O poveste fabuloasă (XII) - Planurile Colonelului Boyle

Odesa - Biserica Panteleymonovskaya

Mărturia unei canadience, măritată cu un român 

Mi s-a părut fascinant să vă redau, ca să zic așa - direct de la sursă, observațiile, trăirile și emoțiile acestei românce, canadiancă la origine, măritată cu un român de-al nostru și pe care hazardul a dus-o la Odesa chiar în vâltoarea Primului Război Mondial... Să depănăm mai departe aventurile lui Ethel la Odesa:

Galați

Pare că a trecut un secol de când am scris despre drama de la Odesa, dar nu, calendarul îmi arată că au trecut doar câteva luni! Am trecut cu toții printr-o mare agonie, am îndurat atât de multă nesiguranță și am suferit așa de mult, încât mi-am uitat cu desăvârșire până și obiceiul meu de a scrie zilnic în jurnal. Acum, aflată din nou la Galați, pot începe să redau pas cu pas aventurile noastre. Încă din copilărie mi-am dorit să trăiesc aventuri! Am aflat de curând că nu e bine să îți dorești prea mult ceva, pentru ca s-ar putea să ți se îndeplinească dorința! Eu am avut-o pe-a mea - și cred că mi-e suficient pentru tot restul vieții mele! Căutând prin notițele mele, văd că jurnalul meu se oprește la data la care Colonelului Boyle a sosit la Odesa pentru a asigura schimbul de prizonieri dintre români si bolșevici. Fiecare detaliu care a urmat a rămas de neșters în memoria mea.

Odesa, 10 martie 1918

Într-o dimineață Dumitru mi-a atras atenția că mai mulți bărbați ne tot supraveghează casa de ceva vreme. M-am uitat pe fereastră și am văzut că așa era, iar pe unul dintre ei chiar l-am recunoscut: era un evreu care dezertase din armata română, un personaj detestabil, care încercase sa mă șantajeze de când Barbu fusese arestat de bolșevici. Temându-mă să nu fiu reținută în casă de către acest individ și de tovarășii săi, și, astfel, în imposibilitate de a mă vedea cu Colonelul Boyle, am hotărât să plec de acasă cu copiii și să dormim noaptea la Madame Sophie. Am așteptat până când bucătăreasa și soțul ei au plecat, ca de obicei, pe la ora patru după-amiaza, și apoi - cam pe la amurg - am început să inspectăm strada. Bolșevicii păreau să fi dispărut. Am încuiat repede ușa și am plecat în grabă de acasă. Am mers puțin pe jos până cand am zărit o droșcă și am oprit-o. M-am suit cu copiii, iar Dumitru a rămas să păzească locuința.

Vestea că germanii se apropie de Odesa atât de rapid și imposibilitatea orășenilor de a obține informații fiabile pentru a își da seama dacă bolșevicii se pregătesc sau nu să opună rezistență, a făcut ca atmosfera din oraș să fie extrem de încordată. La comandamentul sovietic domnea cea mai mare confuzie și circulau cele mai sălbatice zvonuri și incertitudini. Era clar că va urma o orgie de jafuri și șantaje, pentru ca personajele cele mai ticăloase vor profita de situație, într-un oraș fără stăpânire, părăsit de bolșevici, în așteptarea sosirii Puterilor Centrale. Nu eram de multă vreme acasă la Madame Sophie când, deodată, a sunat soneria. Era un soldat român care mă văzuse venind într-aici și care dorea să îl ajut cu ceva bani. Mă simțeam mult mai bine știindu-mi copiii în siguranță aici decât dacă i-aș fi lăsat acasă. Dupa vreo 5 minute am plecat spre Strada Preobrajenskaya, la familia Maszewski, unde mă aștepta și Domnul Mendicutti. Erau cu toții plini de emoție și de speranță, pentru că primiseră vești nemaipomenite despre isprăvile Colonelului Boyle. Unele dintre întâmplările din cariera sa păreau de-a dreptul de necrezut! După vreo câteva minute, Domnul Maszewski a urcat la etaj pentru a întreba dacă Boyle mă poate primi. Sigur că da, dorea să ne vedem imediat, pentru că în scurt timp avea întâlnire cu...Racovski, dictatorul sovietic! Aproape că îmi venea să mă sufoc de emoție! În câteva clipe m-am găsit față în față cu Colonelul Boyle. Deși nu auzisem niciodată despre el până în urmă cu douăzeci și patru de ore, aspectul său mi-a inspirat încredere pe loc! Părea un om profund, cu un fizic masiv, impresionant, cam la vreo 50 de ani, cu o bărbie puternică și cu niște ochi albaștri și luminoși, care te priveau cu forță de sub sprâncenele drepte. Purta o uniformă kaki de-a armatei canadiene. Am văzut "Yukon" scris cu majuscule pe centura lui și, pe piept, am recunoscut imediat decorația Ordinul Coroanei României. Surpriza lui de a întâlni o compatrioată tocmai la Odesa...a fost la fel de mare ca a mea!  

