Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările

sâmbătă, 12 decembrie 2015

O poveste fabuloasă (XVI): Răsare soarele și la Odesa!

















Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 30 martie 1918 

Tovarășii mei de disperare și nenorocire au venit de multe ori să mă vadă; ne-am alinat durerea și tristețea unii altora. Am aflat că nouă prizonieri au reușit totuși să scape. Printre ei era și tânărul aghiotant al lui Barbu. A venit să mă vadă și el, plin de furie și de durere. Mi-a spus că avea un amic aici în Odesa, fost membru al poliției secrete rusești, și m-a implorat să iau legătura cu el pentru că în mod sigur ne-ar putea ajuta să aflăm în ce port i-au dus bolșevicii pe prizonierii români. Propria mea convingere era că nava, cu tot cu bolșevici, cu prizonieri și cu Colonelul Boyle, sărise în aer, că mai mult ca sigur nimerise într-una din numeroasele mine plantate la intrarea în fiecare port de la Marea Neagră. Cu toate acestea, ca un disperat care se apucă și de un fir de pai, am consimțit să mă văd cu prietenul său. Când l-am văzut, am fost uimită să constat că semăna leit cu Sherlock Holmes, cel din ilustrațiile din cărțile despre faimosul dedectiv. Domnul respectiv vorbea franțuzește fluent și părea un om inteligent și cultivat. Părea să creadă că e posibil să localizeze nava, să îi găsească pe prizonierii noștri și să îi salveze. Pentru această treabă mi-a cerut 50 de mii de ruble. I-am cerut 24 de ore de gândire. Soțiile altor prizonieri au fost dornice să contribuie și am constatat că banii se puteau obține cu ușurință, dar, în cele din urmă, majoritatea a hotărât că e o nebunie curată, iar planul a fost abandonat.

Între timp, germanii păreau să ne lase în pace. A treia zi după sosirea lor, au organizat o “intrare” triumfală în Odesa. Soldații, austrieci și germani, umăr la umăr, au defilat de-a lungul întregii Străzi Pușkinskaya, de la Gară până în port, și apoi pe Deribasovskaya. Fanfara militară era plasată chiar în piața din fața Dumei. Un cameraman și-a montat aparatul de filmat pe balconul apartamentului de deasupra noastră. Trupele au fost trecute în revistă de un feld-mareșal austriac. În urma lui erau numeroși ofițeri călare – ăștia erau clar unguri, după uniforma lor colorată. Populația Odesei a umplut străzile, toată lumea era curioasă, dar apatică. Nu am văzut nici un semn de bucurie sau de tristețe. În seara aceea niște soldați austrieci care patrulau pe stradă au sunat la ușă și au cerut permisiunea de a se adăposti de viscolul furios de afară, în holul de la intrare. Am fost de acord, normal...În zilele următoare, tot ieșind afară din casă, i-am văzut de mai multe ori. I-am privit cu atenție: erau niște băieți tineri. Vestoanele lor cenușii erau căptușite cu hârtie, pantofii erau de calitate inferioară și uzați; tot echipamentul lor era extrem de sărăcăcios.

Magazinele au fost redeschise, prețurile au devenit mai rezonabile – leul românesc era valută forte, preferată de toată lumea în Odesa. Pentru prima dată am văzut bancnote românești tipărite de germani la București, bani care circulau în partea ocupată a României. Treptat, au început să ne vină știri de la Iași. Am aflat cu indignare despre pacea rușinoasă impusă de germani României! Singura noastră consolare, a românilor din Odesa, era aceea că nemții ne permiteau să părăsim Ucraina și să ne repatriem. Mulți au început să profite de permisiunea acordată și, încet-încet, cu multe dificultăți, au făcut rost de bilete de tren către țară. Eu una nu m-am putut hotărî să plec atâta timp cât mai existau șanse să dau de Barbu. România era țara mea numai și numai din cauza lui. Într-o zi, pe la prânz, stăteam la fereastră când, deodată, am recunoscut un om care trecea pe stradă, un cunoscut de-al Domnului Ray, fostul Consul al Americii. Aflasem că acum avea nu știu ce funcție în Dumă. Mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să deschid fereastra. Mi-a spus că au sosit câteva telegrame din Crimeea, din Teodosia, trimise de Colonelul Boyle! Toate se opresc la Hotelul Petrograd și...nu se întâmplă nimic! "Ar trebui să faci ceva", mi-a spus, și a plecat grăbit mai departe.

