O poveste fabuloasă (XV): Orașul fantomă

Odesa, Podul Sabaneyev

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 15 martie 1918

Mintea mi se golise de orice. Nu-mi mai amintesc nici o emoție, nici o senzație din acele momente. Nici măcar nu cred că m-am uitat în jurul meu să văd dacă există morți sau răniți. M-am trezit deodată mergând pe jos în direcția liniilor de cale ferată. O trăsură m-a ajuns într-un târziu din urmă. M-am suit și i-am indicat vizitiului să mă ducă înspre oraș. Am început să urcăm încet dealul lung și, la un moment dat, am văzut un camion plin cu marinari apropiindu-se de noi din direcția opusă. Primul gând care mi-a venit în minte a fost acela că poate acești marinari ar putea opri cumva vapoarele cu prizonierii români. M-am dat jos din trăsură și le-am făcut semn cu mâna să oprească, ceea ce au și făcut. Erau ruși, și păreau toți atinși de o veselie contagioasă. Aspectul meu a părut să îi intrige. Am încercat să vorbesc cu ei în română, apoi în franceză și engleză...degeaba! Nimeni nu înțelegea nimic. M-au întrebat: "Sprechen Sie Deutsch?" Am clătinat din cap: "Nein, nein!" și, deprimată total, m-am suit înapoi în trăsură.

Ajungând în fața casei Consulului elen, m-am decis să mă dau jos și să intru, obsedată de ideea de face cumva să împiedic fuga bolșevicilor cu vapoarele din Odesa. Cu sufletul la gură am urcat într-un zbor cele patru etaje până la apartament. Servitoarea care mi-a deschis ușa aproape că s-a speriat când m-a văzut; apoi m-a luat cu compasiune de braț și m-a condus în salon, unde se afla stăpana ei împreună cu mai mulți prieteni. Zgomotul împușcăturilor din port atrăseseră atenția tuturor. Privind de la ferestre, văzuseră cu toții plecarea navelor. N-a mai fost nevoie de cuvinte – și-au dat seama imediat de ce eram înnebunită de durere, deși nu-și puteau explica de ce am capul bandajat. Pentru a mă consola, soția Consulului grec a telefonat la Consulul olandez, responsabil cu afacerile britanice ca să-i spună ce s-a întâmplat. Altceva decat să-și exprime compasiunea...nu avea ce face! Domnul Ray, Consulul Americii, în urma ordinelor primite de la Guvernul său, părăsise Odesa cu o noapte înainte. Cu părere de rău, m-am convins că, pentru moment, trebuie să las deoparte orice speranță. Mi-am luat la revedere și am coborât în stradă.

Ce ciudat! Trăsura mea dispăruse! Nici măcar nu plătisem vizitiul! Foarte curios! Nu mi-am făcut însă probleme, deoarece casa mea era în apropiere. Așa că am început să merg pe jos și, încet-încet, am observat că pe toate străzile era o liniște nefirească. Eu eram singura ființă vie cât vedeai cu ochii! Părea că mă aflu într-un oraș din care toată lumea dispăruse, cu excepția mea. Mă aflam, deodată, într-un oraș fantomă! Toate magazinele erau închise, obloanele de fier erau trase până jos. Eram atat de preocupată de gândurile mele, încât nu m-a surprins foarte tare tot acest peisaj straniu. La intrarea în casă am fost întâmpinată cu strigăte de bucurie. Copiii se jucau de-a spitalul și erau atât de absorbiți în bandajarea păpușii lor, încât abia dacă mi-au aruncat o privire. În salon mă aștepta pilotul avionului care îl adusese pe Colonelul Boyle la Odesa. Primise instrucțiuni să umple rezervorul cu benzină și să aștepte la aeroport un semn din partea Colonelului, în caz că ar fi trebuit să plece urgent din Odesa.

Tânărul ofițer nu reușise să facă rost decât de o cantitate mică de benzină, insuficientă pentru a ajunge măcar până la Iași. Iar la aeroport văzuse de dimineață o priveliște care l-a făcut să plece rapid de acolo: o limuzină, purtând un steag alb, cu patru germani înăuntru, inconfundabili în uniformele lor! Dumitru a intervenit, spunând că, în urmă cu o oră, acea limuzină era aici, în dreptul nostru, și după ce a oprit, germanii au intrat in Primărie! Dumitru a continuat: „M-am uitat pe fereastră și am văzut că orașul era pustiu, nimeni, dar absolut nimeni nu era pe afară. Au stat în Primărie aproximativ cincisprezece minute, apoi au reapărut, și au plecat în viteză spre Gară". Pilotul mi-a zis: "Cu ce benzină am, pot zbura chiar foarte departe de Odesa. După aceea...voi merge pe jos până la Iași, dacă este cazul. Germanii vor fi aici în câteva ore, și vor intra în posesia orașului. Dacă doriți, puteți scrie câteva scrisori pe care le voi lua cu mine. Între timp, mă voi duce să-mi iau rămas bun de la niște prieteni și mă voi intoarce să iau scrisorile. Fără să mai stau pe gânduri, m-am așezat și am început să le scriu Domnului Brătianu și lui Sir George Barclay, ambasadorul britanic, relatându-le despre soarta Colonelului Boyle și a prizonierilor români. Când s-a întors pilotul, i-am înmânat scrisorile și am încercat să-i mulțumesc, dar...am deschis gura și nu am putut rosti niciun cuvânt! Rămăsesem fără glas! Gâtul mi-era rigid și aveam dureri peste tot. Nu mai puteam să-mi mișc capul deloc! Mă simțeam ca într-o menghină. Era clar: răcisem groaznic, deși nu simțeam nici căldură, nici frig, nici vânt și nici soare...Înainte de a pleca, pilotul mi-a spus: "Colonelul Boyle nu va fi niciodată păcălit de bolșevici - veți vedea că va găsi o cale prin care va scăpa de ei, împreună cu toată lumea".

