Odesa, 30 martie 1918
Tovarășii mei de disperare și nenorocire au venit de multe ori să mă vadă; ne-am alinat durerea și tristețea unii altora. Am aflat că nouă prizonieri au reușit totuși să scape. Printre ei era și tânărul aghiotant al lui Barbu. A venit să mă vadă și el, plin de furie și de durere. Mi-a spus că avea un amic aici în Odesa, fost membru al poliției secrete rusești, și m-a implorat să iau legătura cu el pentru că în mod sigur ne-ar putea ajuta să aflăm în ce port i-au dus bolșevicii pe prizonierii români. Propria mea convingere era că nava, cu tot cu bolșevici, cu prizonieri și cu Colonelul Boyle, sărise în aer, că mai mult ca sigur nimerise într-una din numeroasele mine plantate la intrarea în fiecare port de la Marea Neagră. Cu toate acestea, ca un disperat care se apucă și de un fir de pai, am consimțit să mă văd cu prietenul său. Când l-am văzut, am fost uimită să constat că semăna leit cu Sherlock Holmes, cel din ilustrațiile din cărțile despre faimosul dedectiv. Domnul respectiv vorbea franțuzește fluent și părea un om inteligent și cultivat. Părea să creadă că e posibil să localizeze nava, să îi găsească pe prizonierii noștri și să îi salveze. Pentru această treabă mi-a cerut 50 de mii de ruble. I-am cerut 24 de ore de gândire. Soțiile altor prizonieri au fost dornice să contribuie și am constatat că banii se puteau obține cu ușurință, dar, în cele din urmă, majoritatea a hotărât că e o nebunie curată, iar planul a fost abandonat.
Între timp, germanii păreau să ne lase în pace. A treia zi după sosirea lor, au organizat o “intrare” triumfală în Odesa. Soldații, austrieci și germani, umăr la umăr, au defilat de-a lungul întregii Străzi Pușkinskaya, de la Gară până în port, și apoi pe Deribasovskaya. Fanfara militară era plasată chiar în piața din fața Dumei. Un cameraman și-a montat aparatul de filmat pe balconul apartamentului de deasupra noastră. Trupele au fost trecute în revistă de un feld-mareșal austriac. În urma lui erau numeroși ofițeri călare – ăștia erau clar unguri, după uniforma lor colorată. Populația Odesei a umplut străzile, toată lumea era curioasă, dar apatică. Nu am văzut nici un semn de bucurie sau de tristețe. În seara aceea niște soldați austrieci care patrulau pe stradă au sunat la ușă și au cerut permisiunea de a se adăposti de viscolul furios de afară, în holul de la intrare. Am fost de acord, normal...În zilele următoare, tot ieșind afară din casă, i-am văzut de mai multe ori. I-am privit cu atenție: erau niște băieți tineri. Vestoanele lor cenușii erau căptușite cu hârtie, pantofii erau de calitate inferioară și uzați; tot echipamentul lor era extrem de sărăcăcios.
Magazinele au fost redeschise, prețurile au devenit mai rezonabile – leul românesc era valută forte, preferată de toată lumea în Odesa. Pentru prima dată am văzut bancnote românești tipărite de germani la București, bani care circulau în partea ocupată a României. Treptat, au început să ne vină știri de la Iași. Am aflat cu indignare despre pacea rușinoasă impusă de germani României! Singura noastră consolare, a românilor din Odesa, era aceea că nemții ne permiteau să părăsim Ucraina și să ne repatriem. Mulți au început să profite de permisiunea acordată și, încet-încet, cu multe dificultăți, au făcut rost de bilete de tren către țară. Eu una nu m-am putut hotărî să plec atâta timp cât mai existau șanse să dau de Barbu. România era țara mea numai și numai din cauza lui. Într-o zi, pe la prânz, stăteam la fereastră când, deodată, am recunoscut un om care trecea pe stradă, un cunoscut de-al Domnului Ray, fostul Consul al Americii. Aflasem că acum avea nu știu ce funcție în Dumă. Mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să deschid fereastra. Mi-a spus că au sosit câteva telegrame din Crimeea, din Teodosia, trimise de Colonelul Boyle! Toate se opresc la Hotelul Petrograd și...nu se întâmplă nimic! "Ar trebui să faci ceva", mi-a spus, și a plecat grăbit mai departe.
Știam că Hotelul Petrograd este sediul comandamentului german. Mi-am pus pălăria și am plecat în fugă la Consulul spaniol, apărătorul intereselor românești în Odesa, după plecarea Domnului Ray. Domnul Mendicutti a rămas uimit când i-am dat vestea și a și plecat să ceară o audiență la feld-mareșalul austriac. Acesta, plin de aroganță, l-a lăsat să aștepte două ore și apoi i-a zis că habar n-are despre ce este vorba și i-a-ntors spatele. Domnul Mendicutti, mâhnit de acest tratament, mi-a zis că aici se cam termină totul, n-avem ce face. Am stat și am analizat situația în care ne aflam și ne-am dat seama că deși austriecii păreau să fie la putere în Odesa, de fapt adevărata putere era a germanilor. Ne-am decis să mergem la Amiralul Hopman, responsabil cu afacerile germane de la Marea Neagră. El avea putere de decizie. Așa că l-am convins pe Domnul Mendicutti să ne întoarcem la Hotelul Petrograd și să-i solicităm o audiență.
