Opera din Odesa

Fiecare oraș își are propriul simbol: acel loc pe care turiștii vor să îl vadă neapărat sau unde toți tinerii căsătoriți vin să-și facă fotografii. Este acel lucru care apare pe tricouri, pe căni, pe cărți poștale sau pe magneți. Opera din Odesa este un astfel de simbol.

Titlul oficial al Operei este Teatrul Național Academic de Operă și Balet din Odesa.

Actuala clădire a Operei a fost proiectată de arhitecții vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer, care au luat ca exemplu Opera din Dresda, construită cu patru ani mai înainte, în stil baroc, de către arhitectul Gottfried Semper. Era cea de-a 13-a clădire construită de cei doi arhitecţi!  

Proiectul lui Fellner și Helmer nu a dat atenție detaliilor, în plus, arhitecții nu au venit niciodată la Odesa în timpul construcției, așa că multe detalii au fost regândite și completate de Alexandro Bernardazzi.

Clădirea teatrului a fost echipată cu cea mai recentă tehnologie a vremii: pentru prima dată s-a folosit iluminatul electric și încălzirea cu abur. Noul teatru a fost deschis la 1 octombrie 1887. În afară de meritele sale estetice, noua construcţie era şi extrem de bine asigurată în privinţa incendiilor: sala de spectacol are 320 de uşi prevăzute pentru evacuare!

Latura dinspre fântâna arteziană, cu vedere spre (cândva) Clubul Englez, a fost denumită fațada englezească, iar latura orientată spre Palais Royal: fațada franțuzească. Clădirea Operei este azi - indubitabil - perla arhitectonică a Odesei şi una dintre cele mai frumoase construcţii de acest gen din Europa. Privită dinspre Strada Richelieu, Opera pare că pluteşte! Faţada este decorată cu un portic cu două nivele, cu o statuie a lui Melopene, muza tragediei, într-un car tras de patru pantere şi cu sculpturile lui Orfeu şi Tersifore, simbolizând opera şi baletul.

Primele două etaje, decorate cu coloane toscane, creează un sentiment de stabilitate și fermitate, iar al treilea etaj, delicat și sofisticat, dă clădirii o impresie generală de armonie și grație. Cupidoni care se joacă, sculpturile alegorice şi busturile lui Puşkin sau Gogol, reprezentând poezia, comedia, drama şi muzica dau faţadei o şi mai mare eleganţă. Stilul baroc italian cu elemente renascentiste prevesteşte splendoarea şi luxul din interior, care sunt izbitoare, provocând un adevărat extaz spiritual.

„Teatrul din Odesa este cel mai bun din lume!” - așa a reacționat co-autorul proiectului, Ferdinand Fellner, când a venit la Odesa și a văzut clădirea cu ochii lui. Iar după prima sa vizită la Opera din Odesa, marele Chaliapin i-a scris soției: „... am fost la Operă și am fost încântat de frumusețea ei. Niciodată în viața mea nu am văzut ceva mai frumos!"

Noul teatru de operă și balet a devenit instantaneu centrul cultural al orașului, un loc preferat al lumii bune din Odesa și, în plus, s-a bucurat de o popularitate fără precedent în rândul artiștilor de renume mondial. Feodor Chaliapin, Enrico Caruso, Titta Ruffo, Louise Tetrazini au cântat aici, Anna Pavlova, Katharine Geltzer și Isadora Duncan au dansat, iar Ceaikovski, Rimsky-Korsakov și Rachmaninov au dirijat.

Dar soarta teatrului nu a fost ușoară!

Bolșevicii, odată veniți la putere, au stricat acustica sălii, înmulțind numărul de locuri și dând jos diverse decorațiuni, pe motiv că nu sunt demne de ochii clasei muncitoare. În 1925 a izbucnit un incendiu care a distrus scena și a avariat sala. Un an mai târziu, teatrul a fost restaurat, dar în 1965 a fost necesară - din nou - o renovare extinsă. 