Pe la ora zece seara, Dumitru a venit la locul unde stăteam, lângă pătuțurile copiilor, incapabilă de a mă scutura din letargia în care căzusem după plecarea pilotului. "Germanii sunt peste tot în jurul casei!", a exclamat el. Am deschis încet un geam și m-am uitat atentă prin întunericul de afară. Am putut distinge strălucirea căștilor germane și am auzit murmur de voci joase. Am ascultat cu atenție: erau cuvinte germane. În scuarul din fața Primăriei se puteau vedea rânduri nesfârșite de soldați. Nu mai era nici o îndoială: Odesa fusese cucerită fără nici un foc de armă! Nici nu vreau să mă mai gândesc la acea noapte. Mă simțeam fizic și mental la pământ. În dimineața următoare, aproximativ pe la ora opt, m-am trezit la ușă cu Consulul grec.

Venise să îmi spună că în port se află încă un număr mare de nave cu bolșevici, care fuseseră oprite de germani. Nu păreau sa opună rezistență. Dacă va afla noutăți, se va întoarce să mi le comunice. O șoaptă răgușită a fost tot ce a ieșit din gura mea drept mulțumire. Orice mișcare aș fi făcut, era urmată de dureri îngrozitoare, nici măcar un deget nu puteam mișca fără să mă doară. Mi-a luat cam zece zile să mă fac bine...Germanii, ca aliați ai ucrainenilor, au restabilit ordinea în Odesa. Au încetat orice fel de jafuri. În port, trei dintre liderii bolșevicilor fuseseră spânzurați...

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XIV): Corabia ororilor

Portul Odesei in 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 martie 1918

Pe drumul spre Hotelul Londonskaya am început să discutăm despre posibilitatea de a găsi o navă care să îi ducă pe românii noştri în România. Calea ferată nu mai era deloc sigură, aşa că i-am sugerat Domnului Mendicutti să meargă la Contele de Visart și să-l întrebe dacă ne putea împrumuta vaporul “Jeanne”, care era gata de plecare oricând. Zis şi făcut: Colonelul Boyle i-a dat Domnului Mendicutti, care era încântat de misiunea primită, o sumă uriaşă de bani. Domnul Mendicutti trebuia să îi înmâneze banii căpitanului navei, pentru ca acesta să achiziționeze alimente şi tot ce mai era necesar pentru voiaj, în cazul în care, desigur, Contele şi-ar fi dat acordul. Automobilul nu a întârziat să apară şi ne-am urcat cu toții, demarând rapid către Sovietul Suprem. Trecând pe lângă casa mea, am văzut că Dumitru avea toate bagajele pregătite în fața casei, gata să plecăm la Gară, aşa cum stabilisem cu o zi înainte. Pentru a evita cât mai mult posibil aglomerația, ambuscadele, împuşcăturile şi geamurile sparte, am luat-o pe străzile laterale, îndrumați de Comisar, și, în cele din urmă, am găsit sediul lui Braşoveanu. Aici era o zarvă asurzitoare, zeci de soldați gălăgioşi umblau prin toată clădirea, fără nici o direcție anume. Braşoveanu era mai calm decât restul bolşevicilor, dar starea lui era disperată. Când a aflat ce dorim, Braşoveanu nu s-a putut abține să zică vreo două, cu amărăciune, despre Racovski. Ne-a zis că acum era inutil să mai încercăm să facem ceva. Membrii Sovietului Suprem s-au împrăştiat în toate cele patru vânturi, numai el și încă doi bieți naivi au mai rămas la conducere. El nu avea nici o putere de a îi face pe cei din Batalionul Morții să renunțe la prizonieri; nici unul dintre acei tovaraşi nu l-ar asculta. Fără o forță superioară nu se putea face nimic...

După îndelungi rugăminți, Braşoveanu a consimțit să îi cheme şi pe ceilalți doi membri din conducerea Sovietului şi să semneze un document pregătit de dinainte de Comisar, scris pe o pagină ruptă din blocnotesul lui. Întrebat dacă are încă asupra lui sigiliul sovietic, Braşoveanu ne-a răspuns că din fericire îl are şi a luat hârtia dispărând cu ea într-o cameră alăturată. M-am aşezat pe o bancă. Totul în jur era un haos, o dezordine care mirosea a mucegai şi a transpirație. De dincolo de uşă se auzea un zgomot înfundat de zăngănit de arme, de uşi trântite, şi de voci care strigau pe toate coridoarele. Comisarul ucrainean și Secretarul Consulatului nostru păreau să fie adânciți într-o convorbire şoptită. Iar Colonelul Boyle, tăcut şi îngândurat, părea total detaşat de tot ce era în jurul nostru. După un timp Braşoveanu s-a întors și ne-a înmânat hârtia cu sigiliul mare și roșu și cu trei semnături ilizibile. "Asta e tot ce pot face", a spus el. "Vă doresc mult noroc. Mă întreb cum am să ies eu din acest iad!' Am dat toți mâna cu el și am plecat. Extrem de bucuroşi, am luat automobilul înapoi spre port, dar la un moment dat am dat peste o căruță care a apărut de nicăieri în mijlocul străzii. Maşina noastră a ieşit foarte prost din această coliziune, era ca şi cum ar fi căzut o casă peste ea! Un geam s-a spart şi m-a lovit la cap. Amețită şi cu sângele şiroind pe față, pentru un moment mi-am pierdut orice putere, am avut o clipă de totală descurajare... Dar nu şi Colonelul Boyle! Și-a scos din buzunar o batistă imensă pe care a presat-o pe capul meu şi mi-a zis: "Ești în regulă, e doar o zgârietură. Aşa sângerează zgârieturile astea. Să ştii ca eu sunt şi medic, şi te asigur că în cel mai scurt timp nu vei mai avea nimic”. Între timp, şoferul a reușit să repare maşina şi ne-am reluat drumul către port.

