O poveste fabuloasă (XIII): Moartea aşteaptă în port

Farul Voronţov, Odesa - 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 martie 1918

Întorşi acasă, ne-am petrecut toată noaptea făcând bagaje, pregătind pachete cu mâncare pentru călătoria de a doua zi și scriind scrisori de rămas bun către prietenii care ne ajutaseră în zilele dificile de la Odesa. Abia pe la trei noaptea am reusit să adorm. La șase și jumătate dimineaţa telefonul a început să sune strident si continuu. Cuprinsă de o vagă presimţire, am ridicat receptorul şi am auzit vocea lui Barbu! Mi-a spus că Batalionul Morţii a intrat în închisoare pe la ora patru dimineața, cu voia gardienilor, iar şeful Batalionului a controlat toate celulele şi le-a spus tuturor prizonierilor că trebuiau să plece cu el ca să îşi primească înapoi lucrurile care le fuseseră confiscate - banii, ceasurile de mână și documentele - înainte de a fi predaţi în custodia Colonelului Boyle. Cum mulţi fuseseră jefuiţi de bunuri de mare valoare, vestea că şi le-ar putea recupera i-a făcut să fie de acord să plece imediat. Barbu şi-a dat seama că era ceva necurat la mijloc, ora era ciudată, şi a refuzat să meargă, la fel ca majoritatea prizonierilor. Mi-a mai spus că, cu toate acestea, rezistența lor nu putea să continue prea mult timp, pentru că sosiseră deja întăriri, închisoarea fusese invadată de bolşevici duri şi insistenţi. Barbu a încheiat spunându-mi să iau legatura imediat cu Colonelul Boyle şi să îl informez asupra situaţiei grave de la Turma.

Abia ce mă îmbrăcasem când am zărit pe fereastră două camioane pline cu...prizonierii români, păziţi de Batalionul Morţii. Aceste camioane se îndreptau în direcţia opusă Gării feroviare, de fapt se îndreptau direct către port! În ultimele două zile văzuserăm cu toţii cum vapoarele din port erau cu motoarele pornite, gata să fugă dacă germanii ar fi intrat în Odesa. Când să ies pe ușă, am dat de Comisarul închisorii, un ucrainean, al cărui comportament față de prizonieri fusese întotdeauna mai uman. Știa puţină franceză, dar era într-o asemenea stare de surescitare că nu mai știa nici o boabă acum. Am chemat-o pe vecina de la etajul întâi ca să îmi traducă ce dorea să îmi spună bietul om. Am înţeles că Sovietul nu avea nici cea mai mică intenţie de a menține termenii tratatului încheiat cu Colonelul Boyle; că Racovski fugise deja noaptea trecută cu o navă, luând cu el toţi banii rechiziționaţi de la români; că restul liderilor bolșevici se ascundeau; și că germanii erau la doar câteva ore de Odesa! Soldaţii bolșevici umblau de capul lor prin oraș și jefuiau magazine și trăgeau în lume pe Deribasovskaya. El se temea că prizonierii români vor fi uciși și nici nu mai îndrăznea să se întoarcă la Turma. Am spus tuturor să se baricadeze în casă, să tragă bine ușa după mine, să coboare obloanele și să nu permită nimănui să intre până la întoarcerea mea. Copiii încă dormeau. L-am rugat pe Comisar să mă însoţească și am pornit într-un suflet spre reședința Colonelului Boyle. Am fost destul de norocoasă să-l găsesc rapid, chiar pe stradă!

