nominalizat în calitate de membru al Misiunii militare din America. De îndată ce aranjamentele financiare și diplomatice vor fi finalizate, vom putea pleca și noi. Ar fi ca o mană cerească pentru noi să plecam de aici, din Rusia. Barbu este extenuat și mulți dintre colegii săi ofițeri sunt bolnavi de surmenaj, stres sau alimentație insuficientă. Presimt că va fi o călătorie foarte dificilă, chiar periculoasă, dar oare aici în Odesa nu e totul dificil și periculos? Și-apoi, odată ce vom scăpa din Rusia, vom fi din nou unde este liniște și confort, îi vom regăsi pe toți cei pe care nu i-am mai văzut de ani de zile. Și sunt sigură că în America vom putea ajuta cu adevărat România. Știind că nu vom putea lua multe bagaje cu noi, am început sa vând din lucruri, haine și tot ce nu vom lua cu noi la drum. Este destul de amuzant – sunt asaltată de cereri si le vând la niște prețuri nemaipomenite. Ne-am propus să luăm Trans-Siberianul pană la Vladivostok. Generalul Vivescu, cel care urmează să îi ia locul lui Barbu, sosește abia luna viitoare, în luna noiembrie. Barbu va trebui să îl inițieze în treburile Misiunii militare românești de la Odesa, lucru care va dura aproximativ o lună, astfel încât de Crăciun vom putea pleca.

În ultima vreme am fost destul de des la Biserica Anglicană, m-am bucurat de slujbele de acolo si m-am întâlnit cu membri ai comunității engleze și americane. Reverendul Forster este foarte interesat de Rusia și de ruși, și urmărește cu nerăbdare desfășurarea evenimentelor de după Revoluție. Am mai întâlnit o persoană foarte interesantă, de care m-am simțit foarte atrasă: Prințesa Maria Wolkonski, o rusoaică de origine franceză. O femeie foarte inteligentă, scriitoare și artistă, ea s-a refugiat aici din Volînia, împreună cu soțul și copiii ei, și a luat o casă tocmai dincolo de Parcul Alexandru, la marginea orașului, unde s-au mutat și alți refugiați, formând un cerc fermecător de cosmopolit. Pentru că noi locuim chiar în buricul târgului, când se decide să vină la oraș, Prințesa dă deseori pe la noi, ne întindem la discuții foarte plăcute și ne ține la curent cu tot ce se întâmplă, aflăm lucruri pe care altfel le-am ignora complet. 

Pentru mine este reconfortant să întâlnesc un astfel de om ca ea, o rusoaică patrioată cu credință în viitorul țării sale, în ciuda dezastrului omniprezent. Experiențele ei au fost mai degrabă macabre, până acum. Și-a luat copiii și s-a dus la o moșie de-a ei din Basarabia, lângă orașul Cetatea Albă. Într-o dimineață, la scurt timp după sosirea lor acolo, Prințesa s-a dus până în oraș, tocmai când era un val de jaf și teroare. Țăranii intraseră în cimitir și dezgropau cu sălbăticie oasele nobililor pe care le aruncau la ciorile înfometate. Au profanat și biserica, spărgând ferestrele și comportându-se, în general, de parcă ar fi fost nebuni. S-a întors în grabă acasă, a ordonat să fie pregătiți caii și trăsura, a luat copiii și au mers fără oprire până la căderea nopții, când s-au oprit și au dormit în plin câmp. A doua zi, după o serie de aventuri mai mult comice decât periculoase, au ajuns în siguranță la Odesa. Majoritatea celorlalți refugiați au, desigur, povești mult mai tragice de spus.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (IV) - Bătălia de la Mărășești

Regele Ferdinand și Regina Maria pe front, 1917

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, septembrie 1917

Vestea bătăliei de la Mărășești a ajuns târziu la noi aici în Odesa. Dar odată cu venirea la Odesa a zecilor de trenuri încărcate cu soldații români răniți în bătălie, ne-au venit și detaliile terifiante despre luptele înspăimântătoare de la Mărășești. Românii noștri s-au mobilizat în zona cea mai îngustă a Regatului, hotărâți să-și apere ultima bucațică de pământ liber a patriei lor cu toată puterea care le mai rămăsese. Armata română, care fusese reorganizată de către generalul Berthelot și personalul său de ofițeri francezi, plini de energie, și-a așteptat inamicul cu răbdare. Generalul german Mackensen, care cucerise Bucureștiul, i-a atacat în forță cam în urmă cu vreo două săptămâni.