Am avut o conversație lungă. I-am redat în detaliu ceea ce știam eu despre situația din Odesa. La rândul său, mi-a spus că, în după-amiaza aceea, Sovietul, prezidat de Racovski, a fost de acord cu schimbul de prizonieri și a promis să îi predea pe românii de la închisoarea din Turma în dimineața zilei de 12 martie direct lui Boyle, oferindu-i și un tren care să îi ducă până la frontiera de la Bender, unde urma să se facă schimbul cu cei patru sute de bolșevici, prizonieri ai armatei române. Schimbul urma să se facă pe loc. Colonelul Boyle părea că este foarte simpatizat de către bolșevici, și se simțea dator să fie corect și de bună-credință cu ei. Am îndrăznit să-i spun că mă indoiam că bolșevicii ar ști ce este aceea bună-credință. Colonelul Boyle a zâmbit îngăduitor, atribuind remarca mea lungilor mele suferințe de cand Barbu căzuse în mâinile lor. Cu toate acestea, mi-a spus să merg linistită acasă și să împachetez, pentru că mă va lua și pe mine și pe copii în trenul de Bender. A trebuit să-l informez că mai am oameni pe care trebuie să îi iau cu mine, iar el a fost de acord, însă m-a avertizat că mai erau fix treizeci și șase ore până la plecare! Știam că prizonierii habar n-aveau de prezența și eforturile Colonelului Boyle. Tot ce puteau face ei acolo, între zidurile închisorii, era să îi mituiască pe paznici și să îi facă să se dezică de bolșevici, o sarcină care părea relativ ușoară, pentru că mulți dintre ei erau deja nemulțumiți de apucăturile bolșevicilor.

Muniții și provizii erau traficate zilnic la Turma, o închisoare care era o adevărată fortăreață cu ziduri groase și care, dispunând și de câteva mitraliere, se putea opune cu succes multă vreme unei revolte. Prizonierii își puneau toate speranțele de eliberare - culmea! - în ocupația germană, care părea inevitabilă. Colonelul Boyle s-a gândit că ar fi recomandabil ca Domnul Mendicutti să meargă și să îi informeze pe prizonierii români despre sosirea lui la Odesa, pentru ca atunci când emisarii Sovietului vor veni să îi ia ca să îi predea lui Boyle, să nu existe nicio întârziere, neînțelegere sau confuzie. Domnul Mendicutti a promis că va reveni a doua zi ca să-l informeze cu privire la rezultatul acestei misiuni. După aceea întrevederea cu Colonelul Boyle a luat sfârșit. Am plecat cu toții, înțelegându-ne ca, toți trei, Domnul Mendicutti, secretarul Legației Române și cu mine să mergem a doua zi după-amiază la Turma. Coborând scările, ne-am întâlnit cu Racovski, care venea la întâlnirea cu Boyle însoțit de Bujor, un individ sinistru. În dimineața următoare ne-am întors la noi acasă. Dumitru mi-a povestit că pe timpul nopții niște indivizi au încercat de mai multe ori să pătrundă în casă, dar faptul că au văzut că există cineva înăuntru, i-a făcut pe bandiți să dispară...După-amiază, așa cum eram înțeleși, am luat o droșcă și am pornit spre închisoare. I-am găsit pe prizonieri într-o armonie perfectă cu paznicii închisorii. Fusese chemat și un fotograf pentru o fotografie de grup și toți au insistat să mă alătur lor, plasată între directorul închisorii și Generalul Vivescu. Unii dintre ai noștri au fost sceptici cu privire la planurile Colonelului Boyle, dar le-am tăiat imediat toate obiecțiile și i-am zorit să înceapă să se pregătească pentru plecarea de a doua zi dimineață.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XI) - Încă un canadian la Odesa!

