Alexander Babich - 1941, Octombrie sângeros

1941 - Octombrie sângeros: mobilizare, evacuare, bombardament și modul straniu în care Odesa a întâmpinat ocupația

Ocupația Odesei văzută prin ochii unui istoric din oraș!

Pe 16 octombrie 1941 - în urmă cu exact optzeci de ani - la Odesa au început unele dintre cele mai tragice momente din istoria orașului. Apărarea militară de 73 de zile tocmai se încheiase, iar Armata Roșie părăsise orașul. Noul guvern - de ocupație - avea să aducă alte încercări dramatice pentru cetățenii orașului. Cunoaștem istoria apărării Odesei. Am văzut cu toții hărți cu săgeți și poziții, am dus flori la memorialele care s-au construit de-a lungul liniei de apărare a Odesei, fiecare a auzit cel puțin o dată despre debarcarea lui Grigorievsky sau despre tancurile improvizate. Dar istoria Odesei de la acea vreme nu înseamnă numai divizii și regimente, bătălii, bombardamente și contraatacuri. Mai înseamnă și sute de mii de civili - bărbați, femei, bătrâni, copii - care au încercat să supraviețuiască cumva în orașul asediat și apoi ocupat. Alexander Babich, celebrul istoric și autor al cărții „Odesa 1941-1944: Cum am supraviețuit sub ocupație”  ne-a povestit despre ceea ce s-a întâmplat în zilele groaznice din octombrie 1941. Alexander Babich este nu doar un minunat istoric local, ci și un ghid îndrăgostit de oraș. Sfera intereselor sale este viața oamenilor obișnuiți din timpul celui de-al doilea război mondial. Ne-am întâlnit în biroul confortabil de la agenția sa de turism din centrul Odesei. Alexander știe să-și captiveze interlocutorul și să-l cufunde în viața obișnuită a unei persoane obișnuite din acea vreme - toamna anului 1941 - care locuia undeva, să zicem, pe strada Kolontaevskaya: un instalator, o gospodină, un conductor de tramvai, un bătrân sau un adolescent. Nu este greu să te întorci în trecut în timp ce vorbești cu Alexander. Însă este mult mai dificil să și conștientizezi și să digeri informațiile care vin în rafală. Este și mai greu să înțelegi că gândurile tale despre ceea ce tocmai ai aflat sunt doar o umbră palidă și jalnică a experiențelor prin care au trebuit să treacă toți acei oameni. Oameni care au fost în orașul tău, care au mers pe aceste străzi, și care au locuit în aceste case. Prin urmare, hai să ne întoarcem în urmă cu optzeci de ani. Să simțim viața acelor oameni din trecut. Să ne punem în locul lor, și să ne plimbam prin orașul asediat. Să înțelegem problemele lor și să vedem cum ne-am descurca noi în locul lor. Și poate că, astfel, acele evenimente din 1941 vor deveni pentru noi ceva mai mult decât niște rânduri aride din manualul de istorie.

Alexander Babich: Hai să calculăm mai întâi câți oameni trăiau în Odesa în timpul apărării și la începutul ocupației, și cum s-a schimbat numărul lor, pentru că acest lucru este foarte semnificativ. Uite, conform ultimului recensământ de dinainte de război, în Odesa locuiau 604.000 de oameni. La sfârșitul lunii iunie 1941, peste Odesa s-a revărsat un adevărat flux de refugiați din Basarabia. Primii au fost acei cetățeni sovietici care în 1940 se mutaseră pe teritoriile luate de la românii dintre Nistru, Dunăre și Prut - știau că nimic bun nu avea să-i aștepte acolo dupa revenirea românilor, ei au fost primii care au plecat. A urmat apoi fluxul populației locale basarabene, în principal evrei: mulți știau ce se întâmplă dincolo de Dunăre și nu se așteptau la nimic bun de la autoritățile române. Înainte de încercuirea orașului, în Odesa erau câteva zeci de mii de refugiați. Au sperat că Armata Roșie va lupta și va înfrânge inamicul pe teritoriul său. Dar după străpungerea germană a început o retragere generală a Armatei Roșii. Trebuie remarcat faptul că locuitorii din Odesa aveau o reputație ambiguă în rândul autorităților militare sovietice și erau considerați soldați nesiguri dacă luptau în apropierea casei lor. Prin urmare, i-au trimis să lupte departe de Odesa. Poveștile eroilor mobilizați din Odesa se regăsesc pe toate fronturile, de la Leningrad până în Peninsula Kola. În același timp, în oraș au fost aduse unități militare din alte părți ale URSS. Am găsit relatări despre oameni din Caucaz sau din Asia Centrală. La apogeul luptelor, pierderile au fost foarte grave, până la o mie de oameni pe zi. Noi soldați erau aduși din regiunile de est ale Ucrainei. Muncitori și țărani erau mobilizați și instruiți în grabă. În memoriile de după război ale comandanților armatei, putem citi cum, după ce erau debarcati în port, aceștia își duceau soldații în marș spre Kryzhanovka sau Dalnik, iar pe drum ii învățau să tragă și să arunce grenade. 