Trebuie să fi fost o mare surpriză rezistența cu care i s-au opus românii. Lupta s-a dus timp de unsprezece zile și nopți. În cele din urmă, germanii au fost alungați înapoi, fiind prima înfrângere decisivă a Germaniei pe teritoriul românesc. După bătălie, când brancardierii s-au dus pe câmpul de luptă pentru a îi căuta pe răniți, i-au găsit pe mulți dintre soldații români morți, stând în picioare, cu puștile strânse strașnic în mâinile lor încleștate, moartea îi secerase chiar așa, susținuți pe verticală de cadavrele celorlalți tovarăși de arme.

Când au văzut că nemții se retrag și o iau la fugă, românilor le-a revenit vechiul lor instinct de luptă corp la corp și au sărit cu toții afară din tranșee, luând-o și ei la fugă înainte, cu baionetele scoase în urmărirea dușmanului. Mii de germani au fost uciși în îmbrățișarea letală a regimentelor de infanterie românești, care și-au păstrat tradițiile de pe vremea strămoșilor lor de la Plevna. Cu toții îi suntem foarte recunoscători Generalului Eremia Grigorescu, cel care a condus armata noastră la victorie și s-a acoperit astfel de glorie. 

Dar, aici, în Odesa, ne întrebăm cu toții ce este de făcut cu această situație complicată din Rusia. Dacă se întrerup transporturile de arme, muniție și alimente, românii nu vor mai putea să reziste. Barbu aproape că plânge de furie din cauza întârzierilor provocate de ruși, piedici care duc guvernul nostru de la Iași în pragul agoniei.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (III) - Bolșevicii și pacea universală

Odesa la 1917, Catedrala Ortodoxă

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, august 1917

Luna trecută, Contele de Visart a găsit de închiriat un palat, cam la o jumătate de milă depărtare de stația de pe Strada Pușkinskaya, cu condiția să îl folosească pentru Consulat. Proprietara, văduva unui armator italian, se temea că dacă l-ar fi închiriat unor oameni obișnuiți, cu siguranță revoluționarii ar fi intrat peste ei și i-ar fi distrus mult prețuita ei colecție ei de tablouri și statui, pe când așa, nimeni nu s-ar fi atins de un Cosulat. Contele s-a decis să închirieze palatul și asta ne-a dat nouă posibilitatea să luăm apartamentul lor. Ne-am mutat de îndată ce au plecat, iar acum ne simțim minunat pentru că avem și noi, în sfârșit, un salon adevărat, nu salonul improvizat cu care a trebuit să ne mulțumim de când am părăsit Iașiul, amenajat într-unul din dormitoarele închiriate de la Madame Sophie. Apartamentul este la parter si are șapte camere mari. Suntem fermecați de priveliștea încântătoare spre care dau ferestrele noastre: drept în față se vede marea, pe diagonală spre dreapta avem Primaria, iar pe laterală spate se află frumoasa clădire a Operei și părculețul care o mărginește.