Colonelul Boyle a decis să mă lase acasă. Când am ajuns, casa era plină de femei isterice (soțiile prizonierilor români), care doreau toate în acelasi timp vești despre bărbații lor. Când m-au văzut cum arăt s-au pornit toate să se vaite. Doamna Spiropol s-a dus repede la farmacistul din colț ca să cumpere un dezinfectant; Dumitru a fugit să-l aducă pe medicul polonez de alături. Dintr-una din valize au scos lenjerie curată și prosoape. Colonelul Boyle a început să se ocupe de rana mea, o tăietură în trei colțuri care făcea să mă doară capul îngrozitor. Medicul polonez a fost mulțumit de performanța Colonelului și mi-a bandajat capul într-un turban aproape artistic. Colonelul Boyle s-a uitat la mine, gânditor: "Cred că ai îndurat destul pentru ziua de azi", mi-a spus el. "O să fac rost de un alt translator, acum suntem abia la prânz şi, cel mai important, am documentul semnat, asta este esențial." Apoi s-a adresat tuturor spunându-le să stea liniştiți și a plecat. Ca prin farmec, toată lumea s-a calmat și au plecat cu toții la casele lor. O jumătate de oră mai târziu, Secretarul, care plecase cu automobilul în port pentru a vedea ce se întâmplă, a intrat pe ușă val-vârtej, intrebându-mă: “Unde este Colonelul Boyle?". I-am spus că a plecat. Tânarul a continuat deznădăjduit: - Dacă nu ajunge în port în zece minute, va fi prea târziu ca să îi mai salveze pe prizonierii noștri. Vasul “Ștefan cel Mare” a fost îndepărtat de la chei și este gata de plecare! Acum se pregătesc să plece și cu “Împăratul Traian”! - Ai mașina cu tine?, l-am întrebat. - Da, a răspuns el. - Atunci, stai așa! Îmi iau ceva pe mine și mergem să îl găsim pe Colonel. Mi-am luat pardesiul care era încă plin de sânge și o pălărie peste turbanul meu și am plecat din nou în protestele tuturor.

Mi se părea monstruos că bolșevicii îi luau cu ei pe Barbu și pe ceilalți prizonieri, și eram hotarâtă să fac orice era omenește posibil ca să împiedic să se întâmple așa ceva. Străzile erau pline de patrule de soldați. Am fost opriți de două ori. De fiecare dată le-am zis că am de gând să merg la spital. Am ajuns imediat la reședința Colonelului Boyle. S-a urcat grăbit în masină și am demarat în forță către port. Când am ajuns la docuri, am constatat că, într-adevăr, se făceau pregătiri intense pentru părăsirea imediată a Odesei. Pasarela care ducea către “Împaratul Traian" era înțesată de soldați care își cărau sacii de campanie. Ne-am urcat și noi la bord. Confuzia domnea peste tot! Profitând de acest lucru, Colonelul Boyle i-a dat deoparte pe toți cei care încercau să i se opună. Nava “Ștefan cel Mare” era în larg, dar părea să aibă ancora coborâtă. Oricum, nu se putea ajunge la ei. Un marinar care părea că rânjeste încontinuu ne-a spus că Dichescu nu era la bord. ''Unde este?", am întrebat. "Nu știu! Și dacă credeți ca veți putea lua prizonierii, vă înșelați!". Deodată, ne-a venit ideea să mergem pe nava “Almas”, la bordul căreia se afla Sovietului naval rus.

Am pornit iar cu automobilul peste scânduri și bobine de frânghie aruncate pe oriunde vedeai cu ochii, iar colonelul Boyle s-a întors spre mine, zâmbindu-mi: "Asta e o zi de pomină pentru o doamnă ca dumneata! Dar...mie îmi plac astfel de aventuri!", a remarcat el. În ciuda faptului că mi se rupea inima gândindu-mă că Barbu este în mâinile bolșevicilor, am fost surprinsă să constat că și mie îmi plăceau situațiile astea limită, de viață si de moarte. Am ieșit din mașină în dreptul debarcaderului unde se afla nava rusească „Almas”. Nimeni nu ne-a acordat nici o atenție, peste tot era un du-te vino de lume care ducea provizii la bord. Nici când am ajuns pe punte nu ne-a băgat nimeni în seamă. Colonelul mi-a zis să îl strig pe „prietenul” nostru, pe Dichescu. De undeva, dintr-o cabină au apărut o mulțime de capete. Împins de la spate de ceilalți, Dichescu a ieșit primul pe ușa cabinei, urmat indeaproape de ceilalți. Am început următoarea conversație (eu traducând pentru Colonel): Boyle: "Am crezut că mi-ai promis că mă aștepți până la ora două dupa amiază, nu?”; Dichescu (posac): "Ei bine, sunt aici!"; Boyle: "Da, ești, dar nu la locul stabilit"; Dichescu: "Oricum n-avea rost să te aștept. Sovietul nu va consimți niciodată să renunțe la prizonieri. Să lăsăm lucrurile așa cum sunt”; Boyle: "Nu fi prea sigur de asta! Ia uite ce am asupra mea!" Și Colonelul a scos din tunică documentul parafat de Sovietul Suprem.