Odesa, 1918 - Primăria

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 februarie 1918

Sovieticii nu ne-au mai inspectat casa din ziua în care Barbu a fost arestat. M-am dus în vizită la el de câteva ori, dar niciodată nu am fost lăsată nici singură cu el, nici mai mult de zece minute împreună. Gardienii înțeleg româneşte, dar apuc să vorbesc un pic cu Barbu pe franțuzeşte sau englezeşte, până încep ei să tragă cu urechea. Bolșevicii îi şicanează şi îi îngrozesc pe prizonierii români încontinuu și le dau să facă cele mai degradante munci la care se poate gândi cineva. Barbu a refuzat - bolşevicii au amenințat, dar până în prezent nu s-au dedat la nici o violență împotriva ostaticilor. E aşa o vânzoleală la bord şi totul este cât se poate de murdar! Nouă, soțiilor deținuților, ni se permite să le aducem alimente, și se pare că chiar au nevoie de hrană, pentru că la bord li se dă mâncare rar și de proastă calitate. Barbu îşi petrece timpul citind. Pe navă sunt aproximativ șaptezeci de prizonieri români: bancheri, vice-preşedintele Senatului, alți senatori şi deputați, președintele Camerei de Comerț București. Bătrânul general Crăiniceanu, fostul ministru de război, şi câțiva ofițeri au fost debarcați şi duși sub pază pe la diverse sanatorii, atât de rău se îmbolnăviseră.

Odesa, 14 februarie 1918

Astăzi, când m-am dus să îl văd pe Barbu, nu mi s-a permis să mă urc pe navă. Temându-mă de ce e mai rău, m-am dus la Contele de Visart și împreună cu el ne-am deplasat la sediul Sovietului Suprem, care este instalat în Palatul Voronțov. Clădirea era într-o stare de mizerie neagră. După eforturi persistente, Contele a obținut o informație importantă: prizonierii au fost transferați la închisoarea Turma, o închisoare pentru tâlhari și criminali, aflată la aproximativ o milă distanță de periferia Odesei. Contele mi-a obținut un permis cu care pot să mă duc la Barbu la închisoare. Și ofițerii şi soldații din Palatul Voronțov aveau o înfățişare de-a dreptul sinistră, unii dintre ei cu priviri tâmpe, cu fețe lipsite de orice inteligență, cu părul vâlvoi şi cu uniforme dezordonate. Nu era nimic feroce în comportamentul lor, dimpotrivă, păreau mai degrabă nepăsători - cei mai mulți dintre ei mestecau semințe de floarea soarelui sau ronțăiau coji mari de pâine, în timp ce se relaxau stând cu cizmele pe scaunele îmbrăcate în satin şi brocart. Aceştia sunt săracii oameni de care se foloseşte Racovski.

Odesa, 15 februarie 1918

Ieri l-am văzut Barbu la închisoarea Turma. Românii noștri au fost puși în locul foștilor deținuți, care au fost duși pe mare, departe de oraș. Prizonierii au fost obligați să mărșăluiască pe jos din port până aici. Au fost aruncați câte patru într-o celulă și au voie să se plimbe câte o oră în fiecare zi în curtea interioară. Gardienii par a fi destul de umani și, din fericire, sunt foarte coruptibili. Nu există nici o încălzire, așa că toată lumea suferă de frig, noroc că i-am adus lui Barbu o pătură. Suntem atât de cufundați în mizerie și suferință că orizontul nostru se reduce la cele mai elementare lucruri, nu mai avem nici o perspectivă. Contele și Contesa de Visart au făcut și răsfăcut de zeci de ori planuri de evadare din Odesa. Vasul "Arhimede", care aparține Consulatului italian, fusese trimis de la Constantinopole la Odesa, la izbucnirea războiului și este încă la dispoziția Contelui, care mi-a propus să plec cu ei la Constanța. Dar Barbu, care se teme mai mult de minele plantate în mare decât de bolșevici, mi-a spus că e periculos, așa că am refuzat generoasa ofertă. Până la urmă, a renunțat și Contele la această idee.