Am închiriat mobila care ne era mai mult decât necesară de la un prieten de-al lui Madame Sophie. Am aflat că fosta noastră proprietăreasă a reușit să închirieze camerele noastre la un preț chiar mai mare decât îi dăduserăm noi pe ele. Tot ea ne-a făcut rost și de o bucătăreasă, care pregătește o mâncare nemaipomenit de gustoasă, dar care este și cea mai leneșă persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Nu se dă jos din pat mai devreme de ora nouă și iese în oraș cu o rochie de catifea pe ea, în fiecare după-amiază de la ora patru la ora șase. Noroc cu Dumitru, servitorul nostru credincios, el este ajutorul nostru de bază, el este omul bun la toate. Îi scrisese lui Barbu atâtea scrisori jalnice de la Iași, unde se îmbolnăvise după ce am plecat noi, că Barbu l-a chemat în cele din urmă după noi la Odesa.

Vremea este minunată, iar eu mă bucur de scăldatul în valurile mării. În fiecare după-amiază Contele și Contesa de Visart dau pe la mine și mergem împreună în port, unde, de cele mai multe ori, îl găsim și pe consulul american, Domnul Ray, originar din Texas, un om care a călătorit mult la viața lui. Amabilitatea și modul lui direct de adresare îl făcuseră foarte popular în rândul colegilor săi din mediul diplomatic. La docuri, o barcă cu vâsle ne așteaptă si ne duce până la vasul "Jeanne", ancorat în larg. "Jeanne" este un vas italienesc de pasageri, pe care războiul îl prinsese în România, la Constanța, în 1914. Fusese trimis aici pentru siguranță, cu mai multe sute de cetățeni italieni la bord, care au reușit să scape astfel de invazia germano-bulgară a Dobrogei.

Echipajul de pe "Jeanne" fusese plătit și concediat, iar la bord mai erau acum doar căpitanul și trei marinari. Folosim cabinele ca să ne schimbăm în costume de baie și apoi coborâm jos în mare, pe o scară. Chiar lângă "Jeanne" este ancorat vasul "Carolus", la bordul căruia se află familiile comisarilor vamali români și ruși. După ce facem o baie răcoritoare, urcăm pe punte și începem să îi strigăm și să schimbăm noutăți, care-s din belșug și de toate felurile. Copiii se duc cu mașina în fiecare dimineață împreună cu Christine, bona noastră, la Plaja Langeron, aflată la aproximativ o milă în afara orașului, unde se pot juca în nisip. Christine este șocată de frivolitatea rușilor, care se dezbracă în întregime de haine și fac baie  în pielea goală, deși sunt și bărbați și femei la un loc! Mă întreb dacă acest obicei nu se datorează cumva Revoluției.

Lucrurile merg prost, din păcate, pe frontul românesc. Mai mult ca sigur că deja s-a achiziționat o casă în Odesa pentru Regele Ferdinand și Regina Maria. Din ce în ce mai multe familii de români sosesc zilnic în Odesa, mărind astfel și așa deja numeroasa noastră comunitate românească, pentru că aici se pot bucura de confort și de siguranță. Majoritatea senatorilor și deputaților Parlamentului României sunt deja aici, printre care și celebrul Take lonescu, știut pentru simpatia lui pentru Antantă. Un alt bine cunoscut parlamentar, Doctorul Anghelescu, se pregătește să plece în America, pe post de șef al Misiunii militare românești în S.U.A. Dr. Anghelescu l-a întrebat ieri pe Barbu dacă ar dori să meargă și el în America în calitate de atașat naval. Îmi place! Barbu este din ce în ce mai ocupat - activitatea Misiunii militare românești din Odesa s-a intensificat și s-a ramificat în toate direcțiile. Deunăzi l-am auzit râzând cu tristețe, afundat în hățișurile unui contract încâlcit pentru milioane de potcoave de cai.

Din când in când, seara ieșim în oraș la Fresinnet sau la Robinya, terasele cele mai elegante ale orașului, unde îi poți vedea pe noii îmbogățiti, cu femeile lor îmbrăcate în mătăsuri și paiete. Stau, consumă înghețată și râd zgomotos, nepăsându-le de nimic, nici de război, nici de revoluție, nici de nimic altceva decât de satisfacția de a vedea și a fi văzuți. Pe străzi se vinde orice, la orice oră din zi. Femeile sunt cele care care se ocupă de astfel de vânzări, care sunt adevarate licitații. Stând în picioare pe scara câte unui automobil, împopoțonate cu pălării roșii, femeile vântură prin aer obiectele licitate: mături, găleți, site, cizme - și țin discursuri mult aplaudate, după care trecătorii încep o licitație frenetică pentru fiecare articol. Toate aceste licitații sunt cică în beneficiul Revoluției.