„Dumskaya”: Se pare că locuitorii mobilizați din Odesa au părăsit orașul, iar cei care au luptat aici au fost aduși de la Sevastopol, nu?

Alexander Babich: Da. După calculele mele, în 1941, între 60.000 și 80.000 de oameni au mers pe front și nu s-au mai întors niciodată la Odesa. În paralel, avea loc și procesul de evacuare. Ce înseamnă asta? Din nou, hai să ne punem în locul unui cetățean obișnuit din Odesa. Imaginează-ți: ai aproape 50 de ani, nu vei fi mobilizat pe front. Ai o soție, copii, soacră, o casă pe strada Slobodka, o grădină. Este anul 1941, luna iulie: undeva, departe, se duc lupte, iar la radio se vorbește despre victoriile Armatei Roșii! Evacuare?! Este complicat. Trebuie să rezolvi problemele legate de locul de muncă (era interzis să-ți dai demisia!), trebuie să faci rost de bilete de tren, să îți vinzi bunurile și casa, să îți duci familia undeva departe, la Astrahan, Makhachkala sau la Tașkent. Acolo nu te așteaptă nimeni. Ce vei face acolo și din ce vei trăi? Nimic nu este clar. Într-o astfel de situație ce faci? Îți lași casa ca să pleci spre nicăieri? 

„Dumskaya”: Puțin probabil!

Alexander Babich: Vezi? Prin urmare, nu este de mirare că în primele săptămâni de război nu au plecat prea mulți oameni din Odesa. Apropo, locuitorii din Donbass au avut aceleași drame psihologice în 2014. Cum să părăsești totul și să pleci? Este dificil chiar și în vremea noastră și - când se întâmplă - este deja prea târziu. Pe 22 iulie 1941 au început primele bombardamente asupra Odesei. Șefii au început să fugă - sute de oficiali de partid care au fost judecați pentru dezertare, pentru abandonarea întreprinderilor, a birourilor, și a departamentelor. Pe lângă șefi, au fugit și oamenii obișnuiți, ori de câte ori era posibil. Dar nu erau prea multe oportunități. Pe 7 august, nemții au capturat Voznesensk, iar încercuirea Odesei era aproape completă. Inițial, la Odesa se spera că românii se vor opri la Nistru și că nu vor trece dincolo de estuar, astfel că la Odesa nu exista nici măcar un plan de apărare!

„Dumskaya”: Dar mai era și traseul maritim ...

Alexander Babich: De acord, dar era mult mai dificil. Fabricile au fost evacuate pe mare. Uite cum era: era evacuat un strung, pe lângă strung era evacuat și strungarul. Dacă avea noroc, își lua și familia. Și, uite-așa, înțelegeai că nu vei fi abandonat, dar că - în schimb - vei fi dus undeva în Urali și pus la muncă la fel că înainte, ca la Odesa. În plus, traseul maritim era periculos. Nu era ușor nici pe uscat: românii și nemții bombardau trenurile, în oraș se știa asta. Dar pe 27 iulie, vaporul „Lenin” - care era folosit pentru evacuare - s-a scufundat în largul coastelor Crimeei. Câți oameni au fost la bordul vaporului „Lenin” - câți în mod oficial, câți s-au strecurat, câte rude ale membrilor echipajului - nimeni nu știe sigur... Da, au existat și noi recruți la bord - au fost scoși din orașul asediat și au fost aduse întăriri din alte părți ale țării. Se știe că nava era supraîncărcată cu oameni care stăteau ciorchine pe punte, înghesuiți în cală, și în orice spațiu disponibil. Au fost salvate 272 de persoane. Numărul exact al deceselor rămâne necunoscut, poate să fi fost aproximativ 4.000. Dar au existat și alte pierderi, pentru că flotele aeriene ale României și Italiei operau pe mare. În octombrie, odată cu începerea evacuării armatei din Odesa, tot ce putea pluti pe mare a fost folosit pentru evacuarea trupelor. S-au scos din oraș arme, mașini, muniții, cai. În două săptămâni, au fost scoși 86.000 de soldați și doar 15.000 de civili.

„Dumskaya”: Majoritatea evreilor a fost evacuată?

Alexander Babich: Se pare că nu. Înainte de război, evreii reprezentau o treime din populație, iar conform recensământului românesc, tot o treime erau și în timpul ocupației. În timpul mobilizării și evacuării, problema națională nu a fost luată în considerare deloc.

„Dumskaya”: Nu putea fi vorba de o evacuare în masă a populației civile. Ce s-a întâmplat până la urmă?

