Din fabuloasa istorie a Odesei: azi, primul ghid al orașului

Astăzi nu mai este o problemă să te informezi despre ce să faci sau cum să te deplasezi în Odesa. Atât publicațiile clasice (pe print), cât și cele online oferă o mulțime de informații despre ce anume să vedem, unde să mâncăm și pe unde să ne plimbăm. Dar în trecut, nu exista așa ceva! Primul ghid oficial al Odesei a apărut abia în 1867.

„Dacă te uiţi pe stradă în faţă ori în spate, sau oriunde ai privi încoace şi-ncolo... tot ce-ai să vezi e America! Nu era nimic în Odesa care să ne amintească despre faptul ca suntem în Rusia”, asta-i ce-a spus Mark Twain când a pus piciorul în Odesa, în vara lui 1867. 

Deși numele Odesei a apărut de timpuriu în literatura de ficțiune (1832 - Pușkin: „Evgheni Onegin”) sau în literatura istorică și de călătorii (1830 - Edward Morton: „Călătorie prin Rusia și o ședere la St. Petersburg și Odesa între anii 1827-1829”; 1832 - John Moore: „O călătorie de la Londra la Odesa”; 1837 - Apollon Skalkovsky: „Primii 30 de ani ai Odesei”; 1853 - Anatole de Demidoff: „Călătorie în sudul Rusiei și în Crimeea; prin Ungaria, Valahia și Moldova, în anul 1837”), nu existau ghiduri practice care să informeze despre atracțiile orașului sau pur și simplu despre adrese sau obiective și instituții, necesare atât locuitorilor cât și vizitatorilor.

Eventualii turiști care ajungeau pe mare la Odesa, urcau Scările Potemkin, se odihneau lângă monumentul Ducelui de Richelieu și... încercau să descopere vreun hotel!

În 1864 existau doar 15 hoteluri. Și asta într-un moment în care populația Odesei depășise 125.000 de locuitori! Odată pe an, câteva ziare publicau, totuși, câte o lista - deloc completă - a hotelurilor, restaurantelor, farmaciilor, magazinelor, avocaților, meșteșugarilor, medicilor și a moașelor, dar fără detalii despre adrese sau prețuri. 

Treptat, odată cu schimbarea peisajului urban, principalele străzi comerciale au devenit cele din centru, în dauna celor care duceau spre port. 

Astfel, în zona străzii De Ribas sau a străzii Grecești au început să apară rapid hoteluri, restaurante, birouri și magazine detailste.

Una din cele mai mari probleme în Odesa era aceea a găsirii unei anumite adrese. Nu existau încă peste tot tăblițe cu numele străzilor, iar casele erau cunoscute nu după număr, ci după numele proprietarului. Abia în a doua jumătate a anilor 1800 s-au introdus tăblițe cu numele fiecărei străzi în două limbi - rusă și italiană - și fiecărei case i s-a alocat un număr.

Era clar că orașul avea nevoie de un ghid practic, de un îndrumar, de o statistică.

Dată apariției primului ghid al Odesei a fost 7 octombrie 1867: 137 de pagini, publicat la tipografia Ludwig Nitsche.

Primul capitol era dedicat istoriei Odesei. În următorul capitol erau descrise numeroasele temple ale Odesei. Un alt capitol se ocupa cu descrierea celor mai importante străzi și a celor mai proeminente clădiri. 

Un capitol aparte povestea despre oamenii de știință, despre societățile caritabile, despre medicii din Odesa și despre artele plastice. Pe lângă prezentarea mândriei Odesei - Biblioteca Orașului și a sălilor de lectură private - ghidul enumera și cele mai mari întreprinderi din Odesa de la acea vreme, precum și toate mijloacele de informare existente. 

Desigur, un alt capitol era dedicat divertismentului: clubul englezesc, clubul evreiesc sau clubul german. Acest capitol includea și locurile unde se țineau festivaluri populare: Plaja Langeron, Grădina Botanică și Parcul Ducelui.