O evoluție alarmantă a ideilor revoluționare a început să ne-atragă atenția în ultima vreme, aici, în Odesa. Datorită intrigilor lansate de spionajul german, un mare număr de simpli soldați ruși au început să-și părăsească trupele, fugind din tranșee, convinși să fraternizeze cu inamicul pentru că pacea universală este pe cale de a fi declarată. De asemenea, soldații, care nu sunt altceva decat niște simplii amărâți, profund atașați de pământ, se tem că dacă nu vor fi acasă în momentul în care noul regim va împărți pământurile, ei nu vor mai primi partea care li se cuvine. În timpul nopții fură de pe la regimentele lor, iar acum au început să dezerteze pe capete, la început doar câțiva, apoi cu miile, acum cu zecile de mii. Nu are niciunul dintre ei nici o idee despre direcția în care s-o apuce sau despre distanțele pe care le vor face, dar toți vor să ajungă la casele lor. Pe drum obosesc și li se face foame. Uneori, se urcă cu forța în trenuri și se constituie în bande. Când li se refuză hrana și adăpostul de către țăranii întâlniți prin satele prin care trec, încep să tragă și să fure, transformându-se în adevărate bestii puse pe jaf.

Proprietarii de pământuri se înghesuie în Odesa, temându-se pentru viața lor, abandonându-și casele și bunurile în mâinile jefuitorilor. Mulți încearcă să își vândă bijuteriile și alte obiecte de valoare, așa că la toate terasele și restaurantele vezi cum brokerii negociază de dimineață până seara prețul la diamante, dantelă, șaluri vechi și alte articole prețioase. Am aflat și cine este Kerenski: la început a fost ministru al Justiției, iar după Revoluție a devenit cel mai puternic și influent om din Petrograd. Se spune că vizitează zilnic liniile frontului, mergând printre soldați, îndemnându-i să lupte mai departe alături de Aliați, și pare să aibă succes, deși trebuie că este o sarcină supraomenească să mai poată opri acest val al dezertărilor. Până acum se pare că trupele românești au fost foarte puțin afectate de această lipsă de loialitate față de Aliați; dar ce poți să mai speri când nu mai ai nici sprijin adecvat, nici provizii?

Un număr mic de soldați nemulțumiți, membri ai Partidului Socialist din România înainte de război, majoritatea evrei sau de origine bulgară, au dezertat din armata română și acum sunt în Odesa, urlând în gura mare ce mare faptă au făcut. Toți aceștia sunt ca un ghimpe în coasta comunității noastre. Acești dezertori speră sa infiltreze ideile lor revoluționare și în România. Soldații și muncitorii, organizați de-acum în soviete par sa câștige puterea în fiecare domeniu. Barbu, care trebuie să se consulte cu generalii ruși cu privire la munițiile și transporturile pentru România, îi găsește pe aceștia din ce în ce mai ezitanți și mai indeciși pe zi ce trece. Se pare că nu mai dețin controlul asupra subordonaților lor, așa cum îl aveau înainte. Zilnic au loc întârzieri nejustificate și inversări ale deciziilor luate cu o zi înainte și toate astea sunt de rău augur pentru noi, făcându-i lui Barbu misiunea din ce în ce mai dificilă.