Alexander Babich: Ei bine, uite ce s-a întâmplat. Înainte de război, în oraș erau 604.000 de locuitori. În ianuarie 1942, românii au făcut un recensământ și au numărat 340.000 de locuitori, după evenimentele tragice din primele zile ale ocupației. Adică, în primele luni de război și de apărare, inainte de venirea românilor, orașul a pierdut cam fiecare al treilea locuitor.

„Dumskaya”: Mobilizare, evacuare, refugiați – este de înțeles. Cum rămâne cu pierderile cauzate de bombardamente?

Alexander Babich: Au fost victime, dar nu atât de multe. Românii nu au bombardat zonele rezidențiale. Aveau și puține avioane, iar Regimentul 69 aerian al maiorului Shestakov a luptat foarte demn. Aviația română avea obiective clare: portul, cazarma și barăcile din zona Astașkin, și depozitele de muniție. Da, uneori bombele se rătăceau și prin zonele rezidențiale, dar acest lucru nu era intenționat. În total, 1.429 de oameni au murit sub bombe în timpul apărării. Cadavrele au fost aduse la institutul de expertiză medico-legală, unde s-au păstrat înregistrări detaliate.

„Dumskaya”: Și toate acestea au continuat până în dimineața zilei de 16 octombrie, când s-a încheiat evacuarea armatei...

Alexander Babich: Trebuie remarcat faptul că operațiunea de evacuare în sine a decurs bine. S-au construit cheiuri de-a lungul întregii coaste, întreaga flotă disponibilă, inclusiv bărcile de pescuit, a fost folosită pentru a lua la bord - într-o singură noapte și în secret - trupele care apărau imensul oraș. Românii au înțeles, desigur, că are loc o evacuare, dar nu păreau să-și imagineze întreagă amploare a operațiunii. Multă vreme, în oraș și printre autoritățile române, au circulat zvonuri că nu fuseseră evacuate toate trupele, că una dintre cele două divizii s-a ascuns în catacombe. Era mai ușor de crezut așa ceva, decât ​​faptul că atât de multe trupe fuseseră scoase în secret pe mare.

„Dumskaya”: Totuși, câți luptători nu au fost evacuati și au rămas în oraș?

Alexander Babich: Românii au numărat cam 3.500. Cineva din ultimul eșalon nu a reușit să ajungă la mare, cineva a uitat să avertizeze pe cineva, cineva a dezertat și a rămas, cineva s-a încurcat... Trupele sovietice s-au retras noaptea, repede, pe întuneric. Au fost tot felul de încurcături: confuzie, aglomerație, echipamente părăsite și cai abandonați. Dacă renunțau să ia ceva cu ei, atunci îl stricau, făcându-l inutilizabil. Trupele colonelului Kedrinsky au pus mine în tot orașul. În seara zilei de 15 octombrie, centrala electrică și barajul Hadgibey au fost aruncate în aer! Din punct de vedere militar era logic: să inundăm orașul pe flancul nordic pentru a nu fi atacați din partea aceea.

„Dumskaya”: Câți oameni, conform informațiilor dumneavoastră, au murit din cauza ruperii barajului?

Alexander Babich: Nu cred că a murit cineva. Diferența de înălțime era mică, un metru și jumătate. Da, casele, grădinile și străzile au fost inundate, da, oamenii și-au pierdut casele și toate bunurile. Dar nu există informații că ar fi murit cineva.

„Dumskaya”: Trupele române au intrat în oraș abia o zi mai târziu. De ce?! Le era frică?

Alexander Babich: Nu cred că românilor le-a fost frică! Hai să privim situația prin ochii unui ofițer român. Ești undeva lângă Dalnik, pe linia de tranșee, iar în fața ta este apărarea sovietică. Te-ai luptat cu succes timp de două luni. Și apoi, într-o dimineață, te trezești că în fața ta este gol, inamicul a dispărut! Trimiți oameni în recunoaștere - nu mai e nimeni! Raportezi superiorilor tăi. Șefii se gândesc și îți dau comanda de a merge înainte. Te pregătești de intrare în oraș, după două luni de război deja știi cum să organizezi toate lucrurile. Încarci tot ce trebuie în căruțe - erau puține mașini - și pleci! Explorezi și înaintezi, și tot așa, în marș, douăzeci de kilometri. Seara ajungi la marginea Odesei. Este deja întuneric. Se aude zgomotul exploziei prin care centrala electrică este aruncată în aer de sovietici. Intri în oraș pe întuneric?! Ar fi o nechibzuință. Și atunci iei decizia de a petrece noaptea pe câmp, și să intri în Odesa a doua zi de dimineață. Asta a fost.

„Dumskaya”: Deci 16 octombrie este ziua anarhiei complete, așa-i?