Știam că Hotelul Petrograd este sediul comandamentului german. Mi-am pus pălăria și am plecat în fugă la Consulul spaniol, apărătorul intereselor românești în Odesa, după plecarea Domnului Ray. Domnul Mendicutti a rămas uimit când i-am dat vestea și a și plecat să ceară o audiență la feld-mareșalul austriac. Acesta, plin de aroganță, l-a lăsat să aștepte două ore și apoi i-a zis că habar n-are despre ce este vorba și i-a-ntors spatele. Domnul Mendicutti, mâhnit de acest tratament, mi-a zis că aici se cam termină totul, n-avem ce face. Am stat și am analizat situația în care ne aflam și ne-am dat seama că deși austriecii păreau să fie la putere în Odesa, de fapt adevărata putere era a germanilor. Ne-am decis să mergem la Amiralul Hopman, responsabil cu afacerile germane de la Marea Neagră. El avea putere de decizie. Așa că l-am convins pe Domnul Mendicutti să ne întoarcem la Hotelul Petrograd și să-i solicităm o audiență.

Hotelul Petrograd era plin de santinele și soldați. Cartea de vizită a Domnului Mendicutti a produs o impresie favorabilă și am fost primiți imediat. Am așteptat în tensiune aproximativ cinci minute până când un marinar ne-a spus că Amiralul ne așteaptă. M-am decis pe loc sa mă adresez acestuia în limba franceză, gândindu-mă că e mai bine decât să îi vorbesc în engleză. Prin urmare, i-am spus: "Bon Soir!" El s-a uitat la mine mirat și mi-a răspuns în limba engleză: - "Bună seara, sunteți englezoaică, nu-i așa?"; i-am răspuns, bâlbâindu-mă:- "Nu chiar. Eu vin din America”; - "Oh, americancă? Din Baltimore?"; - "Nu, dar am fost de multe ori acolo și îmi place foarte mult"; - "Și mie mi-au plăcut America și americanii, chiar foarte mult". Accentul lui era excelent. Am continuat timp de câteva minute în această conversație ușoară; apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte, m-a întrebat brusc: - "Care este obiectul vizitei dumneavoastră?". Ne-am așezat iar eu i-am spus succint și repede povestea mea, vorbind în numele tovarășilor mei de suferință și nenorocire. Amiralul m-a ascultat, la început oarecum cinic, punându-mi câteva întrebări, apoi a părut sa fie mai interesat. Când i-am spus despre Colonelul Boyle, a exclamat: - "Aș vrea să-l cunosc și eu pe acest om!". I-am dat replica imediat: - "Ei bine, ați putea să-l cunoașteți. Este în viață!”

Domnul Mendicutti, care a stat tot timpul ascultând conversația noastră, și-a dat seama că a venit momentul crucial. A început să pledeze la modul cel mai serios cauza românilor. Amiralul a ascultat în tăcere și apoi, întorcându-se spre mine, m-a întrebat cu un zâmbet ușor: "Ce preferați? Regimul german sau regimul bolșevic?". I-am răspuns fără nici o ezitare: "German, desigur! Dacă armata voastră nu ar fi ajuns la timp în Odesa, bolșevicii ne-ar fi omorât pe toți!". Amiralul a sunat clopoțelul și a cerut să vină secretarul său cu dosarul cu telegramele primite din Crimeea. A găsit imediat telegrama semnată de Colonelul Boyle, care cerea permisiunea să intre cu prizonierii români în Odesa. - "Tot ce pot face este să telegrafiez Mareșalului Mackensen în seara asta și să îi cer instrucțiuni. Este ceva ce ați dori să îi spun?". Luată pe nepregătite, i-am răspuns că eram sigură că Amiralul putea aranja această chestiune perfect, fără vreo indicație de la mine. Ne-am luat rămas bun și ne-am dat mâna. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să strâng mâna unui german! Viața este plină de surprize!