La mijlocul anilor '90, clădirea ajunsese într-o stare catastrofală, iar terenul de sub clădire se surpa. Încet, dar sigur, teatrul avea să înceapă să alunece spre mare. Din fericire, în 2007 a fost finalizată o restaurare în timpul căreia fundația clădirii a fost consolidată cu o inserţie de 1800 de stâlpi de beton, a fost introdus un sistem modern de aer condiționat și de alarmă la incendiu, pe lângă renovarea completă a fațadelor și a spațiilor interne și redarea faimoasei acustici.

Scaunele sunt acoperite cu catifea roşie, iar oglinzile din foaierul teatrului sunt încadrate de rame aurite. Sala, foaierul, scările și holurile sunt decorate cu stucatură ornamentată cu aur.

Acustica unică a sălii în formă de potcoavă permite artiștilor de pe scenă să fie auziți în orice colț al sălii, chiar dacă vorbesc în șoaptă. Sala, în stil rococo, are o capacitate de 1.664 de locuri. Tavanul sălii - pe lângă un candelabru imens de cristal - este împodobit cu patru medalioane cu picturi de François Lefleur, înfățișând scene din piesele lui Shakespeare: Hamlet, Visul unei nopți de vară, O poveste de iarnă și Așa cum îți place. Unul dintre cele mai înalte puncte ale teatrului este locul de deasupra scenei. Evident, toate detaliile tehnice și de culise sunt ascunse de ochii spectatorilor.

Un regal de arhitectură: clădirea Poștei Centrale din Odesa

Astăzi, în era digitală, Poșta Centrală nu mai este, ca odinioară, cel mai popular loc din oraș. Dar inaugurarea clădirii Poștei Centrale - în anul 1898 - a produs o adevărată încântare. De fapt, chiar înainte de deschidere, toată Odesa aștepta să vadă ce minunăție de arhitectură va ieși!

În 1894, toate ziarele anunțau că Odesa va avea, în sfârșit, o clădire ultramodernă pentru Poștă. Noua clădire trebuia să coste 1.200.000 de ruble, adică mai scump decât costase construcția Operei din Odesa. Ideea noului oficiu poștal era să adune la un loc toate serviciile de comunicare: telegraf, telefonie, corespondență sau coletărie.

Un ziar scria următoarele:

"clădirea va fi ridicată lângă casa prințesei Demidov San Donato. Întreaga structură va consta din două clădiri mari, separate. Prima, cea mai importantă, cu trei etaje - pentru poștă, telegraf și telefon; a doua, cu cinci etaje - pentru apartamentele angajaților cu intrare doar din Strada Koblevskaya. Clădirea principală va avea o intrare de lux pe Strada Sadovaya.

În partea stângă a intrării vor exista două uși mari pentru intrarea publicului, iar în dreapta același număr de uși pentru ieșire. Deschizând ușa, vizitatorul va intra într-un hol luxos. În stânga va vedea un birou de informații și o cabină telefonică, iar în stânga - un telegraf și așa mai departe.

Dincolo de hol și de cele 5 arcade uriașe, va fi o sală imensă și luxoasă în care se vor desfășura principalele activități ale poștei. Întreaga lungime a acoperișului sălii va fi realizată din sticlă cu o structură de fier. Decorarea tuturor sălilor și încăperilor va fi foarte artistică, cu sculptură, pictură, marmură și mobilier divers. Lucrarea va dura între 2 și 3 ani."

Și așa a fost!

Istoria serviciilor poștale din Odesa a început cu mult mai devreme, din vremea Ducelui de Richelieu când, în 1808, s-a decis construirea primei clădiri special dedicată unui oficiu poștal. 

 

După aproape o sută de ani, construcția noii clădiri a fost încredințată arhitectului Vladimir Kharlamov. Clădirea a fost construită în 1898, în stilul clasic cunoscut orașului. Poșta Centrală era singurul loc din Odesa de unde era posibil să telefonezi în altă țară.

Clădirea Poștei Centrale este atât de integrată în peisajul Străzii Sadovaya, încât nu iese prin nimic în evidență. Pentru a aprecia măreția clădirii, trebuie să mergi în sala principală și abia acolo te va cuprinde admirația. Înălțimea sălii este de aproximativ 20 de metri, ceea ce coincide practic cu înălțimea întregii clădiri, iar tavanul, cu o suprafață de peste 1.700 de metri pătrați, este din sticlă. 