Hotelul Petrograd era plin de santinele și soldați. Cartea de vizită a Domnului Mendicutti a produs o impresie favorabilă și am fost primiți imediat. Am așteptat în tensiune aproximativ cinci minute până când un marinar ne-a spus că Amiralul ne așteaptă. M-am decis pe loc sa mă adresez acestuia în limba franceză, gândindu-mă că e mai bine decât să îi vorbesc în engleză. Prin urmare, i-am spus: "Bon Soir!" El s-a uitat la mine mirat și mi-a răspuns în limba engleză: - "Bună seara, sunteți englezoaică, nu-i așa?"; i-am răspuns, bâlbâindu-mă:- "Nu chiar. Eu vin din America”; - "Oh, americancă? Din Baltimore?"; - "Nu, dar am fost de multe ori acolo și îmi place foarte mult"; - "Și mie mi-au plăcut America și americanii, chiar foarte mult". Accentul lui era excelent. Am continuat timp de câteva minute în această conversație ușoară; apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte, m-a întrebat brusc: - "Care este obiectul vizitei dumneavoastră?". Ne-am așezat iar eu i-am spus succint și repede povestea mea, vorbind în numele tovarășilor mei de suferință și nenorocire. Amiralul m-a ascultat, la început oarecum cinic, punându-mi câteva întrebări, apoi a părut sa fie mai interesat. Când i-am spus despre Colonelul Boyle, a exclamat: - "Aș vrea să-l cunosc și eu pe acest om!". I-am dat replica imediat: - "Ei bine, ați putea să-l cunoașteți. Este în viață!”
Domnul Mendicutti, care a stat tot timpul ascultând conversația noastră, și-a dat seama că a venit momentul crucial. A început să pledeze la modul cel mai serios cauza românilor. Amiralul a ascultat în tăcere și apoi, întorcându-se spre mine, m-a întrebat cu un zâmbet ușor: "Ce preferați? Regimul german sau regimul bolșevic?". I-am răspuns fără nici o ezitare: "German, desigur! Dacă armata voastră nu ar fi ajuns la timp în Odesa, bolșevicii ne-ar fi omorât pe toți!". Amiralul a sunat clopoțelul și a cerut să vină secretarul său cu dosarul cu telegramele primite din Crimeea. A găsit imediat telegrama semnată de Colonelul Boyle, care cerea permisiunea să intre cu prizonierii români în Odesa. - "Tot ce pot face este să telegrafiez Mareșalului Mackensen în seara asta și să îi cer instrucțiuni. Este ceva ce ați dori să îi spun?". Luată pe nepregătite, i-am răspuns că eram sigură că Amiralul putea aranja această chestiune perfect, fără vreo indicație de la mine. Ne-am luat rămas bun și ne-am dat mâna. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să strâng mâna unui german! Viața este plină de surprize!
Două zile mai târziu, pe 27 martie, Domnul Mendicutti mi-a adus un mesaj de la Amiralul Hopman. "Amiralul vă trimite complimentele și felicitările lui", a spus el. "Mareșalul Mackensen și-a dat acordul ca prizonierii să fie aduși direct la Sulina, nu la Odesa. Colonelul Boyle și prizonierii sunt la Sevastopol. Amiralul speră că vă veți revedea soțul foarte curând!" Inima mi s-a umplut de bucurie, dar în același timp, ardeam de curiozitate să aflu ce s-a întâmplat cu prizonierii. În următoarele două zile s-a abătut asupra Odesei cea mai rea furtună pe care o văzusem vreodată. Mă imbolnavea gândul că vaporul cu românii noștri era pe mare, în mijlocul acestei furtuni nemiloase. De-acum, toate eforturile mele erau în vederea aranjamentelor necesare întoarcerii în România. Austriecii mi-au rechiziționat pe loc apartamentul, de îndată ce am depus cererea de plecare din Odesa. Cu o mită de o mie cinci sute de ruble am reușit să obținem biletele de tren și să ne ducem bagajele la gară. Ziua de 27 martie era chiar ziua aniversării căsătoriei mele cu Barbu, iar agonia mea a luat sfârșit când am primit o telegramă prin care eram înștiințată că Barbu este în viață si că se află...la Sulina! Incredibil! Colonelul Boyle îi salvase! Am plecat din Odesa în dimineața zilei de 30 martie. Furtuna se terminase. Soarele strălucea glorios pe cerul frumoasei Odese!
Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.