Găsim, bineînțeles, și lista cu restaurante, cafenele și hoteluri, prețurile aferente, sfaturi și sugestii. 

Apoi urma un capitol cu adresele funcționarilor, arhitecților, medicilor, companiilor de asigurări, brokerilor, avocaților etc. Ultimele pagini erau dedicate reclamelor plătite de numeroșii comercianți din Odessa: Wagner, Santsebacher, Leroy și mulți alții. Iar la sfârșit se afla și harta orașului. 

 

O poveste fabuloasă (VII) - Batalionul Morții

Parcul Alexandru (azi Șevcenko), Odesa 1917

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 15 ianuarie 1918

De Anul Nou am fost invitaţi, la cină, acasă la un general rus. Înainte să plecăm la petrecere, dat fiind că se auzeau împuşcături în vecinătatea noastră, ne-am tot gândit şi răzgândit ceva timp înainte de a ne aventura afară din casă, dar în cele din urmă ne-am decis să riscăm. Seara ne-a fost de-a dreptul stricată pentru că şi la gazdele noastre era aceeaşi situaţie: în faţa casei generalului au început adevărate lupte de stradă, un du-te vino de vânzoleli şi lupte violente. Pe la ora 3 noaptea ne-am întors acasă. Ultima lună a avut atâtea evenimente cât nu se întamplă în ani de zile de viață normală. Cu toții trăim acum într-o incertitudine chinuitoare – în fiecare oră se poate întâmpla orice. Rusia a declarat război României și acum rușii luptă împotriva noastră cu înverșunare pentru a intra în posesia depozitelor de muniții din Basarabia. Nu am mai avut absolut nici o știre din Iași începând de la Crăciun.

Realitatea războiului ne-a lovit din plin în ziua în care Barbu a fost arestat când a ieşit din casă pentru a pleca la muncă, pe data de 7 ianuarie. Bolşevicii l-au dus la bordul unei nave şi l-au reținut peste noapte ca ostatic, dar intervenția energică a consulilor străini din Odesa a făcut ca Barbu să fie eliberat a doua zi, nevătămat. Dezertorii din armata română continuă să mărşăluiască pe străzi, în număr tot mai mare. Ei s-au alăturat bolşevicilor ruşi şi şi-au luat denumirea de "Batalionul Morţii". De-acum ei reprezintă o amenințare directă la adresa comunităţii româneşti din Odesa. Barbu, deşi cam bolnav în ultimul timp, s-a angajat să ajungă la un acord cu liderii "Batalionului Morţii", apelând şi la ajutorul Consulului nostru şi al câtorva senatori și deputați, pentru a îi convinge să redevină loiali faţă de România, țara lor natală. Mi-e teamă că eforturile lor vor fi în zadar - este prea târziu.

Pe de altă parte, bolșevicii se războiesc și cu ucrainenii. S-au înmulţit și zvonurile că se apropie de Odesa puternica armată a Germaniei și Austro-Ungariei. Cele mai fantastice și sălbatice știri ne izbesc din toate părţile, peste putinţa noastră de înţelegere, dar un lucru este sigur: suntem într-o situație disperată și gravă. Visul nostru frumos de a pleca în America dispăruse complet din gândurile noastre. Când am venit noi la Odesa prima dată, autoritățile rusești îi puseseră lui Barbu la dispoziţie un automobil frumos, ca un gest de reciprocitate, pentru că și românii îl dotaseră pe șeful Misiunii militare ruse de la Iași cu un automobil. Încă din prima zi de după Anul Nou, rușii au tot avut câteva tentative de a-l priva pe Barbu de acest automobil, dar fără succes până azi.

De dimineață, pe la aproximativ ora zece, am auzit zgomot de pași grei în holul de la intrare și apoi o bătaie insistentă în ușa noastră. Dumitru a întrebat cu voce tare:

- Cine este acolo?

