O poveste fabuloasă (IX) - Prizonieri pe vaporul „Împăratul Traian”

Nava „Împăratul Traian”, văzută aici în Constanța

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 5 februarie 1918

Rezultatul întrevederii dintre Domnul Ray si Racovski nu fusese nici pe departe atât de favorabil cum îmi închipuiam eu. Racovski era hotărât să îl aresteze pe Barbu şi a spus că el n-avea cum să răspundă pentru viața lui Barbu în caz că "Batalionul Morții" îl va descoperi. Deja suspectau că se ascunde printr-unul dintre consulatele din Odesa și știau perfect de bine că aceşti consuli nu se puteau proteja nici măcar pe ei înşişi. Racovski a mai declarat că lui Barbu avea să îi fie mai bine în închisoare decât afară și a ținut-o tot așa în continuare. Domnul Ray nu îi spusese încă nimic lui Barbu, crezând că e mai bine să discute despre problema asta mai întâi cu mine, deși era de părere că, până la urmă, Barbu trebuia să-şi decidă soarta de unul singur. Domnul Ray crede că bolşevicii se vor ține de cuvânt pentru simplul motiv că le va fi ruşine dacă şi-l vor încălca şi pentru că doresc cu sinceritate să îi impresioneze favorabil pe consulii străini. Eu una cred că ar fi mai bine să spunem că a avut loc un accident şi Barbu să se degizeze şi să dispară undeva. Nu am încredere nici în Racovski, nici în vreun alt lider bolşevic. Și nu puteam suporta ideea de a mă da bătută pâna nu încercam toate posibilitățile. Aşa că l-am luat pe Domnul Ray şi ne-am dus împreună să vorbim cu Prințul Sebastian Moruzzi, prieten cu Barbu. Știam că, cu mulți ani în urmă, Prințul îl ajutase cu ceva pe Racovski, ceea ce însemna că Racovski ar trebui să îi fie recunoscător. Prințul Moruzzi se refugiase şi el din România la Odesa. Locuia într-un sanatoriu, în compania altor români care îşi puteau permite luxul de a sta într-un astfel de loc. Contra unor sume imense de bani, medicii îi protejau foarte bine de atenția bolșevicilor. Domnul Ray l-a întrebat dacă putem avea încredere în cuvântul lui Racovski, şi dacă el, Prințul, crede că Racovski este stăpân pe situație, dacă deține puterea în mod real asupra sovietelor. Prudent şi gânditor, Prințul Moruzzi ne-a spus că putem să ne bazăm că Racovski va face doar ce poate şi nimic mai mult, şi că era mai bine ca Barbu să fugă din Odesa. Însă Prințul se îndoia cu privire la faptul că Racovski ar fi putut să limiteze violențele, pentru că puterea lui Racovski consta tocmai în propagarea violenței, sugerând excese şi mai mari pe viitor. Am plecat de la sanatoriu foarte deprimată. De-acum era deja seară, dar tot nu-mi venea să mă resemnez.