Dichescu a recunoscut instantaneu sigiliul roșu, a luat hârtia, a citit-o de mai multe ori, și s-a uitat nesigur în spate, către tovarășii lui. Unii dintre marinarii ruși s-au apropiat, au citit și ei documentul și i-au spus lui Dichescu că trebuie să se supună și să se țină de cuvânt. Fața lui începuse să capete o culoare de un verde bolnăvicios. Boyle: "Ești, cu siguranță, un om de onoare. Vino cu noi ca să dai ordinul să mi se înmâneze prizonierii!". Fără nici o tragere de inimă, Dichescu ne-a însoțit, aruncând priviri tematoare în toate părțile, pe tot drumul înapoi spre nava cu prizonierii români. Mai mult ca oricând am simțit că acest om nu era total sănătos la cap. Am ajuns imediat la bordul vaporului „Împăratul Traian”. Secretarul a rămas la țărm cu mașina, și nici nu aveam să-l mai văd în acea zi! Dichescu a fost imediat înconjurat de tovarășii săi de la bord. În timp ce vorbeau șoptit, am auzit un scrâșnet de frâne și am văzut cum dintr-un automobil s-au dat jos alți doi tovarăși care au urcat la bord. Am auzit numele de "Bujor" murmurat de către toată lumea și l-am recunoscut imediat pe însoțitorul lui Racovski. L-am văzut cum ezită să dea ochii cu Colonelul Boyle. Părea să îl îndemne pe Dichescu să nu dea nici un prizonier, dar, în ciuda insistenței lui, ordinul fusese deja dat, și prizonierii au fost adusi pe punte și aliniați pe chei. Nu l-am văzut pe Barbu printre ei. Nu ne-am putut apropia, pentru că eram înconjurați de paznici cu baionetele scoase. Unul dintre prizonieri mi-a făcut un semn, arătând cu subînțeles spre nava „Principele Carol”, ancorată la câteva zeci de metri mai încolo, de unde un alt grup de prizonieri era debarcat și aliniat pe chei.

L-am văzut! Barbu era acolo, întreg și nevătămat! Avea o valijoară în mână și alături de el era și tânărul său aghiotant. Colonelul Boyle s-a întors spre Dichescu și i-a spus, prin mine: "La revedere! Vă doresc mult noroc și să nu vă îngrijorați în privința prizonierilor. Vom pleca din Odesa înainte de venirea nemților!" Am plecat de pe navă, dar nu mă simțeam deloc liniștită. Mi-am dat seama că mai mult de jumătate dintre bolșevicii de pe navă erau dezertori români. Cauza rusească părea iremediabil pierdută pentru ei, aici, pe coasta Mării Negre, odată cu invazia germanilor. Așa că părea de-a dreptul ilogic că ne dădeau prizonierii! Ce monedă de schimb mai aveau ei în negocierea cu România? Cum și-ar fi găsit iertarea din partea autorităților române? Pentru ei, cei 400 de prizonieri ruși nu mai însemnau nimic acum! De ce i-ar mai fi interesat acest schimb de prizonieri?

Ne-am apropiat de Barbu, iar el a făcut un pas în față spre noi, dar santinela i-a interzis să îl facă și pe al doilea. Colonelul Boyle și Barbu se vedeau pentru prima dată față în față. Au vorbit câteva momente, după care Barbu s-a întors către mine și m-a întrebat ce caut acolo fără palton și cu capul gol. Colonelul Boyle dorea să știe dacă erau prezenți toți cei 71 de prizonieri. La un moment dat un marinar a venit spre noi, spunându-ne: "Dorește Colonelul Boyle să urce la bord ca să semneze eliberarea prizonierilor?" Ne-am întors la bord. Dichescu, la instigarea lui Bujor, a insistat asupra faptului că trebuie să fie întocmită o listă a deținuților, care să certifice faptul că niciunul nu este lipsă, și, în plus, să ateste si că Boyle se angajează să-i înapoieze pe cei 400 de bolșevici în aceleași condiții. "Nu-i cunoști pe români", a spus Dichescu. "Or să spânzure zece tovarăși de-ai noștri pentru fiecare dintre ai lor care lipsește!”. Colonelul Boyle era unul singur, ei erau o mie! S-a uitat la ceas și s-a decis: "De acord! Dar hai să o facem repede! Germanii ar putea fi aici în orice clipă, după propriile tale calcule, și te asigur că nu le place această uniformă!". Ne-am dus într-o cabină de sub punte. Dichescu a scos o listă din buzunar și a chemat un marinar care a început să scrie dupa dictarea sa. Auzeam constant șoapte de dincolo de ușa cabinei și eram deseori întrerupți de diverși tovarăsi. Colonelul Boyle era de un calm perfect, așa că am urmat și eu exemplul lui, atât cât am putut. Deseori, Dichescu mă întreba dacă îl cunosc pe cutare sau cutare prizonier. Între timp, Domnul Mendicutti a intrat în cabină, spunându-ne că a aranjat să putem pleca cu „Jeanne”, dar îi fusese imposibil să cumpere orice fel de provizii. "Timpul este scurt!", a mai remarcat el, și a plecat. Odată terminată lista, Dichescu s-a retras, zicând că se duce sa obțină și semnăturile celorlalți tovarăși din Soviet, pentru că semnătura lui nu avea nici o valoare fără a celorlalți. Abia ce a ieșit din cabină și dintr-o altă ușă glisantă a apărut un om cu părul cărunt, un român: "Sunteți Doamna Pantazzi?", m-a întrebat. "Da!". Apoi a continuat: - Am fost unul dintre mașiniștii de pe nava „Lascăr Catargiu”, când era comandant soțul Dumneavoastră”. – Și ce faci aici? – Sunt prizonier și sunt obligat să am grija de motoarele navei. Fugiți cât de repede puteți! Luați-l și pe englez și dați-vă jos imediat! Am pornit deja manevrele de navigare! – Și tu de ce ramâi? – Pe mine or sa mă împuște imediat, dacă încerc să scap! - a fost răspunsul lui.