Alexander Babich: Nu doar a anarhiei! A fost ziua jafurilor totale, în toată Odesa, jafuri din magazine și din depozite. Oamenii au luat tot, au furat ceea ce militarii abandonaseră, au luat caii lăsăți pe străzi - au jefuit tot ce au putut, tot ce mai rămasese în oraș. Acum, ai putea strâmba din nas cu aroganță și să spui: „Vai, ce necivilizat s-au purtat, ce maniere proaste!” Dar, din nou, hai să privim acea zi prin ochii unui cetățean obișnuit din Odesa. Sub stăpânirea sovietică nimeni nu o ducea prea bine, dar acum era vorba de patru luni de război, din care două sub asediu. Guvernul nu a aprovizionat populația, stăpânirea s-a ocupat doar de a-și hrăni armata și cadrele de conducere. Acum au dispărut cu toții din oraș! Este clar că mâine românii vor intra în Odesa. Acum - în acest vid de putere - este șansa de a pune mâna pe ceva de mâncare, lemne de foc, kerosen, sau ceva bunuri de la vreun magazin din apropiere. Și nu din lăcomie! Oamenii s-au gândit doar la propria lor supraviețuire! Și după cum s-a dovedit, viața a fost mai ușoară pentru cei care au reușit să facă rost de ceva cu care să supraviețuiască. Oamenii au început imediat să facă troc, să dea la schimb bunurile furate pentru ceea ce aveau nevoie. La „Privoz” se găsea de vânzare până și formol furat de la exponatele muzeului de anatomie. Și, pe 17 octombrie, trupele române au intrat în oraș...

Interviu realizat de Serghei Dibrov.
Tradus, adaptat și prelucrat după dumskaya.net

Colțul vechii Odese

Toată lumea a auzit despre acest colț al Odesei, un mini-muzeu în aer liber care ne spune câte ceva despre istoria orașului. Cine nu a urcat pe micul Pod al Îndrăgostiților? Această piațetă a vechii Odese a fost creată artificial la începutul anilor '70. Ar fi greu să o numim autentică. Dar, pe de altă parte, tot ce este aici respiră literalmente istoria orașului, fie chiar și așa, de dimensiuni mici. Dar, se știe, mărimea nu contează! Organizatorii au dorit să adune într-un singur loc câteva dintre simbolurile istoriei Odesei. Cum treci de Podul Soacrei spre Palatul Șahului, imediat pe stânga este colțul vechii Odese, deasupra Pantei Militare. Să luăm pe rând doar câteva dintre aceste simboluri...

Pietrele de pavaj
Pavajul este din rocă vulcanică, adusă de la Napoli. Astfel de pietre vulcanice mai pot fi găsite prin unele curți interioare din Odesa, pe străzile Pușkin sau De Ribas. De fapt, acestea sunt primele pietre cu care a fost pavată tânăra Odesă. La început s-a încercat acoperirea străzilor cu roci sedimentare, dar totul s-a transformat în praf și noroi sub greutatea roților trăsurilor. Apoi a apărut ideea de a folosi roca vulcanică, folosită ca balast pe navele comerciale care se întorceau de la Napoli pentru ca acestea să nu fie goale. S-a dovedit a fi o soluție excelentă! Mai târziu, în epoca sovietică, aceste pavaje au fost acoperite cu un asfalt subțire și prost care între timp a și dispărut, dar pietrele au supraviețuit până în ziua de azi.

Fântânile
Chiar și locuitorii orașelor știu cum și de ce se sapă fântâni. Dar nu la Odesa! La Odesa altul a fost motivul! Apa din ele nu era colectată din sol, ci din cer, astfel că o fântână era ca un fel de canistră pentru colectarea apei de ploaie. Fiecare curte interioară avea o astfel de fântână pentru a facilita accesul la apă al  primilor locuitori din Odesa. Nu degeaba se spunea că lângă Odesa găsești o mare de apă, dar în oraș nicio picătură! După o vreme s-a descoperit un prim izvor de apă pe strada Fontana (de unde și numele zonei). Dar această apă prețioasă era foarte scumpă - o găleată de apă costa cât un kilogram de carne! În 1873, a apărut la Odesa cel mai modern sistem de alimentare cu apă din Europa de la acea vreme, printr-un apeduct care aducea apă din Nistru. 

Podurile
În Odesa nu există râuri și nu au existat niciodată, dar au existat și există poduri! Terenul denivelat a dus la construirea unor poduri superbe pe străzile De Ribas, colț cu Havana - un pod total acoperit azi de pavajul străzii - pe panta de Volan sau pe panta Militară și așa ne-au rămas până azi Podul Sabanaev sau Podul Novikov. Așa că îndrăgostiții par să nu aibă nimic de-a face cu podurile, dar cu anii, acest pod - ca si multe dintre vechile poduri ale Odesei - a devenit popular pentru cei proaspăt căsătoriți!

Rotondele
Dacă în antichitate astfel de rotonde erau ridicate pentru altare, temple sau capele, în timpurile moderne ele s-au transformat în pavilioane, mai ales în grădini și parcuri. Se știe că la Odesa nu existau copaci, așa că, la început, pentru a avea umbră, administrația a construit astfel de chioșcuri și foișoare, în paralel cu plantarea intensă a copacilor.