Dar asta nu este tot. Abundența diferitelor decorațiuni arhitecturale uimește, și este dificil să alegi ce să privești mai întâi. Atmosfera oficiului poștal central este impresionantă. Pe vremuri, efectul asupra vizitatorilor era și mai mare, pentru că toată lumea era întâmpinata de un portar în uniformă, iar toate inscripțiile de informare erau în limbile franceză și germană.

Clădirea a fost fost grav deteriorată în timpul celui de-al doilea război mondial. Apoi a trebuit să se mute până la restaurarea din 1962. Astăzi, ca și ieri, Poșta Centrală nu este doar o instituție importantă a orașului, ci și o emblemă a sa, încă una din multele bijuterii ale Odesei!

(preluat, adaptat și dezvoltat după lotsia.com)

Odesa, sau orașul unde limba italiană era cândva limba oficială!

Nu orice om de rând era turist pe la 1835, iar cei care ajungeau la Odesa erau cu atât mai mult uimiţi și  încântaţi de aspectul italienesc al oraşului. În schimb, treizeci de ani mai târziu, Mark Twain era frapat de aspectul tipic american al Odesei! Oricum ar fi fost, clima blândă şi arhitectura neoclasică, peste care fremăta un „joie de vivre” specific Mării Mediterane, abundenţa de magazine pline de delicatese, eleganţa bulevardelor, luxul şi viaţa de noapte, toate contrastau puternic cu imaginea de gheaţă a îndepărtatului Imperiu Rusesc. În prima jumătate a secolului al XIX-lea toată lumea asemuia Odesa unui oraş italian mediteranean, clasic.

Nemţoaica Ecaterina cea Mare - despotul luminat, stăpâna absolută a Imperiului Rus, un imperiu izolat şi înapoiat, dar aflat în plină expansiune teritorială - în viziunea ei asupra a ceea ce trebuia să devină Odesa, a apelat la vestiţii meşteri italieni, arhitecţi civili şi militari, sculptori, ingineri, decoratori, zidari, dulgheri, pietrari, depozitării unei ştiinţe a construcţiilor şi ai unei culturi milenare care puteau transfera cu succes civilizaţia occidentală către oraşul aflat în mijlocul stepei ucrainene. Italienii au fost primii care au construit, înfrumuseţat şi îmbogăţit oraşul descoperit de Jose de Ribas.

Jose (sau Giuseppe) de Ribas şi succesorii lui, Ducele de Richelieu și Contele de Langeron, au chemat aici constructori de renume, comercianţi, medici, dintre care foarte mulţi proveneau din Italia, din Genova, Livorno, Sienna, Napoli, Palermo şi Veneţia. Pe lângă aceştia au venit în Odesa şi misionari, dar şi aventurieri sau civili pur şi simplu. 

Curând, după ce s-a construit şi Opera, aveau să vină din Italia şi cântăreţi, muzicieni, pictori şi poeţi. Astfel, italienii n-au fost doar un simplu val de imigranţi, nu doar o altă parte a mozaicului multi-cultural al Odesei, ci un grup cu o imensă influenţă asupra vieţii primilor ani ai oraşului, prin transferul de afaceri, cultură, artă, muzică, sculptură, pictură, arhitectură. Toate activităţile portuare au fost conduse la început de italieni şi mai toate poziţiile cheie din administraţie au fost ocupate tot de ei în primii ani de existenţă ai oraşului.

În primele decade ale secolului al XIX-lea limba italiană se preda în mai toate şcolile din Odesa, iar numele de străzi erau scrise atât în rusă cât şi în italiană. Practic, la Odesa, limba italiană era lingua franca! Limba italiană nu era folosită doar în comerţ, ci şi în saloane, pe stradă, la Operă! Cazinoul Italian din Piaţa Teatrului era locul preferat de întâlnire al comercianţilor care se vedeau aici cu italienii care aduceau vin, marmură, ulei de măsline, fructe uscate, portocale...

Din 1853, odată cu Războiul Crimeii, numărul italienilor aflaţi în Odesa a început să se împuţineze. Mulţi italieni au rămas aici, dar şi mai mulţi au preferat să plece înapoi acasă. Aveau de dus propriul lor război de emancipare naţională! Din fericire pentru noi, turiştii de azi ai Odesei, avem mărturia vie a trecerii lor prin acest colţ de lume. Aproape toate clădirile de pe Strada Puşkin sau de pe Bulevardul Italian etalează faţade magnifice, solemne şi demne de acelea din Roma, Veneţia, Torino sau Milano.