Colonelul Boyle a părut să aibă pentru prima oară emoții când i-am explicat ce mi-a zis acel brav marinar. A smuls hârtiile de pe birou, m-a luat de mână și ne-am năpustit afară pe punte. Era o așa mare îmbulzeală încât abia am reușit să ne dăm jos de pe navă. Numai că aici, surpriză! Bolșevicii îi forțau pe prizonieri să urce înapoi pe vapor! Colonelul, masiv și înalt cum era, s-a pus în fața pasarelei, blocând accesul spre navă. În timp ce noi fuseserăm pe navă cu Dichescu, apăruseră la debarcader și soțiile deținuților, însoțite, unele dintre ele, de către copiii lor, iar acum, odată cu această întorsatură, toată lumea era îngrozită și cu lacrimi în ochi. Colonelul Boyle a anunțat hotărârea lui fermă de a nu lăsa prizonierii să urce pe navă, și a cerut tuturor să fie calmi și încrezători. Timpul se dilata îngrozitor, ceea ce părea să nu se mai termine niciodată, era de fapt o fracțiune de secundă. Apoi l-am observat pe Dichescu venind spre noi, moment în care Colonelul Boyle i-a spus să semneze documentul și să terminăm. "Cum aș putea să semnez? Nu există cerneală!", ne-a răspuns. "Iată un creion – merge și așa", i-a răspuns Colonelul, imperturbabil. "Da, bine, voi semna", a spus Dichescu și, în acel moment, la semnalul lui, soldații de pe navă au început să tragă spre mulțimea neajutorată. Luat prin surprindere, Colonelul Boyle a făcut un pas înainte, involuntar, spre Dichescu, dar acesta a luat-o la fugă ca un șobolan pe pasarelă, înapoi pe vapor. A urmat o agitație teribilă. Împușcăturile au continuat și m-am gândit imediat la Barbu, pe care l-am zărit stând lângă Generalul Vivescu, nu foarte departe de mine.

Un marinar aflat lângă mine ținea un revolver îndreptat spre prizonieri și părea gata să tragă în ei. Am pus mâna peste a lui, forțându-l să lase arma jos. "Nu trageți!", l-am rugat. "Prizonierii sunt neînarmați și nu pot să vă facă nici un rău”. Deși era îmbrăcat în uniformă rusească, mi-a răspuns pe românește: „Cine știe dacă-i așa? Și-apoi, trebuie să se urce toți la loc pe navă!” I-am răspuns la rândul meu: "Vor veni, dar nu mai trageți!" S-a întors spre camarazii lui și în acel moment Barbu m-a prins de mână și m-a tras lângă un depozit, unde pentru moment nu ne putea atinge nici un glonte. "Ethel, pentru numele lui Dumnezeu, ce crezi că faci?" M-a implorat să mă întorc acasă. O trăsură tocmai era în apropiere și Barbu m-a si urcat în ea. Vizitiul nu a apucat să pornească pentru că imediat am fost opriți de soldați cu baionete. I-au luat pe Barbu și pe Generalul Vivescu și i-au dus către pasarelă. Am sărit și eu din trasură, un act destul de irațional, îmi dau seama acum, dorind să mă agăț de Barbu. "Stai liniștită! – mi-a strigat el – n-or să mă omoare! Valorez mai mult viu decât mort pentru bolșevicii ăștia! Mă voi întoarce cu siguranță! Promite-mi că te duci acasă imediat! Ai uitat de copii?" În jurul meu femeile și copiii țipau, unii prizonieri încearcau să scape, caii erau speriați...

În acel moment mi-am amintit de Colonelul Boyle. M-am uitat la el. Era în același loc în care îl văzusem ultima oară. Era extrem de calm si îngândurat. "Ce veți face acum?", l-am întrebat. S-a uitat la mine; apoi privirile noastre s-au întors instinctiv spre punte. Am văzut cum doi marinari băteau un om cu părul alb. Barbu dispăruse în mulțime, luat de bolșevici. "Eu nu pot să îndur așa ceva! Nu pot să-i las! Ma duc cu ei!", mi-a răspuns Colonelul. Ne-am dat mâna și abia atunci am realizat ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit; așa neînarmat cum era, un străin față de mine, un necunoscut până mai ieri, mi-am dat seama că dacă putea cineva să mai facă ceva, atunci acesta era Colonelul. "Du-te", i-am spus și am continuat: "Du-te sau vor fi morți cu toții!" Încă îl mai văd urcând pasarela abruptă care ducea către corabia ororilor, și – odată ajuns pe punte - cum îl ia de ceafă pe unul dintre bolșevicii care îl băteau pe batrânul cu părul alb. Câteva secunde mai târziu, cablurile de sîrmă care ancorau nava de țărm au fost tăiate, pasarela a fost dată jos...Am rămas singură, privind cum nava se îndepărtează în largul mării...