Statuile
Într-un colț al Odesei vechi nu puteau să nu existe statuile. Grifonii - leii înaripați - nu lipseau de pe frontoanele clădirilor sau de prin parcuri, ca un fel de protecție împotriva energiei negative. La intrarea în acest mic muzeu în aer liber se află sculptura unei fecioare îndurerate. A fost preluată de la primul cimitir creștin din Odesa, pe locul căruia se află azi Parcul Preobrajensky. 

Monumentul inimii
În fața muzeului improvizat există un loc preferat pentru cupluri, și mai ales pentru proaspăt căsătoriți. Acesta este un monument al inimii, care a fost asamblat din lacătele care atârnau pe balustrada celebrului Pod al Soacrei. De-a lungul timpului, s-au strâns atât de multe lacăte, încât exista temerea că podul se va prăbuși. Așa că administrația a decis să le demonteze și să le integreze într-un obiect de artă, o inimă! La Odesa s-a demonstrat pe viu că estetica și bunul gust nu sunt doar un rafinament, ci și o necesitate!

(adaptat după „Odesa, pas cu pas” și lotsia.com; foto de Svyatoslav Tyszkiewicz si Dmitry Skvorțov)

Din fabuloasa istorie a Odesei: azi, Treptele Potemkin

Cea mai faimoasă scenă din istoria cinematografiei
Celebritatea universală a Treptelor Potemkin se datorează unui film la fel de universal celebru: „Crucişătorul Potemkin", din 1925. Cine a văzut teribila scenă a masacrului de  pe Treptele Potemkin, când soldaţii Ţarului împuşcă poporul (ce frază marxistă mi-a ieşit!) venit să se solidarizeze cu marinarii răsculaţi de pe crucişătorul Potemkin ancorat în port, o scenă halucinantă, când, ca spectator, îţi zvâcnesc tâmplele de durere văzând un cărucior cu un bebeluş rostogolindu-se în jos, pe scări, în bătaia puştilor cazacilor, nu o va mai uita niciodată! 

Mii de bărbaţi şi femei fug, în jos, haotic, pe scările gigantice, sperând să scape cu viaţă. Este probabil cea mai faimoasă scenă din istoria cinematografiei. Mai contează că nu e nimic adevărat, ci că e o pură şi genială propagandă bolşevică? Impactul a fost atât de mare încât şi azi lumea este convinsă că aşa s-a întâmplat în realitate! E un caz unic în istoria umanităţii, în care un film a făcut faimos un oraş, Odesa, şi un simbol al acestuia: Treptele Potemkin! Celebritatea lor a devenit la fel de mare ca aceea a Turnului Eiffel sau a Domului din Milano. 

A fost un caz celebru de manipulare în masă, dar care a avut şi un efect colateral, la care nici comuniştii, nici regizorul nu s-au gândit: filmul acesta a fost probabil cea mai percutantă campanie de promovare turistică a unui oraş pe plan mondial! Regizorul Serghei Eisenstein a trecut dincolo de propagandă şi a dat lumii o capodoperă. Că ne-a manipulat pe toţi... asta e puterea magică a celei de-a şaptea arte! Scena „Scării din Odesa" a fost reluată şi redată în fel şi chip de zeci de regizori de la Hollywood în alte filme faimoase, atât de mare a fost influenţa acestui film peste timp, considerat, zeci de ani de-a rândul, cel mai bun film din istoria cinematografiei! 

De-aici, de la acest film, şi-au luat Treptele numele de Potemkin, pentru că ele se numeau, de fapt, Treptele Primorsky (Maritime), nume pe care, oficial, şi l-au recăpătat în ziua de azi. Dar, dacă nici locuitorii Odesei nu le spun decât tot aşa, Treptele Potemkin, noi de ce le-am spune altfel?

O fantezie pe cât de scumpă, pe atât de inutilă
Însă acest simbol al Odesei constituie un exemplu clasic de construcție costisitoare și, în principiu, lipsită de orice semnificație practică, dar care, în timp, a dobândit proprietăți și calități cu totul noi, transformându-se într-un monument de arhitectură, o sursă de mândrie locală, o parte integrantă a mitului Odesei. 

Ca și în cazul Turnului Eiffel, nimeni nu pricepea la acea vreme de ce și cine are nevoie de ele, la ce folosesc și de ce costă atât de mult!

Chiar și numele în sine - Potemkin - nu are absolut nicio semnificație istorică, ci doar una de propagandă, după cum am arătat înainte! 

Celebrele scări leagă portul de centrul oraşului. Astăzi, scările au o lungime de 142 de metri şi un total de 192 de trepte, cu 8 mai puţin decât au avut la început. Diferenţa de altitudine este de aproximativ 30 de metri. Treptele din partea de jos au o lăţime mai mare decât cele din partea de sus, astfel încât, dacă le privim de la baza de jos, nu vom putea vedea altceva decât treptele! Iar dacă ne aflăm sus şi vom privi în jos... nu vom vedea nicio treaptă, ci direct marea! Există o filozofie profundă în spatele acestor iluzii optice: atunci când începi viaţa, drumul pare lung şi plin de obstacole, dar când ajungi în vârf, obstacolele dispar şi nu mai vezi decât etapele importante ale vieţii.