Două zile mai târziu, pe 27 martie, Domnul Mendicutti mi-a adus un mesaj de la Amiralul Hopman. "Amiralul vă trimite complimentele și felicitările lui", a spus el. "Mareșalul Mackensen și-a dat acordul ca prizonierii să fie aduși direct la Sulina, nu la Odesa. Colonelul Boyle și prizonierii sunt la Sevastopol. Amiralul speră că vă veți revedea soțul foarte curând!" Inima mi s-a umplut de bucurie, dar în același timp, ardeam de curiozitate să aflu ce s-a întâmplat cu prizonierii. În următoarele două zile s-a abătut asupra Odesei cea mai rea furtună pe care o văzusem vreodată. Mă imbolnavea gândul că vaporul cu românii noștri era pe mare, în mijlocul acestei furtuni nemiloase. De-acum, toate eforturile mele erau în vederea aranjamentelor necesare întoarcerii în România. Austriecii mi-au rechiziționat pe loc apartamentul, de îndată ce am depus cererea de plecare din Odesa. Cu o mită de o mie cinci sute de ruble am reușit să obținem biletele de tren și să ne ducem bagajele la gară. Ziua de 27 martie era chiar ziua aniversării căsătoriei mele cu Barbu, iar agonia mea a luat sfârșit când am primit o telegramă prin care eram înștiințată că Barbu este în viață si că se află...la Sulina! Incredibil! Colonelul Boyle îi salvase! Am plecat din Odesa în dimineața zilei de 30 martie. Furtuna se terminase. Soarele strălucea glorios pe cerul frumoasei Odese!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

miercuri, 18 noiembrie 2015

O poveste fabuloasă (XII) - Planurile Colonelului Boyle

Odesa - Biserica Panteleymonovskaya















Mărturia unei canadience, măritată cu un român 

Mi s-a părut fascinant să vă redau, ca să zic așa - direct de la sursă, observațiile, trăirile și emoțiile acestei românce, canadiancă la origine, măritată cu un român de-al nostru și pe care hazardul a dus-o la Odesa chiar în vâltoarea Primului Război Mondial... Să depănăm mai departe aventurile lui Ethel la Odesa:

Galați

Pare că a trecut un secol de când am scris despre drama de la Odesa, dar nu, calendarul îmi arată că au trecut doar câteva luni! Am trecut cu toții printr-o mare agonie, am îndurat atât de multă nesiguranță și am suferit așa de mult, încât mi-am uitat cu desăvârșire până și obiceiul meu de a scrie zilnic în jurnal. Acum, aflată din nou la Galați, pot începe să redau pas cu pas aventurile noastre. Încă din copilărie mi-am dorit să trăiesc aventuri! Am aflat de curând că nu e bine să îți dorești prea mult ceva, pentru ca s-ar putea să ți se îndeplinească dorința! Eu am avut-o pe-a mea - și cred că mi-e suficient pentru tot restul vieții mele! Căutând prin notițele mele, văd că jurnalul meu se oprește la data la care Colonelului Boyle a sosit la Odesa pentru a asigura schimbul de prizonieri dintre români si bolșevici. Fiecare detaliu care a urmat a rămas de neșters în memoria mea.