Am rămas cu gura căscată! Colonelul Boyle se plimba bine mersi, încet și liniștit, ca și cum ar fi fost într-o zi obișnuită pe o stradă din Woodstock, orașul său natal. La inceput nu a crezut nimic din ce i-am spus. Apoi m-a invitat să-l însoțesc până la așa zisul Soviet Româno-Rus, aflat la câteva zeci de metri mai încolo. Am găsit toate sălile goale, totul era părăsit. Din acel moment, Colonelul a devenit mai dispus să asculte ce îi spuneam și a acceptat să mă însoțească până în port și să verifice că aveam dreptate. În timp ce Colonelul s-a dus să găsească o droșcă, eu am intrat puţin în holul Hotelului Londonskaya, care era chiar lângă noi, unde l-am găsit pe Secretarul Consulatului României. Și el auzise zvonurile despre prizonierii români și fusese până la mine acasă, iar acum venise la Londonskaya ca să vorbească cu Domnul Mendicutti. I-am zis să îl cheme imediat și să pornim cu toţii în port. Domnul Mendicutti era gata pregătit și, galant ca întotdeauna, s-a aplecat să îmi sărute mâna, moment în care am simţit parfumul de "Chypre" pe care îl folosea. Nu știu de ce, dar m-a cuprins o dorință isterică de a râde în hohote, dorinţă pe care mi-am strangulat-o instantaneu. Așadar, am plecat cu toţii împreună. Colonelul Boyle se uita cu o insatisfacţie din ce în ce mai rece la bietul Comisar, care era roșu la faţă din cauza eforturilor supraomenești pe care le făcea ca să îi explice în limba franceză despre ce este vorba - lui, Colonelului, care nu înţelegea decât engleza! 

Colonelul Boyle și cu mine ne-am suit într-o droșcă în care a trebuit să ne înghesuim elegant. Ceilalți ne-au urmat într-o altă droșcă, chiar mai modestă decât a noastră. În timp ce calul abia se mișca, Colonelul a început să povestească despre Canada. Bineînţeles că eu una eram nerăbdătoare să ajungem cât mai repede în port, așa că abia ascultam ce spune. Ajunși acolo, am găsit un cordon puternic de bolșevici înarmaţi care restricționau accesul la navele  ancorate la chei. Am zărit mai mulți prizonieri pe punțile navelor „Împăratul Traian" și „Princepele Carol”. M-au recunoscut de la distanță și au început să facă semne disperate către mine. Colonelul Boyle s-a convins că aceștia sunt chiar oamenii pe care trebuia să îi salveze. După o scurtă pauză de gândire, Colonelul s-a întors către mine și mi-a spus: "Nu am mai lucrat niciodată cu o femeie, dar permiteți-mi să vă dau un sfat înainte de a merge mai departe cu această treabă. Să traduceţi exact, dar exact, ceea ce vă spun eu și să nu adăugaţi nici un cuvânt în plus sau să le spuneţi acestor bolșevici ceea ce gândiţi despre ei. Știu să negociez cu astfel de oameni! Acum, vom merge să vedem unde este acest Racovski!"

Ne-am urcat din nou în droșcă și ne-am îndreptat către docuri. Drumul plin de noroi era presărat cu lăzi, butoaie și scânduri. În zece minute am ajuns la yahtul regal „Ștefan cel Mare”, care era acum reședința Batalionului Morții. Am strigat către bolșevicii de pe navă că un colonel englez vrea să vorbească cu Racovski. Santinela ne-a răspuns pe românește că Racovski nu este la bord. Atunci le-am spus să ne lase să venim să stăm de vorbă cu ceilalți tovarăși. Ne-am urcat la bord cu Colonelul Boyle în frunte. "Dacă Domnul Racovski nu este aici, atunci am dori să vorbim cu adjunctul său”, am spus. În câteva secunde, un om cu aspect dubios a fost împins în față de către ceilalți. Părea a avea cam treizeci și cinci de ani. "Tu ești șeful?", am întrebat. "Nu există șefi în Rusia democratică!", mi-a replicat el. "Poți să ne spui unde este Domnul Racovski?", am continuat eu. "A plecat!". I-am expus problema, netulburată: "Domnul Racovski i-a promis colonelului englez că îi va preda pe cei 71 de prizonieri români contra a patru sute de tovarăsi de-ai voștri, dar prizonierii au fost duși la bordul unei nave și Colonelul Boyle nu poate lua legătura cu ei". Adjunctul mi-a răspuns: "Știu - am făcut asta pentru siguranța lor! Germanii sunt aproape de Odesa. Vino și dumneata cu noi, vom fi bucuroși să vă ajutam și pe dumneata și pe englez să fugiți din Odesa, vom pleca în două ore.” Acest discurs ne era livrat ca și cum ar fi fost învățat pe dinafară. M-am întors spre Colonel și i-am tradus acest "colocviu". Colonelul Boyle m-a instruit să răspund că, în esență, era vorba de un tratat sovieto-român și că încălcarea lui putea însemna moartea celor 400 de bolșevici. Toate aranjamentele erau făcute, Colonelul știa cum să scape de germani, dar cu nici un chip nu putea accepta invitația de a fugi cu nava lor! Prizonierii erau de-acum în custodia sa, nu a sovieticilor! Așa că se așteaptă ca ei să fie oameni de onoare și să își țină cuvântul dat.