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XIII): Moartea aşteaptă în port

Farul Voronţov, Odesa - 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 martie 1918

Întorşi acasă, ne-am petrecut toată noaptea făcând bagaje, pregătind pachete cu mâncare pentru călătoria de a doua zi și scriind scrisori de rămas bun către prietenii care ne ajutaseră în zilele dificile de la Odesa. Abia pe la trei noaptea am reusit să adorm. La șase și jumătate dimineaţa telefonul a început să sune strident si continuu. Cuprinsă de o vagă presimţire, am ridicat receptorul şi am auzit vocea lui Barbu! Mi-a spus că Batalionul Morţii a intrat în închisoare pe la ora patru dimineața, cu voia gardienilor, iar şeful Batalionului a controlat toate celulele şi le-a spus tuturor prizonierilor că trebuiau să plece cu el ca să îşi primească înapoi lucrurile care le fuseseră confiscate - banii, ceasurile de mână și documentele - înainte de a fi predaţi în custodia Colonelului Boyle. Cum mulţi fuseseră jefuiţi de bunuri de mare valoare, vestea că şi le-ar putea recupera i-a făcut să fie de acord să plece imediat. Barbu şi-a dat seama că era ceva necurat la mijloc, ora era ciudată, şi a refuzat să meargă, la fel ca majoritatea prizonierilor. Mi-a mai spus că, cu toate acestea, rezistența lor nu putea să continue prea mult timp, pentru că sosiseră deja întăriri, închisoarea fusese invadată de bolşevici duri şi insistenţi. Barbu a încheiat spunându-mi să iau legatura imediat cu Colonelul Boyle şi să îl informez asupra situaţiei grave de la Turma.

Abia ce mă îmbrăcasem când am zărit pe fereastră două camioane pline cu...prizonierii români, păziţi de Batalionul Morţii. Aceste camioane se îndreptau în direcţia opusă Gării feroviare, de fapt se îndreptau direct către port! În ultimele două zile văzuserăm cu toţii cum vapoarele din port erau cu motoarele pornite, gata să fugă dacă germanii ar fi intrat în Odesa. Când să ies pe ușă, am dat de Comisarul închisorii, un ucrainean, al cărui comportament față de prizonieri fusese întotdeauna mai uman. Știa puţină franceză, dar era într-o asemenea stare de surescitare că nu mai știa nici o boabă acum. Am chemat-o pe vecina de la etajul întâi ca să îmi traducă ce dorea să îmi spună bietul om. Am înţeles că Sovietul nu avea nici cea mai mică intenţie de a menține termenii tratatului încheiat cu Colonelul Boyle; că Racovski fugise deja noaptea trecută cu o navă, luând cu el toţi banii rechiziționaţi de la români; că restul liderilor bolșevici se ascundeau; și că germanii erau la doar câteva ore de Odesa! Soldaţii bolșevici umblau de capul lor prin oraș și jefuiau magazine și trăgeau în lume pe Deribasovskaya. El se temea că prizonierii români vor fi uciși și nici nu mai îndrăznea să se întoarcă la Turma. Am spus tuturor să se baricadeze în casă, să tragă bine ușa după mine, să coboare obloanele și să nu permită nimănui să intre până la întoarcerea mea. Copiii încă dormeau. L-am rugat pe Comisar să mă însoţească și am pornit într-un suflet spre reședința Colonelului Boyle. Am fost destul de norocoasă să-l găsesc rapid, chiar pe stradă!

Am rămas cu gura căscată! Colonelul Boyle se plimba bine mersi, încet și liniștit, ca și cum ar fi fost într-o zi obișnuită pe o stradă din Woodstock, orașul său natal. La inceput nu a crezut nimic din ce i-am spus. Apoi m-a invitat să-l însoțesc până la așa zisul Soviet Româno-Rus, aflat la câteva zeci de metri mai încolo. Am găsit toate sălile goale, totul era părăsit. Din acel moment, Colonelul a devenit mai dispus să asculte ce îi spuneam și a acceptat să mă însoțească până în port și să verifice că aveam dreptate. În timp ce Colonelul s-a dus să găsească o droșcă, eu am intrat puţin în holul Hotelului Londonskaya, care era chiar lângă noi, unde l-am găsit pe Secretarul Consulatului României. Și el auzise zvonurile despre prizonierii români și fusese până la mine acasă, iar acum venise la Londonskaya ca să vorbească cu Domnul Mendicutti. I-am zis să îl cheme imediat și să pornim cu toţii în port. Domnul Mendicutti era gata pregătit și, galant ca întotdeauna, s-a aplecat să îmi sărute mâna, moment în care am simţit parfumul de "Chypre" pe care îl folosea. Nu știu de ce, dar m-a cuprins o dorință isterică de a râde în hohote, dorinţă pe care mi-am strangulat-o instantaneu. Așadar, am plecat cu toţii împreună. Colonelul Boyle se uita cu o insatisfacţie din ce în ce mai rece la bietul Comisar, care era roșu la faţă din cauza eforturilor supraomenești pe care le făcea ca să îi explice în limba franceză despre ce este vorba - lui, Colonelului, care nu înţelegea decât engleza! 

Colonelul Boyle și cu mine ne-am suit într-o droșcă în care a trebuit să ne înghesuim elegant. Ceilalți ne-au urmat într-o altă droșcă, chiar mai modestă decât a noastră. În timp ce calul abia se mișca, Colonelul a început să povestească despre Canada. Bineînţeles că eu una eram nerăbdătoare să ajungem cât mai repede în port, așa că abia ascultam ce spune. Ajunși acolo, am găsit un cordon puternic de bolșevici înarmaţi care restricționau accesul la navele  ancorate la chei. Am zărit mai mulți prizonieri pe punțile navelor „Împăratul Traian" și „Princepele Carol”. M-au recunoscut de la distanță și au început să facă semne disperate către mine. Colonelul Boyle s-a convins că aceștia sunt chiar oamenii pe care trebuia să îi salveze. După o scurtă pauză de gândire, Colonelul s-a întors către mine și mi-a spus: "Nu am mai lucrat niciodată cu o femeie, dar permiteți-mi să vă dau un sfat înainte de a merge mai departe cu această treabă. Să traduceţi exact, dar exact, ceea ce vă spun eu și să nu adăugaţi nici un cuvânt în plus sau să le spuneţi acestor bolșevici ceea ce gândiţi despre ei. Știu să negociez cu astfel de oameni! Acum, vom merge să vedem unde este acest Racovski!"