Am auzit foarte multe despre partidul bolșevic, un grup de extremiști din Parlamentul de la Petrograd. Se pare că termenul "Bolshoy" înseamnă “mare" sau "mult” și că acest partid care dorește să interzică definitiv proprietatea privată asupra bunurilor și să schimbe radical și dintr-o dată sistemul social, inclusiv să se retragă din război, și-a luat acest nume. Atât cât ne-am putut da seama, acest partid este susținut și de către cei mai needucați și neinformați oameni, și de către cei mai violenți reacționari. Am auzit că rușii exilați sau auto-exilați în America cu ani în urmă, au început să se întoarcă masiv la Petrograd (în mod sigur mulți sunt agenți secreți ai germanilor!) și au început să susțină o propagandă activă în favoarea bolșevicilor.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (II) - De partea cui va fi Odesa?

Odesa la 1917, Strada Pușkinskaya

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 17 martie 1917

După trei săptămâni de căutări am găsit acest apartament confortabil într-un cartier liniștit, nu departe de Catedrală. Apartamentul aparține unei văduve, Madame Sophie, care locuiește împreună cu fiica ei, Sonia. Avem trei din cele șase camere ale apartamentului și împărțim bucataria și baia cu proprietăreasa. I-am plătit o sumă care ar fi fost o chirie mai mult decât suficientă pentru tot apartamentul pe timp de pace: 250 de ruble pe lună. Fără să mai pun la socoteală că noi ne asigurăm propria noastră lenjerie de pat, vesela si combustibilul pentru gătit!

Deși Madame Sophie și fiica ei nu stau niciodată la o masă obișnuită, ca toată lumea, se pare că iau, în schimb, gustări la orice oră din zi și din noapte, pentru că se pare că nici la culcare nu merg niciodată! Ambele vorbesc germană și franceză, fără pretenția de a fi niște persoane culte. Sonia vorbește și limba engleză. Le-am dăruit tot soiul de dulciuri și așa le-am câștigat inimile, deoarece amândurora le plac foarte mult dulciurile. Și, pentru a economisi cât mai mult prețioasele delicatese, își pune fiecare câte o bucațică între dinți și își soarbe lent prin ea toată ceașca de ceai. Am observat și la rușii din tren că făceau exact același lucru.

Pentru a lăsa deoparte problemele noastre personale și a mă reîntoarce la ce se întâmplă în lume, trebuie să spun că abia în prima duminică după sosirea noastră la Odesa, am auzit pentru prima dată vestea despre Revoluția din februarie și despre abdicarea Ţarului Rusiei, veste pe care am primit-o cu neîncredere și, timp de mai multe zile, totul a decurs normal. Nu puteam prezice ce va face Odesa, de partea cui se va poziționa orașul. Apoi am aflat că Generalul Marx, comandantul trupelor rusești din Odesa, s-a dat cu revoluționarii. Întorcându-mă din port pe la amiază, în urmă cu aproape două săptămâni, invitată la un prânz în oraș de o cunoștință, am auzit că avea loc chiar atunci o demonstrație în favoarea Revoluției.

Am ajuns într-un loc mai ferit și am văzut marșul desfășurat în ordine, la care participau mii de soldați, trecând pe lângă statuia Ecaterinei cea Mare. Soldații, fiecare cu câte o cocardă roșie, aveau uniforme bine îngrijite și cai arătoși cu hamuri strălucitoare. Clădirile erau decorate cu steaguri, iar peste balcoane atârnau covoare turcești. Era o mare aglomerație, toți cetățenii erau pe străzi. Studenții, băieți și fete, s-au prins de mână și au început să danseze pe unde treceau trupele, aplaudând și cântând cântece patriotice. După un scurt discurs ținut de general, trupele s-au dispersat în liniște, iar restul zilei a fost ca o vacanță.

Noi sperăm că, odată ce influențele germane de la Curtea Rusiei nu mai existau, rușii vor merge de-acum mai departe cu toată inima alături de Aliați și că România va avea o șansă mult mai bună. Ofițerii ruși, cu care lucrează Barbu, au rămas pe posturile lor ca și înainte de Revoluție și par dornici și nerăbdători să coopereze în mod loial cu Misiunea Militară Românească din Odesa. Zece trenuri pleacă în fiecare zi de la Odesa la Iași, cu cantități mari de muniții și provizii, preluate din depozitele din oraș.