În timp ce le traduceam spusele Colonelului Boyle, între bolșevici a început o rumoare și după mai multe negocieri între ei, Dichescu - căci așa îl chema pe purtătorul lor de cuvânt - ne-a promis că va aștepta până la ora două după amiaza, cand vor fi primit un răspuns de la Sovietul Suprem care să reafirme că erau de aceeași părere ca atunci când semnaseră tratatul în urmă cu 48 de ore. În caz afirmativ, și-a dat cuvântul de onoare că ni-i va preda pe toți prizonierii români. Am părăsit nava și ne-am îndreptat către ceilalți care ne așteptau pe chei cu nerăbdare. Comisarul ucrainean ne-a spus că știe unde este clădirea în care se afla Brașoveanu, secretarul Sovietului Suprem, care făcea eforturi zadarnice ca să pună pe picioare rezistența contra germanilor. Clădirea se afla tocmai în partea cealaltă a orașului, cam la vreo 8 kilometri depărtare. Nu puteam lua nici o droșcă, pentru că birjarii preferau să moțăie sau refuzau pur și simplu să ne ia. Secretarul Consulatului nostru, un tânăr foarte activ, a spus că poate face rost de un automobil cu care ne va aștepta în fața Hotelului Londonskaya. Apoi a disparut imediat, luând-o la fugă în sus pe scările imense și abrupte.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (I) - Sosirea la Odesa

Odesa la 1917, Biserica Panteleymonovskaya

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Mi s-a părut fascinant să vă redau observațiile, trăirile și emoțiile acestei românce, Ethel Greening Pantazzi, canadiancă la origine, măritată cu un român de-al nostru și pe care hazardul a dus-o la Odesa chiar în vâltoarea Primului Război Mondial. Erau vremuri epocale, nemaivăzute, o lume întreagă se prăbușea pentru a face loc alteia... Am tradus direct de la sursă, din cartea ei "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921. Ulterior am aflat că a fost tradusă și publicată la Editura Humanitas. Să începem, așadar, să depănăm aventurile lui Ethel la Odesa...

Odesa, 16 martie 1917

Ajungând la Odesa după o călătorie îngrozitoare cu trenul, ne-am dus direct în port, unde era ancorat "Principele Mircea", o navă de pasageri românească de la Dunăre. Căpitanul ne oferise cu ospitalitate adăpost până când ne vom putea găsi un apartament în oraş. După ce Barbu s-a asigurat că totul este în regulă, s-a întors la gară ca să ne ia şi ne-a găsit la micul dejun - copiii erau plini de viață, după un somn bun. Câteva birje ne aşteptau şi ne-am urcat cu toţii, noi, copiii şi bagajele. Ne-am pornit, în faţă fiind trăsura lui Barbu, noi după el, mergând de-a lungul Străzii Puşkin, un bulevard larg şi drept. Odesa părea atât de curată, atât de aerisită, atât de frumoasă, încât mi-a venit să cânt de fericire chiar acolo în stradă. Pe măsură ce ne apropiam de mare, soarele strălucea puternic. De-aici se vedea perfect vasul "Principele Mircea", atât de familiar și de confortabil. Mi-am amintit că fusesem de faţă la lansarea lui în 1913.