La sfârșitul anilor 1830, un geograf francez deplângea construcția acestor trepte: „acum doi sau trei ani a început construcția acestei scări gigantice, din fața statuii Ducelui de Richelieu, care coboară lin pe țărmul mării. Această structură - o fantezie pe cât de scumpă, pe atât de inutilă - a consumat deja fonduri enorme și va avea un buget exorbitant. Vor să o decoreze cu vaze și statui, dar crăpăturile puternice stârnesc deja teama de o distrugere iminentă a acestei scări uriașe, care, apropo, va fi utilă doar celor câțiva care se plimbă pe Bulevardul Maritim”. 

Un proiect pornit cu stângul
Experții în construcții știau că Odesa stă pe un teritoriu problematic, din cauza structurii stratificate a solului, a prezenței apelor subterane la diferite niveluri, a compoziției solului și a catacombelor.

Faleza Bulevardului Maritim, de unde coboară Treptele Potemkin, este ca o secțiune stratigrafică standard a solului Odesei: în partea de sus - un strat subțire de sol, mai jos - argile asemănătoare loess-ului, și mai jos - argile roșii-maronii, care sunt acoperite de un strat gros de calcar din care a fost construit întregul oraș vechi. Așadar, majoritatea problemelor au apărut din simplul motiv că, atunci când argila se umezește își schimbă fundamental proprietățile fizice și mecanice, în special volumul. Umezeala este inevitabilă, din cauza apelor subterane. Construcția scărilor a fost complicată tocmai de faptul că apele subterane ies la suprafață chiar în această zonă. Autorii proiectului nu au ținut cont deloc de toate aceste circumstanțe dificile. 

Un cadou pentru cei puțini și bogați pe banii celor mulți și săraci
La mijlocul anilor 1830, pe Bulevardul Maritim erau deja o mulțime de palate și case elegante ale elitei și ale nobilimii locale. Pe aripa dreaptă, dacă privești din josul Treptelor, se afla palatul guvernatorului general, contele Vorontov, iar la stânga - Bursa, actuala Primărie a Odesei. Palatele contelui Potoțky, al contelui Narușkin și al prințului Lopuhin sau ale marilor negustori, ca Rodokanaki, Sarato, Verani sau Foucault erau aliniate maiestuos de-a lungul bulevardului. Ceva mai târziu, unele dintre aceste clădiri au trecut în posesia altor personaje ilustre - Stroganov, Marazli, Rally, Efrusi, Vassal, Gary, Rossi etc. Chiar la mijlocul bulevardului, unde se află statuia Ducelui de Richelieu, era un scuar delimitat de două palate semi-circulare, din care pornea Strada Ecaterina, perpendiculară pe Bulevardul Maritim. Exact așa este și astăzi! În dreapta erau birouri oficiale, iar în stânga - hotelul la modă „Sankt Petersburg”. 

Și cu toată această frumusețe de nedescris, dincolo de bulevard, spre mare, dacă priveai în jos, vedeai ici și colo niște scări de lemn dărăpănate, singurele pe care puteai ajunge până jos pe țărm și un peisaj dezolant. Potrivit lui Voronțov, „scara uriașă” ar fi trebuit să încoroneze în mod armonios ansamblul urbanistic de pe Bulevardul Maritim. Acest pretext nu era tocmai neadevărat dacă luăm în considerare faptul că tânăra Odesă trebuia „promovată”, astfel încât să atragă cât mai multe resurse materiale și umane. Voronțov punea la bătaie un milion de ruble pentru binele orașului, evident, din taxe și impozite. În realitate, toată lumea știa că această scară gigantică era de fapt un cadou pentru nevastă-sa, Elisabeta Voronțova!

Munca lui Sisif
Zis și făcut, construcția scării a fost scoasă la licitație. Câștigătorul a fost G. Zavațky care era și proprietarul Hotelului „Sankt Petersburg”. Celebrul arhitect al Odesei - Francesco Boffo - de origine italiană, care, printre altele, proiectase și clădirile semi-circulare despre care am vorbit, a definitivat proiectul scărilor în februarie 1836.

Zavațky a început să lucreze în ianuarie 1837, angajându-se se termine grandioasa construcție în șapte luni! Chiar și azi, dispunând de echipamentele cele mai moderne, așa ceva ar fi imposibil! Este complet de neînțeles modul în care Primăria Odesei s-a aventurat într-o astfel de poveste! Astăzi știm că Voronțov dorea cu orice preț construcția acestor trepte!