Odesa, 10 martie 1918

Într-o dimineață Dumitru mi-a atras atenția că mai mulți bărbați ne tot supraveghează casa de ceva vreme. M-am uitat pe fereastră și am văzut că așa era, iar pe unul dintre ei chiar l-am recunoscut: era un evreu care dezertase din armata română, un personaj detestabil, care încercase sa mă șantajeze de când Barbu fusese arestat de bolșevici. Temându-mă să nu fiu reținută în casă de către acest individ și de tovarășii săi, și, astfel, în imposibilitate de a mă vedea cu Colonelul Boyle, am hotărât să plec de acasă cu copiii și să dormim noaptea la Madame Sophie. Am așteptat până când bucătăreasa și soțul ei au plecat, ca de obicei, pe la ora patru după-amiaza, și apoi - cam pe la amurg - am început să inspectăm strada. Bolșevicii păreau să fi dispărut. Am încuiat repede ușa și am plecat în grabă de acasă. Am mers puțin pe jos până cand am zărit o droșcă și am oprit-o. M-am suit cu copiii, iar Dumitru a rămas să păzească locuința.

Vestea că germanii se apropie de Odesa atât de rapid și imposibilitatea orășenilor de a obține informații fiabile pentru a își da seama dacă bolșevicii se pregătesc sau nu să opună rezistență, a făcut ca atmosfera din oraș să fie extrem de încordată. La comandamentul sovietic domnea cea mai mare confuzie și circulau cele mai sălbatice zvonuri și incertitudini. Era clar că va urma o orgie de jafuri și șantaje, pentru ca personajele cele mai ticăloase vor profita de situație, într-un oraș fără stăpânire, părăsit de bolșevici, în așteptarea sosirii Puterilor Centrale. Nu eram de multă vreme acasă la Madame Sophie când, deodată, a sunat soneria. Era un soldat român care mă văzuse venind într-aici și care dorea să îl ajut cu ceva bani. Mă simțeam mult mai bine știindu-mi copiii în siguranță aici decât dacă i-aș fi lăsat acasă. Dupa vreo 5 minute am plecat spre Strada Preobrajenskaya, la familia Maszewski, unde mă aștepta și Domnul Mendicutti. Erau cu toții plini de emoție și de speranță, pentru că primiseră vești nemaipomenite despre isprăvile Colonelului Boyle. Unele dintre întâmplările din cariera sa păreau de-a dreptul de necrezut! După vreo câteva minute, Domnul Maszewski a urcat la etaj pentru a întreba dacă Boyle mă poate primi. Sigur că da, dorea să ne vedem imediat, pentru că în scurt timp avea întâlnire cu...Racovski, dictatorul sovietic! Aproape că îmi venea să mă sufoc de emoție! În câteva clipe m-am găsit față în față cu Colonelul Boyle. Deși nu auzisem niciodată despre el până în urmă cu douăzeci și patru de ore, aspectul său mi-a inspirat încredere pe loc! Părea un om profund, cu un fizic masiv, impresionant, cam la vreo 50 de ani, cu o bărbie puternică și cu niște ochi albaștri și luminoși, care te priveau cu forță de sub sprâncenele drepte. Purta o uniformă kaki de-a armatei canadiene. Am văzut "Yukon" scris cu majuscule pe centura lui și, pe piept, am recunoscut imediat decorația Ordinul Coroanei României. Surpriza lui de a întâlni o compatrioată tocmai la Odesa...a fost la fel de mare ca a mea!  