O mare parte din timpul meu mi-l petrec la cumpărături pentru prietenii de la Iași și toată ziua fac pachete și colete pe care le trimit la Iași prin curier. Prin Contele de Visart am avut prilejul să ne întâlnim cu o serie de familii rusești, foarte ospitalieri cu toții. Îmi vine să roșesc pentru ignoranța mea vizavi de viața din Rusia și am început să citesc asiduu traducerile după autorii ruși, găsind în lecturarea lor multă plăcere și înțelepciune. În fiecare marți seara mergem la familia Maszewski, care își pun la dispoziție apartamentul lor magnific pentru petreceri la care își invită prietenii și cunoștințele din mediul consulatelor străine din Odesa.

Monsieur și Madame Maszewski sunt rezidenți vechi ai Odesei. El este de origine poloneză, iar soția lui este elvețiancă. Sunt oameni fără copii, acum în vârstă, a căror singură plăcere este de a face plăcere altora. În această privință cei doi îmi aduc aminte de familia Dall'Orso din Galați, la care mă gândesc întotdeauna cu plăcere. Barbu se înțelege așa de bine în limba rusă cu toată lumea! Tot ce pot face eu până acum este să descifrez literele alfabetului și să le pronunț mental. Dificultatea mea cea mai mare este cu literele "R" și "P". În limba rusă ele se pronunță de-a-ndoaselea, "P" este "R" și invers! Nu mă pot obișnui deloc!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (I) - Sosirea la Odesa

Odesa la 1917, Biserica Panteleymonovskaya

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Mi s-a părut fascinant să vă redau observațiile, trăirile și emoțiile acestei românce, Ethel Greening Pantazzi, canadiancă la origine, măritată cu un român de-al nostru și pe care hazardul a dus-o la Odesa chiar în vâltoarea Primului Război Mondial. Erau vremuri epocale, nemaivăzute, o lume întreagă se prăbușea pentru a face loc alteia... Am tradus direct de la sursă, din cartea ei "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921. Ulterior am aflat că a fost tradusă și publicată la Editura Humanitas. Să începem, așadar, să depănăm aventurile lui Ethel la Odesa...

Odesa, 16 martie 1917

Ajungând la Odesa după o călătorie îngrozitoare cu trenul, ne-am dus direct în port, unde era ancorat "Principele Mircea", o navă de pasageri românească de la Dunăre. Căpitanul ne oferise cu ospitalitate adăpost până când ne vom putea găsi un apartament în oraş. După ce Barbu s-a asigurat că totul este în regulă, s-a întors la gară ca să ne ia şi ne-a găsit la micul dejun - copiii erau plini de viață, după un somn bun. Câteva birje ne aşteptau şi ne-am urcat cu toţii, noi, copiii şi bagajele. Ne-am pornit, în faţă fiind trăsura lui Barbu, noi după el, mergând de-a lungul Străzii Puşkin, un bulevard larg şi drept. Odesa părea atât de curată, atât de aerisită, atât de frumoasă, încât mi-a venit să cânt de fericire chiar acolo în stradă. Pe măsură ce ne apropiam de mare, soarele strălucea puternic. De-aici se vedea perfect vasul "Principele Mircea", atât de familiar și de confortabil. Mi-am amintit că fusesem de faţă la lansarea lui în 1913.

Am regăsit prieteni, feţe simpatice şi amabile, săpun și apă din belşug – în sfârşit ne puteam şi noi odihni după călătoria noastră de coșmar! Astăzi, odihnită, după ce-am despachetat tot şi ne-am aranjat cât mai confortabil la bordul navei, lumea îmi părea cu totul alta. Am ieşit la o promenadă pe punte în această dimineață, în lumina soarelui, uitandu-mă la sutele de pescăruși care zboară pe deasupra și am respirat aerul curat şi tonic. La un moment dat, Barbu mi-a spus, aşa, dintr-o dată: "De ce la Iași e întotdeauna întuneric?" Portul este plin de nave, deşi totul este împietrit, nu se mişcă nimic. Românii au adus în portul Odesei aproape toate navele lor comerciale şi de război. Yachtul Regelui Ferdinand, "Ștefan cel Mare", este ancorat chiar lângă noi. Tot langă noi e şi o navă de război rusească, "Sinope". Marinarii ruși par nişte giganți în comparație cu românii noştri.