Se pare că Zavațky nu avea nici cea mai mică idee despre surprizele inginerești și geologice pe care i le pregătiseră panta abruptă de pe litoral și fâșia de coastă îngustă. Și, în mod evident, a fost indus în eroare și de proiectul lui Boffo, un excelent arhitect-artist, care se pare că uneori nu era deloc preocupat de sprijinul tehnic necesar pentru sublimele sale proiecte. Astfel că neglijarea completă a condițiilor geologice a dus la un efort istovitor din partea constructorului. 

Este mai mut ca sigur că Boffo fusese pur și simplu agasat de proiectarea unui capriciu, a unui lucru inutil, bun doar pentru imaginea publică a lui Voronțov. 

O construcție care nu se mai termină
Construcția a mers foarte prost: alunecările de teren erau nesfârșite și fluxurile de apă împiedicau executarea lucrărilor sau chiar le stopau. Zavațky a cerut o amânare de 6 luni a dării în folosință, dar chiar și așa, prea puține s-au schimbat. Primăria s-a alarmat și a format o comisie specială de supraveghere, care i-a inclus pe inginerii Upton și Fan der Fleis. După un audit, au revizuit proiectul inițial și au făcut modificări semnificative. Zavațky, desigur, a protestat, deoarece în acest fel au apărut lucrări care nu erau prevăzute în buget. 

Am putea spune că, în esență, uriașele scări erau de fapt un pod pietonal înclinat care lega platoul înalt, Bulevardul Maritim, de coasta mării. Așa au și fost construite treptele, ca un pod - cu arcade de piatră transversale și stâlpi de diverse înălțimi, conform proiectului revizuit al lui Upton. Diferența de lățime între partea de jos față de cea de sus (21,7 și 13,4 metri) a creat efectul celebrei perspective de paralelism. La început, scările duceau direct la mare, dar mai târziu, după construirea digului, opt trepte inferioare au fost îngropate în pământ. O plajă îngustă nu era cea mai bună bază pentru o astfel de structură gigantică. Era necesară consolidarea bazei, la țărm.

Tot bugetul Odesei!
La mijlocul anilor 1830, veniturile anuale ale Odesei totalizau aproape 1,3 milioane de ruble. Cheltuielile cu construcția treptelor au fost estimate la... un milion! Adică aproape tot bugetul! Și pentru ce? Ca să satisfacă un capriciu al lui Voronțov? La acel moment orașul avea 60 de mii de locuitori. Nu toți aveau apă curentă, canalizare sau surse fiabile de alimentare cu apă, nici combustibil, nici materiale de construcție, și tot așa. Climatul era arid, holera și ciuma pândeau la colț, iar Primăria își dădea tot bugetul pe construcția unor scări?

Dar asta era firea lui Voronțov: dacă își propunea ceva, atunci acel lucru avea să se întâmple cu siguranță. Noul contract cu Zavațky prevedea finalizarea lucrărilor până la începutul lunii iunie 1838, dar au urmat noi prăbușiri ale marginii pantei și apele subterane au dus la noi alunecări de teren... 

Scara gigantică
În noiembrie 1841 s-a ajuns la concluzia că scara părea a fi complet terminată. Inaugurarea efectivă a avut loc abia în 1842. Ulterior, panta de pe ambele părți ale scărilor a fost complet fortificată cu copaci și grădini - adică actualele parcuri Grecesc și Istanbul.

În final, constructorul a continuat să lucreze mult timp fără să mai fie plătit. Căutându-și dreptatea, a apelat la împăratul Nicolae I care i-a dat dreptate, iar Primăria Odesei a trebuit să îi plătească încă 77.584 de ruble. 

Funicularul Odesei
Funicularul care rulează alături de Treptele Potemkin pe partea dinspre Parcul Istanbul, leagă Bulevardul Maritim de Strada Maritimă și de Portul Odesa.

Funicularul a fost deschis la 8 iunie 1902 și după multe restaurări și renovări, astăzi are două șine cu ecartament de doi metri și rulează pe o lungime de 130 de metri, având o capacitate de 12 pasageri, cu o durată a călătoriei de 3,5 minute.

Mitologie urbană
Anii au trecut și totul a devenit mitologie... Treptele Potemkin au devenit un simbol al Odesei, fiind admirate de scriitorii, pictorii și artiștii din lumea întreagă. Astăzi, nimeni nu s-ar gândi să-i mai reproșeze lui Voronțov cheltuielile imense necesare construcției lor! 

O prima restaurare a Treptelor a avut loc în anul 1933. O a doua a fost destul de recent, în anii 2016-2017. 

Comoară a culturii cinematografice
Între timp, Trepte Potemkin au fost declarate - oficial - comoară a culturii cinematografice europene și sunt un must see pentru oricine ajunge la Odesa! În cadrul Festivalului Internațional de Film care se ține în fiecare vară la Odesa, pe Treptele Potemkin au loc proiecții de filme clasice mute acompaniate live de orchestra Operei!