Ne-am urcat din nou în droșcă și ne-am îndreptat către docuri. Drumul plin de noroi era presărat cu lăzi, butoaie și scânduri. În zece minute am ajuns la yahtul regal „Ștefan cel Mare”, care era acum reședința Batalionului Morții. Am strigat către bolșevicii de pe navă că un colonel englez vrea să vorbească cu Racovski. Santinela ne-a răspuns pe românește că Racovski nu este la bord. Atunci le-am spus să ne lase să venim să stăm de vorbă cu ceilalți tovarăși. Ne-am urcat la bord cu Colonelul Boyle în frunte. "Dacă Domnul Racovski nu este aici, atunci am dori să vorbim cu adjunctul său”, am spus. În câteva secunde, un om cu aspect dubios a fost împins în față de către ceilalți. Părea a avea cam treizeci și cinci de ani. "Tu ești șeful?", am întrebat. "Nu există șefi în Rusia democratică!", mi-a replicat el. "Poți să ne spui unde este Domnul Racovski?", am continuat eu. "A plecat!". I-am expus problema, netulburată: "Domnul Racovski i-a promis colonelului englez că îi va preda pe cei 71 de prizonieri români contra a patru sute de tovarăsi de-ai voștri, dar prizonierii au fost duși la bordul unei nave și Colonelul Boyle nu poate lua legătura cu ei". Adjunctul mi-a răspuns: "Știu - am făcut asta pentru siguranța lor! Germanii sunt aproape de Odesa. Vino și dumneata cu noi, vom fi bucuroși să vă ajutam și pe dumneata și pe englez să fugiți din Odesa, vom pleca în două ore.” Acest discurs ne era livrat ca și cum ar fi fost învățat pe dinafară. M-am întors spre Colonel și i-am tradus acest "colocviu". Colonelul Boyle m-a instruit să răspund că, în esență, era vorba de un tratat sovieto-român și că încălcarea lui putea însemna moartea celor 400 de bolșevici. Toate aranjamentele erau făcute, Colonelul știa cum să scape de germani, dar cu nici un chip nu putea accepta invitația de a fugi cu nava lor! Prizonierii erau de-acum în custodia sa, nu a sovieticilor! Așa că se așteaptă ca ei să fie oameni de onoare și să își țină cuvântul dat.

În timp ce le traduceam spusele Colonelului Boyle, între bolșevici a început o rumoare și după mai multe negocieri între ei, Dichescu - căci așa îl chema pe purtătorul lor de cuvânt - ne-a promis că va aștepta până la ora două după amiaza, cand vor fi primit un răspuns de la Sovietul Suprem care să reafirme că erau de aceeași părere ca atunci când semnaseră tratatul în urmă cu 48 de ore. În caz afirmativ, și-a dat cuvântul de onoare că ni-i va preda pe toți prizonierii români. Am părăsit nava și ne-am îndreptat către ceilalți care ne așteptau pe chei cu nerăbdare. Comisarul ucrainean ne-a spus că știe unde este clădirea în care se afla Brașoveanu, secretarul Sovietului Suprem, care făcea eforturi zadarnice ca să pună pe picioare rezistența contra germanilor. Clădirea se afla tocmai în partea cealaltă a orașului, cam la vreo 8 kilometri depărtare. Nu puteam lua nici o droșcă, pentru că birjarii preferau să moțăie sau refuzau pur și simplu să ne ia. Secretarul Consulatului nostru, un tânăr foarte activ, a spus că poate face rost de un automobil cu care ne va aștepta în fața Hotelului Londonskaya. Apoi a disparut imediat, luând-o la fugă în sus pe scările imense și abrupte.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (IX) - Prizonieri pe vaporul „Împăratul Traian”

Nava „Împăratul Traian”, văzută aici în Constanța

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 5 februarie 1918

Rezultatul întrevederii dintre Domnul Ray si Racovski nu fusese nici pe departe atât de favorabil cum îmi închipuiam eu. Racovski era hotărât să îl aresteze pe Barbu şi a spus că el n-avea cum să răspundă pentru viața lui Barbu în caz că "Batalionul Morții" îl va descoperi. Deja suspectau că se ascunde printr-unul dintre consulatele din Odesa și știau perfect de bine că aceşti consuli nu se puteau proteja nici măcar pe ei înşişi. Racovski a mai declarat că lui Barbu avea să îi fie mai bine în închisoare decât afară și a ținut-o tot așa în continuare. Domnul Ray nu îi spusese încă nimic lui Barbu, crezând că e mai bine să discute despre problema asta mai întâi cu mine, deși era de părere că, până la urmă, Barbu trebuia să-şi decidă soarta de unul singur. Domnul Ray crede că bolşevicii se vor ține de cuvânt pentru simplul motiv că le va fi ruşine dacă şi-l vor încălca şi pentru că doresc cu sinceritate să îi impresioneze favorabil pe consulii străini. Eu una cred că ar fi mai bine să spunem că a avut loc un accident şi Barbu să se degizeze şi să dispară undeva. Nu am încredere nici în Racovski, nici în vreun alt lider bolşevic. Și nu puteam suporta ideea de a mă da bătută pâna nu încercam toate posibilitățile. Aşa că l-am luat pe Domnul Ray şi ne-am dus împreună să vorbim cu Prințul Sebastian Moruzzi, prieten cu Barbu. Știam că, cu mulți ani în urmă, Prințul îl ajutase cu ceva pe Racovski, ceea ce însemna că Racovski ar trebui să îi fie recunoscător. Prințul Moruzzi se refugiase şi el din România la Odesa. Locuia într-un sanatoriu, în compania altor români care îşi puteau permite luxul de a sta într-un astfel de loc. Contra unor sume imense de bani, medicii îi protejau foarte bine de atenția bolșevicilor. Domnul Ray l-a întrebat dacă putem avea încredere în cuvântul lui Racovski, şi dacă el, Prințul, crede că Racovski este stăpân pe situație, dacă deține puterea în mod real asupra sovietelor. Prudent şi gânditor, Prințul Moruzzi ne-a spus că putem să ne bazăm că Racovski va face doar ce poate şi nimic mai mult, şi că era mai bine ca Barbu să fugă din Odesa. Însă Prințul se îndoia cu privire la faptul că Racovski ar fi putut să limiteze violențele, pentru că puterea lui Racovski consta tocmai în propagarea violenței, sugerând excese şi mai mari pe viitor. Am plecat de la sanatoriu foarte deprimată. De-acum era deja seară, dar tot nu-mi venea să mă resemnez.