Odesa, 7 februarie 1918

Ieri după-amiază Domnul Ray a apărut brusc împreună cu Barbu şi am rămas mută de uimire văzându-i cum intră lejer pe uşa casei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Domnul Ray mi-a spus că, de dimineață, se văzuse din nou cu Racovski şi obținuse din partea acestuia câteva garanții și promisiuni. Apoi s-a dus să îl ia pe Barbu, pe care Contele si Contesa de Visart abia dacă s-au înduplecat să îl lase să plece de la ei, şi au venit împreună pe jos pe Strada Puşkinskaya, fără să atragă atenția nimănui. Barbu mi-a spus că nu putea să mai suporte această stare de incertitudine şi au plecat imediat să se vadă cu Racovski. Eram sigură că va fi arestat şi nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut întorcându-se acasă după numai o oră. Racovski îi primise în biroul lui şi le explicase situația în care ne aflam. Rusia a întors armele împotriva României, aşa că Barbu, în calitatea lui de comandant al Misiunii miltare române, era prizonier de război. Mai târziu, putea să îl elibereze condiționat, dar Barbu a spus că e pregătit să se alăture celorlalți prizonieri români, nedorind nici o favoare pentru el, exprimându-şi convingerea că arestarea lui va face ca restul comunității româneşti să fie lăsată în pace. Domnul Ray a sugerat ca Barbu să rămână acasă în noaptea aceea şi a doua zi să se prezinte la arest. Racovski şi-a dat acordul pe loc, părând a se conforma cu plăcere cererii Consulului american şi...asta e! Copiii s-au bucurat să-şi revadă tatăl. După ce i-am dus la culcare, m-am apucat să pregătesc câteva bagaje pentru Barbu. Credința lui Barbu în steaua României a rămas la fel de nezdruncinată. Motto-ul lui este: “Românii nu pier niciodată!”. A doua zi de dimineață, la despărțire, a fost greu, în ciuda eforturilor noastre de a păstra aparențele. Dumitru, bombănind, a chemat o birjă, a urcat valizele şi Barbu a plecat. Domnul Ray, care-l însoțise, a revenit la prânz să-mi spună că Barbu a fost dus de Racovski la bordul navei româneşti “Împăratul Traian”, unde erau închişi ceilalți prizonieri români, toți cunoscuți şi prieteni de-ai lui Barbu. În prezența Domnului Ray, care înțelege și vorbește bine limba rusă, Racovski a ținut un discurs gardienilor, atrăgându-le atenția că Barbu este o persoana importantă, că e singurul român care a acționat patriotic (!), predându-se voluntar, și că el, Racovski, dorește ca acest prizonier să fie tratat cu considerație. A mai adăugat, arătând spre Domnul Ray, că şi-a dat cuvântul de onoare Consulului american că Barbu nu va păți nimic rău.

Odesa, 8 februarie 1918

Consulul român, care stătea ascuns, scăpase până acum de arestare. Cum acesta nu mai putea face nimic pentru a proteja comunitatea românească, Domnul Ray s-a angajat să apere interesele românilor, un motiv fiind acela că toți americanii, cu excepția câtorva tineri ofițeri, părăsiseră Odesa. Așa se face că Domnul Ray este mult mai liber decât ceilalți consuli, care au cu toții treabă până peste cap, mai cu seamă Contele de Visart, care este împovărat de grija pentru sutele de italieni, atât a celor care trăiesc în Odesa de ani de zile, cât şi a celor care s-au refugiat aici venind din România. Toată lumea din comunitatea noastră se simte încurajată de faptul că suntem protejați de americani, deși toată puterea Domnului Ray constă, de fapt, în simpatia pe care bolșevicii cred că America o are pentru ei, ca urmare a "reformelor democratice" începute de ei în Rusia! N-am ce face altceva decât să aştept o ocazie pentru a putea să mă duc să îl vizitez pe Barbu. Ieri mă întorceam de la Consulatul american şi, ajungând acasă, am dat să o iau prin spatele casei, pe-acolo intrăm acum, intrarea din față o ținem blocată întotdeauna, când am văzut un individ dubios, cu un aspect mizerabil, stând tolănit pe treptele de la intrare, fumând liniştit o țigară. Am tresărit fără să vreau, iar individul s-a ridicat și mi-a spus:

- Nu vă speriați, Doamnă! Sunt eu, Constantinescu!

Din fericire chiar aşa era! Constantinescu era unul dintre sergenții români aflați în serviciul lui Barbu, deghizat atât de eficient încât nimeni nu l-ar fi recunoscut. Mi-a povestit că a stat ascuns până acum, dar aflase de la Dumitru despre situația noastră deplorabilă şi se hotarâse să vină să ne ajute. Vorbind fluent limba rusă, se descurcase bine prin oraș şi era gata să facă orice pentru noi. Mi-a promis că se va întoarce în fiecare dimineață și o să rămână în casă, de pază, ori de câte ori voi fi obligată să plec undeva.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.