Odesa a fost planificată de ingineri arhitecţi, sub conducerea Ecaterinei cea Mare, înainte ca orice clădire să înceapă să fie construită pe locul ales pentru oraș (un fost cătun turcesc), aşa că de aceea toate străzile sunt largi și drepte și toate intersecţiile fac unghi drept. Oraşul se termină pe malul mării, la frumosul bulevard plin de copaci, de unde se vede portul, care este cam la două sute de picioare sub coasta abruptă. Nişte trepte uriaşe de piatră duc până la port, la care se poate ajunge şi cu un funicular ca de jucărie, aflat chiar lângă trepte.

Populația trebuie să fi ajuns la cel puțin un milion de oameni în prezent, oraşul fiind plin cu refugiați de război. Cele mai multe clădiri au fost proiectate de către arhitecții italieni și cele mai frumoase dintre ele seamănă cu palatele din Veneția. Chiar şi cele mai umile au câte o scară de marmură la intrare, adusă pe mare de la Carrara. Multe case ocupă o suprafață mare și, deși rareori au mai mult de patru etaje, numeroase sunt compuse din o sută de apartamente. Există foarte puține case locuite doar de o singură familie. Mergând pe stradă, poţi zări frumoasele curți interioare, foarte plăcut aranjate, de obicei cu câte o fântână în mijlocul lor.

Principalele intrări sunt înalte de aproximativ douăsprezece picioare și sunt blocate de un gard ornamental dintr-un grilaj de fier, aşa că trebuie să suni ca să poţi intra. Toate casele au un portar care, deschizând o ușă mică din mijlocul grilajului, lasă vizitatorii să intre în curte. Aceşti portari știu totul despre toată lumea și joacă un rol important în viața oamenilor care ocupă aceste apartamente. În casele celor bogați, pe lângă portar, există şi un servitor îmbrăcat într-o uniformă superbă care stă în faţa scării principale.

Numeroasele pieţe ale Odesei sunt decorate cu statui şi monumente, cea mai mare piaţă fiind cea a Catedralei (Sobornaya), aflată în zona principală de afaceri. Parcul Alexandru, aflat în partea estică a orașului, este imens și este locul favorit pentru întâlnirile de duminică și plimbările de sărbători. Dincolo de parc urmează trei suburbii, nişte staţiuni cu reşedinţe frumoase, cu grădini cu vedere la mare. Staţiunea celor bogați, care se mută aici când vremea este foarte caldă, se numeşte Bolşoy Fontan (Marea Fântână) şi e cea mai importantă dintre ele.

Contesa de Visart ne-a escortat ieri la o bibliotecă publică de unde se pot împrumuta cărţi în limbile franceză, germană și engleză. Majoritatea colecţiilor sunt în germană, deși cărțile în franceză sunt şi ele numeroase și destul de recente. Autorii englezi sunt cam depășiţi. Oscar Wilde este cel mai popular – dar cărţile acestuia sunt aproape în zdrențe, motivul fiind acela că din cauza purității dicției lui, Wilde este recomandat elevilor de către toţi profesorii de engleză. Biblioteca va fi o mare resursă pentru noi, pentru că ne-am luat foarte puține cărți de-acasă. Contele şi Contesa de Visart au un cerc foarte plăcut de cunoștințe și asta ne face să credem că viața în Odesa ne va schimba în curând gândurile, atât de profund afectate de melancolie şi de experiențele noastre din ultimele șase luni.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.