Pauză.

- Prieteni! - a venit răspunsul. N-am știut ce să facem. Lovituri din ce în ce mai grele au început să răzbata din ușă. Mai bine să le deschidem până nu ne dărâmă ușa, m-am gândit. Când Dumitru le-a deschis, șapte bărbați ruși înarmați cu puști, patru în haine civile și trei în uniforme de marinari, au năvălit înăuntru.

- Unde este automobilul? Vrem automobilul comandantului! - au strigat. O femeie, pe care o angajasem cu ziua ca să ne lustruiască parchetul din sufragerie, s-a ridicat de jos și, speriată, a luat-o la fugă spre ușa care duce în curtea interioară. Cei trei marinari au luat-o după ea, urlând la ea să se oprească, ceea ce a făcut-o să alerge și mai repede. Dumitru l-a apucat de reverul hainei pe cel care părea să fie șeful și i-a spus:

- Ascultă, tovarășe. Comandantul nu este aici, și nici automobilul, că doar nu îl ţinem în casă. Mașina este la Misiunea militară a României. Doar știi unde este, aproape de Catedrală. De ce nu te duci acolo să o cauți?

Știam că se va ajunge la așa ceva, incă din ziua în care Barbu ne-a zis că a început să lase mașina la câteva străzi distanţă de birou sau de casă.

- Dacă doriți să căutați prin casă după automobil, aveţi toată libertatea să o faceţi - am adăugat eu.

Le-am arătat apartamentul și s-au ţinut după mine din cameră în cameră, fără să atingă sau să comenteze ceva. Marinarii s-au aplecat și au început să caute ceva pe jos, apoi s-au retras cu toţii în holul de la intrare, au parlamentat ceva între ei și, după câteva minute au plecat, frustraţi și nedumeriţi. Când Barbu s-a întors acasă în jurul prânzului, mi-a spus că fusese să îl viziteze pe Contele de Visart și parcase mașina la o stradă mai sus de casa acestuia. Cand s-a întors, o jumătate de oră mai târziu, mașina dispăruse! Toate eforturile de a o găsi au fost zadarnice. De bună seamă, vizitatorii mei de dimineaţă o găsiseră, l-au ameninţat pe șofer să se dea jos și duși au fost cu ea.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (V) - Haos și anarhie

Odesa în vremea războiului, 1917

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, octombrie 1917

Este deprimant să vezi cum ideile bolșevice se răspândesc insidios în spitalele din Odesa în care au fost aduși și soldații români, aflați în convalescență după rănile suferite la Mărășești. Nu mai departe decât acum vreo două săptămâni, am văzut o mare parte dintre ei, bandajați și în cârje, mărșăluind alături de o gloată de bolșevici, aici, pe străzile Odesei, cu un banner pe care era scris: "Moarte Regelui Ferdinand!" și "Jos cu ofițerii!". Domnul Ray, consulul american, vine deseori să vadă marșurile astea de la fereastra noastră - suntem ca într-o lojă la Operă - și ne traduce sloganele rusești de pe bannerele enorme și ciudate. Pe lângă cuvinte, mai sunt și imagini pictate reprezentând îngeri grași care își rup lanțurile în care au fost țintuiți sau cranii și oase încrucișate. Pe altele vezi fierari în mărime naturală zdrobind coroanele regilor cu ciocane mai mari de aproximativ cinci ori decât dimensiunea coroanelor.

Duminica trecută a avut loc cea mai mare procesiune, de cu totul altă factură, au trecut ore până i-am văzut trecând pe toți. Marșul acesta a fost organizat în semn de protest împotriva celor care l-au ucis pe venerabilul arhiepiscop de la Petrograd. A fost omorât chiar în altar, în propria sa Catedrală. Preoți în haine strălucitoare, fiecare purtând câte o icoană venerată, au înconjurat impunătoarea Catedrală Ortodoxă din Odesa. Apoi s-au îndreptat către toate bisericile principale, până când au făcut circuitul orașului. În urma preoților era o mulțime imensă, mai ales femei, cântând imnuri. Totul s-a desfășurat extrem de ordonat.