Preluare și adaptare după „Odesa, seducție și pasiune”, Editura Universitară, 2017

Spectacole cinematografice în aer liber pe Treptele Potemkin!

Anul acesta, Festivalul Internațional de Film din Odesa va avea loc în perioada 14-21 august. 

În timpul festivalului, faimoasele Trepte Potemkin - declarate oficial comoară a culturii cinematografice europene - devin un imens cinematograf în aer liber, cu proiecții de filme clasice mute, acompaniate live de orchestra Operei din Odesa!

De-a lungul anilor au fost prezentate filme celebre, precum „Luminile orașului” de Charlie Chaplin, „Metropolis” de Fritz Lang, „Șantaj” de Alfred Hitchcock, „Omul cu camera de filmat” de Dziga Vertov, „Sherlock Holmes” de Arthur Berthelet, „Spre fericirea doamnelor” de Julien Duvivier și, desigur, „Crucișătorul Potemkin” de Serghei Eisenstein. 

Anul acesta va fi proiectat faimosul „The Kid” de Charlie Chaplin!

Staruri internaționale au fost prezente an de an la Odesa pentru a participa la festival: Catherine Deneuve, Christopher Hampton, Peter Greenaway, Cillian Murphy, Krzysztof Zanussi, John Malkovich, Rose McGowan, Eric Roberts, Claudia Cardinale, Daryl Hannah, Darren Aronofsky, Geraldine Chaplin, Aidan Turner sau Alain Delon.

Ceremonia de deschidere va avea loc pe 14 august între orele 17:00 și 23:00 la Operă. Filmele vor fi prezentate la Teatrul de Operetă și la Cinematograful Rodina si, bineinteles, pe Treptele Potemkin.

Pentru prima dată în istoria festivalului, ceremonia de închidere va avea loc în aer liber pe Treptele Potemkin (și nu la Operă, cum era până acum)!

O aventură în Găgăuzia

Gata, ne-am decis să plecăm înapoi la București după 5 zile superbe în Odesa. După check-out ne-am recuperat mașina de lângă Catedrala Ortodoxă și am luat-o spre drumul care trece pe la Palanca spre direcția Reni - Galați.

Mergem cu mașina Oanei, un mini jeep cam vintage, dar foarte rezistent. Evident, conduce ea, întotdeauna îi place să fie in the driver's seat. De-aia și îmi place să îi zic Grigore, adică pe numele ei de familie, lucru care pe mine mă amuză teribil iar pe ea o enervează garantat! N-am nimic împotrivă, sunt ok cu scaunul din dreapta, așa pot să trag un pui de somn pentru că aseară am cam întârziat pe la terasele de pe Deribasovskaya. Grigore e fresh, cum altfel dacă întotdeauna se duce în camera ei și se culcă de la 8 seara?

Din fericire, drumul este ca-n palmă, proaspăt refăcut și renovat, se circulă foarte bine și judecând după ora la care am ieșit din Odesa - zece dimineața - cam pe la ora două după amiaza vom fi în România.

Și chiar am adormit puțin, dar, cam după o oră, mă trezesc din cauza hurducăturilor. Deschid ochii și văd în fața mea un drum plin de gropi! Păi, ce-i asta? Ce căutăm pe-aici? Grigore, ai greșit drumul! Dracu' m-a pus să adorm? Hai înapoi!

- Nu, n-am greșit, zice Grigore. Am pe gps harta de la prietenul Bobiță! Zice că e bun și drumul ăsta!

Mă gândesc că drumul pe care suntem este paralel cu cel bun, care a rămas undeva în sud, și mai încolo vom face stânga la un moment dat ca să revenim pe... calea cea dreaptă! Între timp, gropile se înmulțesc! 