Am avut o conversație lungă. I-am redat în detaliu ceea ce știam eu despre situația din Odesa. La rândul său, mi-a spus că, în după-amiaza aceea, Sovietul, prezidat de Racovski, a fost de acord cu schimbul de prizonieri și a promis să îi predea pe românii de la închisoarea din Turma în dimineața zilei de 12 martie direct lui Boyle, oferindu-i și un tren care să îi ducă până la frontiera de la Bender, unde urma să se facă schimbul cu cei patru sute de bolșevici, prizonieri ai armatei române. Schimbul urma să se facă pe loc. Colonelul Boyle părea că este foarte simpatizat de către bolșevici, și se simțea dator să fie corect și de bună-credință cu ei. Am îndrăznit să-i spun că mă indoiam că bolșevicii ar ști ce este aceea bună-credință. Colonelul Boyle a zâmbit îngăduitor, atribuind remarca mea lungilor mele suferințe de cand Barbu căzuse în mâinile lor. Cu toate acestea, mi-a spus să merg linistită acasă și să împachetez, pentru că mă va lua și pe mine și pe copii în trenul de Bender. A trebuit să-l informez că mai am oameni pe care trebuie să îi iau cu mine, iar el a fost de acord, însă m-a avertizat că mai erau fix treizeci și șase ore până la plecare! Știam că prizonierii habar n-aveau de prezența și eforturile Colonelului Boyle. Tot ce puteau face ei acolo, între zidurile închisorii, era să îi mituiască pe paznici și să îi facă să se dezică de bolșevici, o sarcină care părea relativ ușoară, pentru că mulți dintre ei erau deja nemulțumiți de apucăturile bolșevicilor.

Muniții și provizii erau traficate zilnic la Turma, o închisoare care era o adevărată fortăreață cu ziduri groase și care, dispunând și de câteva mitraliere, se putea opune cu succes multă vreme unei revolte. Prizonierii își puneau toate speranțele de eliberare - culmea! - în ocupația germană, care părea inevitabilă. Colonelul Boyle s-a gândit că ar fi recomandabil ca Domnul Mendicutti să meargă și să îi informeze pe prizonierii români despre sosirea lui la Odesa, pentru ca atunci când emisarii Sovietului vor veni să îi ia ca să îi predea lui Boyle, să nu existe nicio întârziere, neînțelegere sau confuzie. Domnul Mendicutti a promis că va reveni a doua zi ca să-l informeze cu privire la rezultatul acestei misiuni. După aceea întrevederea cu Colonelul Boyle a luat sfârșit. Am plecat cu toții, înțelegându-ne ca, toți trei, Domnul Mendicutti, secretarul Legației Române și cu mine să mergem a doua zi după-amiază la Turma. Coborând scările, ne-am întâlnit cu Racovski, care venea la întâlnirea cu Boyle însoțit de Bujor, un individ sinistru. În dimineața următoare ne-am întors la noi acasă. Dumitru mi-a povestit că pe timpul nopții niște indivizi au încercat de mai multe ori să pătrundă în casă, dar faptul că au văzut că există cineva înăuntru, i-a făcut pe bandiți să dispară...După-amiază, așa cum eram înțeleși, am luat o droșcă și am pornit spre închisoare. I-am găsit pe prizonieri într-o armonie perfectă cu paznicii închisorii. Fusese chemat și un fotograf pentru o fotografie de grup și toți au insistat să mă alătur lor, plasată între directorul închisorii și Generalul Vivescu. Unii dintre ai noștri au fost sceptici cu privire la planurile Colonelului Boyle, dar le-am tăiat imediat toate obiecțiile și i-am zorit să înceapă să se pregătească pentru plecarea de a doua zi dimineață.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

luni, 31 august 2015

O poveste fabuloasă (X) - La Revoluția Franceză nu a fost şi maşina Mariei-Antoaneta rechiziționată?

Odesa, Gara feroviară la 1918
















Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 9 februarie 1918

Incapabilă să mă ocup de ceva, cu atâtea lucruri pe capul meu, m-am dus din nou în această dimineață la Consulatul american ca să îl intreb pe Domnul Ray dacă mi-ar putea obține de la Racovski permisiunea de a merge în vizită la Barbu, pe nava-închisoare, o favoare despre care auzisem că alte femei beneficiaseră deja ca să-şi vadă soții.
- Ce-ar fi să te duci chiar dumneata sa-l întrebi! E chiar aici! - mi-a zis, arătând spre ușa biroului său personal. - Cred că Racovski este într-o stare de bună dispoziție, la câte milioane numară el în momentul ăsta!
Aşadar, era adevărat. Din primul moment al sosirii sale la Odesa, Racovski încercase să dea de fondurile băneşti ale Guvernului României. Revoluția are nevoie de bani ca să reuşească, nu? Barbu dăduse sfoară-n-țară că banii româneşti fuseseră trimişi în Iași cu avionul, dar Racovski nu s-a lăsat păcălit. Cum a descoperit Racovski că o parte din bani au fost depozitați la Consulatul american...este o altă poveste, şi lungă, şi nenorocită, o poveste despre încredere şi trădare! Domnul Ray mi-a spus că Racovski s-a prezentat la el cu o hârtie prin care era autorizat să utilizeze fondurile băneşti pentru "românii săraci din Odesa". Ar fi fost inutil să i se opună, cu hârtie sau fără hârtie.