Doctorul Anghelescu a plecat la Washington, iar Barbu este nominalizat în calitate de membru al Misiunii militare din America. De îndată ce aranjamentele financiare și diplomatice vor fi finalizate, vom putea pleca și noi. Ar fi ca o mană cerească pentru noi să plecam de aici, din Rusia. Barbu este extenuat și mulți dintre colegii săi ofițeri sunt bolnavi de surmenaj, stres sau alimentație insuficientă. Presimt că va fi o călătorie foarte dificilă, chiar periculoasă, dar oare aici în Odesa nu e totul dificil și periculos? Și-apoi, odată ce vom scăpa din Rusia, vom fi din nou unde este liniște și confort, îi vom regăsi pe toți cei pe care nu i-am mai văzut de ani de zile. Și sunt sigură că în America vom putea ajuta cu adevărat România. Știind că nu vom putea lua multe bagaje cu noi, am început sa vând din lucruri, haine și tot ce nu vom lua cu noi la drum. Este destul de amuzant – sunt asaltată de cereri si le vând la niște prețuri nemaipomenite. Ne-am propus să luăm Trans-Siberianul pană la Vladivostok. Generalul Vivescu, cel care urmează să îi ia locul lui Barbu, sosește abia luna viitoare, în luna noiembrie. Barbu va trebui să îl inițieze în treburile Misiunii militare românești de la Odesa, lucru care va dura aproximativ o lună, astfel încât de Crăciun vom putea pleca.

În ultima vreme am fost destul de des la Biserica Anglicană, m-am bucurat de slujbele de acolo si m-am întâlnit cu membri ai comunității engleze și americane. Reverendul Forster este foarte interesat de Rusia și de ruși, și urmărește cu nerăbdare desfășurarea evenimentelor de după Revoluție. Am mai întâlnit o persoană foarte interesantă, de care m-am simțit foarte atrasă: Prințesa Maria Wolkonski, o rusoaică de origine franceză. O femeie foarte inteligentă, scriitoare și artistă, ea s-a refugiat aici din Volînia, împreună cu soțul și copiii ei, și a luat o casă tocmai dincolo de Parcul Alexandru, la marginea orașului, unde s-au mutat și alți refugiați, formând un cerc fermecător de cosmopolit. Pentru că noi locuim chiar în buricul târgului, când se decide să vină la oraș, Prințesa dă deseori pe la noi, ne întindem la discuții foarte plăcute și ne ține la curent cu tot ce se întâmplă, aflăm lucruri pe care altfel le-am ignora complet. 

Pentru mine este reconfortant să întâlnesc un astfel de om ca ea, o rusoaică patrioată cu credință în viitorul țării sale, în ciuda dezastrului omniprezent. Experiențele ei au fost mai degrabă macabre, până acum. Și-a luat copiii și s-a dus la o moșie de-a ei din Basarabia, lângă orașul Cetatea Albă. Într-o dimineață, la scurt timp după sosirea lor acolo, Prințesa s-a dus până în oraș, tocmai când era un val de jaf și teroare. Țăranii intraseră în cimitir și dezgropau cu sălbăticie oasele nobililor pe care le aruncau la ciorile înfometate. Au profanat și biserica, spărgând ferestrele și comportându-se, în general, de parcă ar fi fost nebuni. S-a întors în grabă acasă, a ordonat să fie pregătiți caii și trăsura, a luat copiii și au mers fără oprire până la căderea nopții, când s-au oprit și au dormit în plin câmp. A doua zi, după o serie de aventuri mai mult comice decât periculoase, au ajuns în siguranță la Odesa. Majoritatea celorlalți refugiați au, desigur, povești mult mai tragice de spus.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.