Odesa, 7 februarie 1918

Ieri după-amiază Domnul Ray a apărut brusc împreună cu Barbu şi am rămas mută de uimire văzându-i cum intră lejer pe uşa casei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Domnul Ray mi-a spus că, de dimineață, se văzuse din nou cu Racovski şi obținuse din partea acestuia câteva garanții și promisiuni. Apoi s-a dus să îl ia pe Barbu, pe care Contele si Contesa de Visart abia dacă s-au înduplecat să îl lase să plece de la ei, şi au venit împreună pe jos pe Strada Puşkinskaya, fără să atragă atenția nimănui. Barbu mi-a spus că nu putea să mai suporte această stare de incertitudine şi au plecat imediat să se vadă cu Racovski. Eram sigură că va fi arestat şi nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut întorcându-se acasă după numai o oră. Racovski îi primise în biroul lui şi le explicase situația în care ne aflam. Rusia a întors armele împotriva României, aşa că Barbu, în calitatea lui de comandant al Misiunii miltare române, era prizonier de război. Mai târziu, putea să îl elibereze condiționat, dar Barbu a spus că e pregătit să se alăture celorlalți prizonieri români, nedorind nici o favoare pentru el, exprimându-şi convingerea că arestarea lui va face ca restul comunității româneşti să fie lăsată în pace. Domnul Ray a sugerat ca Barbu să rămână acasă în noaptea aceea şi a doua zi să se prezinte la arest. Racovski şi-a dat acordul pe loc, părând a se conforma cu plăcere cererii Consulului american şi...asta e! Copiii s-au bucurat să-şi revadă tatăl. După ce i-am dus la culcare, m-am apucat să pregătesc câteva bagaje pentru Barbu. Credința lui Barbu în steaua României a rămas la fel de nezdruncinată. Motto-ul lui este: “Românii nu pier niciodată!”. A doua zi de dimineață, la despărțire, a fost greu, în ciuda eforturilor noastre de a păstra aparențele. Dumitru, bombănind, a chemat o birjă, a urcat valizele şi Barbu a plecat. Domnul Ray, care-l însoțise, a revenit la prânz să-mi spună că Barbu a fost dus de Racovski la bordul navei româneşti “Împăratul Traian”, unde erau închişi ceilalți prizonieri români, toți cunoscuți şi prieteni de-ai lui Barbu. În prezența Domnului Ray, care înțelege și vorbește bine limba rusă, Racovski a ținut un discurs gardienilor, atrăgându-le atenția că Barbu este o persoana importantă, că e singurul român care a acționat patriotic (!), predându-se voluntar, și că el, Racovski, dorește ca acest prizonier să fie tratat cu considerație. A mai adăugat, arătând spre Domnul Ray, că şi-a dat cuvântul de onoare Consulului american că Barbu nu va păți nimic rău.

Odesa, 8 februarie 1918

Consulul român, care stătea ascuns, scăpase până acum de arestare. Cum acesta nu mai putea face nimic pentru a proteja comunitatea românească, Domnul Ray s-a angajat să apere interesele românilor, un motiv fiind acela că toți americanii, cu excepția câtorva tineri ofițeri, părăsiseră Odesa. Așa se face că Domnul Ray este mult mai liber decât ceilalți consuli, care au cu toții treabă până peste cap, mai cu seamă Contele de Visart, care este împovărat de grija pentru sutele de italieni, atât a celor care trăiesc în Odesa de ani de zile, cât şi a celor care s-au refugiat aici venind din România. Toată lumea din comunitatea noastră se simte încurajată de faptul că suntem protejați de americani, deși toată puterea Domnului Ray constă, de fapt, în simpatia pe care bolșevicii cred că America o are pentru ei, ca urmare a "reformelor democratice" începute de ei în Rusia! N-am ce face altceva decât să aştept o ocazie pentru a putea să mă duc să îl vizitez pe Barbu. Ieri mă întorceam de la Consulatul american şi, ajungând acasă, am dat să o iau prin spatele casei, pe-acolo intrăm acum, intrarea din față o ținem blocată întotdeauna, când am văzut un individ dubios, cu un aspect mizerabil, stând tolănit pe treptele de la intrare, fumând liniştit o țigară. Am tresărit fără să vreau, iar individul s-a ridicat și mi-a spus:

- Nu vă speriați, Doamnă! Sunt eu, Constantinescu!

Din fericire chiar aşa era! Constantinescu era unul dintre sergenții români aflați în serviciul lui Barbu, deghizat atât de eficient încât nimeni nu l-ar fi recunoscut. Mi-a povestit că a stat ascuns până acum, dar aflase de la Dumitru despre situația noastră deplorabilă şi se hotarâse să vină să ne ajute. Vorbind fluent limba rusă, se descurcase bine prin oraș şi era gata să facă orice pentru noi. Mi-a promis că se va întoarce în fiecare dimineață și o să rămână în casă, de pază, ori de câte ori voi fi obligată să plec undeva.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.