Obsedată de dorința de a obține permisiunea de a-l vedea pe Barbu, am intrat în biroul în care se afla Racovski. Aveam în fața mea un om subțire, cu barbă, cu ochi luminoşi și pătrunzători, privind fix şi încruntați asupra mea. Când am început să-i vorbesc în limba engleză, fața lui s-a relaxat. Mi-a răspuns tot în engleză, cu un accent pur și fluent, iar după câteva momente mi-a spus să iau loc. Ochii mei priveau fascinați la muntele de bani aflați pe birou, la bancnotele acelea de toate culorile. Trebuie că erau miloane acolo. Racovski mi-a aprobat permisiunea, am dat mâna cu el şi am ieşit.

Afară, pe stradă, primejdia plutea în aer. În drum spre casă, am văzut o femeie arestată, escortată de un soldat. Mai încolo, pe Deribasovskaya, tocmai când voiam sa traversez pe trotuarul opus din cauza aglomerației, a început o îmbrânceală generală în mijlocul străzii. Am observat o femeie aproape de mine purtând un guler de blană frumos, aruncat peste umeri, și m-am gândit că e o nebunie să porți aşa ceva pe vremurile astea. Deodată am auzit-o țipând! Cineva îi smulsese gulerul de blană şi o luase la fugă. Am mers mai departe, liniştită, fără să spun nimic, ca şi când nimic nu se întâmplase. Tâlharii forțează adesea femeile să se descalțe de cizme și de șoșoni în plină stradă, fără ca nimeni să spună ceva sau să le ia apărarea femeilor...O prietenă de-a mea, o belgiancă bogată, a avut parte de ceva mai rău. A fost dată jos, cu forța, din automobilul ei de un grup de bolşevici şi aceştia i-au luat pur şi simplu maşina. Au zis că se rechiziționează! A protestat, spunând că ea nu este cetățean rus și că nimeni nu are dreptul să i-l ia.
- Și ce contează asta? - i-au răspuns bolşevicii. - La Revoluția Franceză nu a fost şi maşina Mariei-Antoaneta rechiziționată?

Nevasta Consulului grec a venit să mă viziteze în această după-amiază. Starea de nevroză făcea ravagii în toată Odesa. Mi-a povestit, ca fiind absolut autentic, că un localnic, indignat de lipsa de caracter a multor locuitori ai Odesei, de faptul că nimeni nu ia atitudine, a decis să se împotrivească tuturor rechiziționărilor, de orice fel. A reușit să facă rost de un revolver cu care a ieșit să-şi facă obişnuita plimbare de după-amiază. Un trecător s-a lovit de el pe stradă. Instinctiv, omul nostru a dus mâna la buzunar şi a simțit că nu mai avea ceasul. Și-a scos pistolul, l-a prins pe acel trecător şi a strigat la el să îi dea ceasul, fluturându-i arma în față. Individul, speriat, a scos un ceas şi i l-a dat. Triumfător, omul s-a întors acasă, nerăbdător să-i povestească nevestei aventura lui. Aceasta îl astepta în uşă:
- Ai venit cam târziu - i-a spus ea - dar de ce m-aş mira?. E prima dată în viața mea când te-am văzut plecând în oraş fără să îți iei ceasul cu tine!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.