Am regăsit prieteni, feţe simpatice şi amabile, săpun și apă din belşug – în sfârşit ne puteam şi noi odihni după călătoria noastră de coșmar! Astăzi, odihnită, după ce-am despachetat tot şi ne-am aranjat cât mai confortabil la bordul navei, lumea îmi părea cu totul alta. Am ieşit la o promenadă pe punte în această dimineață, în lumina soarelui, uitandu-mă la sutele de pescăruși care zboară pe deasupra și am respirat aerul curat şi tonic. La un moment dat, Barbu mi-a spus, aşa, dintr-o dată: "De ce la Iași e întotdeauna întuneric?" Portul este plin de nave, deşi totul este împietrit, nu se mişcă nimic. Românii au adus în portul Odesei aproape toate navele lor comerciale şi de război. Yachtul Regelui Ferdinand, "Ștefan cel Mare", este ancorat chiar lângă noi. Tot langă noi e şi o navă de război rusească, "Sinope". Marinarii ruși par nişte giganți în comparație cu românii noştri.

Odesa a fost planificată de ingineri arhitecţi, sub conducerea Ecaterinei cea Mare, înainte ca orice clădire să înceapă să fie construită pe locul ales pentru oraș (un fost cătun turcesc), aşa că de aceea toate străzile sunt largi și drepte și toate intersecţiile fac unghi drept. Oraşul se termină pe malul mării, la frumosul bulevard plin de copaci, de unde se vede portul, care este cam la două sute de picioare sub coasta abruptă. Nişte trepte uriaşe de piatră duc până la port, la care se poate ajunge şi cu un funicular ca de jucărie, aflat chiar lângă trepte.

Populația trebuie să fi ajuns la cel puțin un milion de oameni în prezent, oraşul fiind plin cu refugiați de război. Cele mai multe clădiri au fost proiectate de către arhitecții italieni și cele mai frumoase dintre ele seamănă cu palatele din Veneția. Chiar şi cele mai umile au câte o scară de marmură la intrare, adusă pe mare de la Carrara. Multe case ocupă o suprafață mare și, deși rareori au mai mult de patru etaje, numeroase sunt compuse din o sută de apartamente. Există foarte puține case locuite doar de o singură familie. Mergând pe stradă, poţi zări frumoasele curți interioare, foarte plăcut aranjate, de obicei cu câte o fântână în mijlocul lor.

Principalele intrări sunt înalte de aproximativ douăsprezece picioare și sunt blocate de un gard ornamental dintr-un grilaj de fier, aşa că trebuie să suni ca să poţi intra. Toate casele au un portar care, deschizând o ușă mică din mijlocul grilajului, lasă vizitatorii să intre în curte. Aceşti portari știu totul despre toată lumea și joacă un rol important în viața oamenilor care ocupă aceste apartamente. În casele celor bogați, pe lângă portar, există şi un servitor îmbrăcat într-o uniformă superbă care stă în faţa scării principale.

Numeroasele pieţe ale Odesei sunt decorate cu statui şi monumente, cea mai mare piaţă fiind cea a Catedralei (Sobornaya), aflată în zona principală de afaceri. Parcul Alexandru, aflat în partea estică a orașului, este imens și este locul favorit pentru întâlnirile de duminică și plimbările de sărbători. Dincolo de parc urmează trei suburbii, nişte staţiuni cu reşedinţe frumoase, cu grădini cu vedere la mare. Staţiunea celor bogați, care se mută aici când vremea este foarte caldă, se numeşte Bolşoy Fontan (Marea Fântână) şi e cea mai importantă dintre ele.

Contesa de Visart ne-a escortat ieri la o bibliotecă publică de unde se pot împrumuta cărţi în limbile franceză, germană și engleză. Majoritatea colecţiilor sunt în germană, deși cărțile în franceză sunt şi ele numeroase și destul de recente. Autorii englezi sunt cam depășiţi. Oscar Wilde este cel mai popular – dar cărţile acestuia sunt aproape în zdrențe, motivul fiind acela că din cauza purității dicției lui, Wilde este recomandat elevilor de către toţi profesorii de engleză. Biblioteca va fi o mare resursă pentru noi, pentru că ne-am luat foarte puține cărți de-acasă. Contele şi Contesa de Visart au un cerc foarte plăcut de cunoștințe și asta ne face să credem că viața în Odesa ne va schimba în curând gândurile, atât de profund afectate de melancolie şi de experiențele noastre din ultimele șase luni.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.