Ne apropiem de o intersecție care arată un drum prioritar la stânga și ne gândim că pe-acolo o scoatem la capăt. Zis și făcut, facem stânga și intrăm printr-o salbă de sate semi-părăsite, printre găini și gâște, până când ne dăm seama că nu vom ajunge nicăieri, pentru că în fața noastră e doar orizontul! Înapoi! Revenim în drumul de dinainte și îi spun lui Grigore să ne întoarcem la dreapta, spre Odesa, ca să reintrăm pe drumul cel bun. Fugi de-aici! Avem harta lui Bobiță, ne ținem după ea! OK. Facem stânga și continuăm pe drumul plin de gropi.

Nu-mi fac probleme. Încă! Suntem deja de mai bine de o oră într-o zonă despre care habar n-am nimic: Găgăuzia, partea ucraineană! Dar este devreme, avem tot timpul din lume. Este abia trecut de ora 12. Și mergem. Și mergem... Și satele dispar, ca și drumul, care e drum doar cu numele, e drum doar pe harta lui Bobiță, pentru că de-acum traversăm albii de râuri, trecem prin văi secate, după care urcăm pe culmi de dealuri. Suntem în plin safari! Sau într-o cursă off road! Niciun indicator, nicio stație de benzină! Nimic care să ne spună unde suntem... Ba da, este faimoasa hartă a lui Bobiță care îi zice lui Grigore că ne apropiem de graniță!

Iar drumurile arată ca după un bombardament nuclear. Ne-am întors în timp, suntem într-un alt secol. Facem slalom printre gropi, ne oprim să cerem niște indicații, dar nimeni nu știe românește. Ba chiar mi se pare că suntem priviți cam urât de găgăuzii ăștia de pe-aici, așa că... hai să ne vedem de drum, zic. Din când în când mai vedem câte un camion sau câte o motocicletă cu ataș, toate desprinse parcă din filmele de război sovietice. Am trecut, probabil, și de ultimul sat, pentru că acum suntem doar noi și natura! De zeci de kilometri n-am mai văzut țipenie de om sau vreo casă sau vreun semn că cineva locuiește pe-aici. 

Suntem pe o culme de deal, înaintăm încet, peisajul este ireal de ciudat și probabil că ar fi chiar foarte frumos dacă nu aș fi deja îngrijorat! Ne apropiem de ora 3 după amiaza! N-am mai văzut nici oameni, nici gâște, nici câini, internet nu există, în curând vom pierde și semnalul la telefon... Nu avem deloc bani gheață la noi, doar carduri. Îmi este clar că nu avem ce face cu cardurile prin coclaurile astea.

Din sens opus apare un biciclist care se uită mirat la noi și își continuă drumul spre... el știe unde! Și deodată drumul se lățește, apare și asfaltul și vedem în față, la vreo sută de metri, o vamă! Am reușit! Am ajuns unde trebuie! Ne apropiem încet și dintr-o gheretă iese o vameșă durdulie cu pușca pe umăr și ne oprim! Ce crezi? Da, este o vamă! Dar pe-aici nu se trece! Niet, niet! Este o vamă pentru militari, nu pentru civili! Ha! 

Ne întoarcem, ne depărtăm puțin de vamă și ne oprim! Gata! Până aici i-a fost lu' Grigore! Aproape că face o criză de isterie! Ceea ce-i iese pe gură este clar interzis celor sub 18 ani! 

Eu sunt și amuzat și îngrijorat. Este cazul să intervin. Comanda la mine! Mergem înapoi fix pe unde am venit. Cum? Am o memorie fotografică excelentă, așa că nu ne vom rătăci. De-acum, dai la dracu' harta lu' Bobiță! Ții drumul așa cum ți-l arăt eu. Trebuie să ne grăbim ca să ajungem pe zi în drumul de Odesa și să alimentăm cu benzină, că pe-aici și dacă am da peste vreo benzinărie, nu cred că s-a inventat cardul!

Bun, avem pe puțin 50 de km până vom ajunge la... liman! Îi vom face în aproximativ 3 ore. E bine, va fi încă pe ziuă! Doamne, noroc că e vară, e ziua lungă! Hai, pe cai! Să ieșim mai repede, dracului, din Găgăuzia asta!

Post scriptum: poza este făcută de Oana Grigore și, nu, nu este din Găgăuzia! Dar, da, aventura din Găgăuzia este astăzi o amintire frumoasă și amuzantă!