Odesa, 16 februarie 1918

Ieri m-a sunat Barbu din închisoare! Contra unei șpăgi, un gardian i-a perimis să folosească telefonul. Mi-a spus să vin urgent să îl văd pentru că are ceva important să îmi spună. Am ajuns într-un suflet, am dat zece ruble portarului și alte zece ruble unui gardian care ne-a lăsat singuri câteva minute. Barbu mi-a povestit că un prieten de-al său din închisoare a ascuns trei milioane de ruble aur în apartamentul său, înainte de a fi arestat. Aflase că se fac zilnic percheziții, mai ales că se știa că este un om bogat, și se temea că îi vor găsi comoara. Așa că l-a rugat pe Barbu să îl ajute. Barbu mi-a spus să iau banii de la un om de încredere de-al prietenului său și să îi depozitez în seiful Domnului Ray, la Consulatul american. I-am explicat că Domnul Ray era într-o situație foarte dificilă, nu mai avea cum să asigure paza Consulatului și nici să îl protejeze dacă ar fi fost atacat. De aceea se și hotărâse să nu-și mai asume nici o responsabilitate suplimentară. Cu toate acestea, am fost de acord să iau banii și să îi pun într-o valiză de-a noastră care era depozitată în seiful de la Consulatul american, fără să îi spun Domnului Ray despre ce este vorba. Pe la amurg, un mesager mi-a adus banii, puși în două cutii mari, legate împreună și învelite în hârtie albă. Am sperat că paltonul meu larg, în care ascunsesem de atâtea ori pachete și tot soiul de alte lucruri, va putea să ascundă și aceste cutii cu bani, dar erau prea mari și prea greoaie. Prin urmare, am decis ca mesagerul să meargă cu mine la Consulat. Era un moment prost și riscant să mergi pe stradă la ora asta, pentru că la apus încep și împușcăturile, dar preferam să risc decât să păstrez banii peste noapte în casa noastră. Am luat-o eu înainte, singură pe o parte a străzii, iar mesagerul în urma mea, pe celălalt trotuar. Când am ajuns aproape de Consulat, am văzut o patrulă de soldați în fața intrării. Ne-am oprit în umbra unei case și am așteptat să vedem dacă pleacă. Se pare ca erau cu toții prinși într-o controversă fără sfârșit, așa că am hotărât să încerc să intru în Consulat, pentru că se vedea o luminiță la biroul Consulului, semn că Domnul Ray era încă la muncă. I-am spus însoțitorului meu să rămână ascuns, apoi am sunat la ușă. Portarul mi-a întredeschis ușa, mesagerul a venit repede și mi-a înmânat pachetul, iar eu am intrat val-vârtej în Consulat. Mi-am recăpătat respirația abia când portarul a zăvorât ușa în urma mea. Normal, Domnul Ray era surprins de apariția mea la acea oră târzie. I-am spus că trebuie să pun un colet cu niște acte în valiza mea din seif. S-a uitat la pachetul din mâna mea și mi-a spus să îl pun deasupra seifului, că o să-i faca el loc mai încolo în seiful arhiplin. M-am decis pe loc că așa era cel mai înțelept, să îl las pe el să îl pună în seif, și am mai stat de vorbă câteva minute. Cum avea încă de lucru, mi-am dat seama că îl țin din treabă și am plecat. Oricum, eram nerăbdătoare să mă întorc acasă, la copii. Am petrecut noaptea fără să pot adormi, iar a doua zi de dimineață m-am dus din nou la Consulat. Domnul Ray nu venise încă la birou și pachetul meu era exact în locul în care îl lăsasem eu cu o seară înainte! După un timp a apărut și Domnul Ray, am stat puțin de vorbă și la un moment dat, văzându-l că deschide seiful, l-am întrebat, aparent fără să îmi pese prea mult, dacă a pus și pachetul meu înăuntru. Evident, uitase! L-am rugat să îl pună chiar atunci, iar Domnul Ray s-a mirat de cât de insistentă puteam să fiu, de parcă ar fi fost vreo comoară în pachetul acela! N-am plecat de-acolo până nu am văzut cele trei milioane de ruble aur puse bine în interiorul seifului!

Odesa, 26 februarie 1918

În dimineața aceasta Domnul Ray a dat pe la mine, în drumul său spre Consulat.

- Ai aflat? Știi că mai este un canadian, aici, în Odesa, pe lângă dumneata?

- Un alt canadian? Aici, în Odesa?! Imposibil! Cum a ajuns aici?

- Ei bine, a picat din cer! A venit cu avionul.

- Și unde e? De ce-a venit în Odesa?

- Păi, de-aia am dat pe la dumneata, vreau să mergi să te întâlneşti cu el - a spus Domnul Ray. Și apoi a inceput să îmi dea toate detaliile.

Se pare că acest canadian era ofițer de armată, colonel, iar numele lui era Boyle. Cică mai fusese o dată prin Odesa. Acest colonel Boyle era negociatorul guvernului României cu bolşevicii lui Racovski. Colonelul avea mandat să faca schimb de prizonieri: românii vor da ruşilor patru sute de prizonieri contra celor șaptezeci şi unu de români închişi la Turma. Părea prea frumos ca să fie adevărat! Putea face Colonelul Boyle aşa ceva? Speranța mă umplea de emoție - înecatul se agață şi de un fir de pai!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.