(adaptat după „Odesa, pas cu pas”, „Odesa, seducție și pasiune” și blogul „viknaodessa”)

Hoteluri în Odesa: azi, Hotel 52

De obicei am abordat hotelurile mari din Odesa, gen Londonkaya sau Bristol. Este cazul să vedem și hotelurile mai mici, care - deseori - sunt extrem de frumoase și de primitoare. Hotelul 52 - categorie 3* - este situat chiar pe strada Ecaterina/ Ekaterininskaya la numărul... 52! Poziția sa este cam la jumătatea distanței dintre Privoz și strada De Ribas/ Deribasovskaya. 

Clădirea cu trei etaje (la Odesa, parterul este considerat etajul 1) în care se află hotelul este istorică, fiind cunoscută sub numele de Casa Shifman, construită în 1848. Negustori, fabricanți, bancheri, brokeri sau medici au locuit și au lucrat aici în diferite momente.

Vizavi de hotel: o capodoperă a arhitecturii odesite, faimoasa Catedrală Sfânta Treime, proiectată de arhitectul Francesco Frapolli!

Ce ar putea fi mai frumos decât o plimbare romantică de-a lungul vechilor străzi ale Odesei? Să respiri aerul proaspăt al mării sau să te bucuri de contemplarea clădirilor și monumentelor istorice? Toate acestea sunt posibile dacă alegi să stai la acest hotel comod, aflat în inima orașului vechi. 

Camerele sunt confortabile, restaurantul cu preparate locale este excelent. Vei găsi Wi-Fi gratuit, recepție cu program nonstop și aer condiționat. Fiecare cameră este diferit mobilată.

Recepția îți poate oferi o multitudine de servicii: un bilet la opera sau un taxi, rezervare la plajă sau wake up call, transfer sau parcare, închirierea unui yacht sau organizarea unui tur de oraș...

Foarte aproape se află și Casa Dr. Jachimowicz, un loc vizitat și de Eminescu al nostru!

Odesa, orașul pisicilor

Multe orașe au repere și simboluri recunoscute în întreaga lume. Zici Paris, te gândești la Turnul Eiffel; zici Roma, te gândești la Colosseum; Atena egal Acropole, București egal Ateneul Român și tot așa... Dar Odesa? Ce simbol am putea asocia Odesei? 

Să fie Treptele Potemkin? Să fie Opera? Dar ce-ar fi să privim dincolo de arhitectură și să ne gândim: ce nu lipsește de nicăieri din Odesa? Cine sunt reginele neîncoronate ale Odesei? Exact: pisicile! 

Prezența lor este legată de curțile interioare, acele patio ale Odesei - un alt posibil reper al orașului - și de atmosfera lor specială: rufe atârnate pe frânghii care traversează curțile, vecinii care știu tot unii despre ceilalți și stăpânele absolute ale acestor curți: nelipsitele pisici leneșe, grase şi frumoase, iubite şi hrănite de toată lumea. 

La Odesa există un adevărat cult al pisicilor și, din 2017, acestea au fost recunoscute ca parte a ecosistemului și, în consecință, sunt protejate și integrate într-o serie de programe pentru tratament și vaccinare. Dar de ce pisicile și nu câinii sau porumbeii? Totul este foarte simplu: întreaga istorie a orașului este indisolubil legată de aceste feline. Pisicile trăiau pe teritoriul orașului de pe vremea cetății Hadgibey, iar odată cu construirea Odesei numărul lor a crescut progresiv.

Pe atunci, pisicile erau scumpe, la propriu, și furtul lor era pedepsit drastic. Pisicile vânau șobolanii și șoarecii, dar aceste superbe feline erau încă în număr foarte mic în oraș, de aceea erau la mare prețuire. Odesa a fost și este un oraș portuar și pe fiecare navă era o pisică. Păstrarea unei pisici pe navă era nu numai plăcută, ci și benefică. Pisicile nu permiteau șoarecilor și șobolanilor să urce la bordul navei și, prin urmare, hrana și încărcătura navei erau în siguranță.

Odesa a avut de la început o multitudine de rase de pisici, deoarece adesea pisicile de pe nave dădeau o raită prin oraș și nu se mai întorceau pe nave. Comerțul cu cereale era una dintre ocupațiile principale, astfel că pisicile erau pur și simplu o necesitate. Ele erau aduse în număr mare în port pentru a păzi mărfurile cât mai bine posibil. Tradiția de a păstra pisici în port a supraviețuit până în prezent.

Pisicile au devenit o necesitate și pentru locuitorii Odesei, pentru stârpirea șobolanilor și păstrarea curățeniei curților interioare, devenind chiar un semn de etalare a bogăției și a statutului social.

În multe apartamente, case, palate și curți interioare, au trăit și trăiesc familii întregi de pisici. Cu timpul, pisicile au devenit atât de iubite, încât azi vei găsi în Odesa zeci de monumente (sculpturi) poziționate în diferite părți ale orașului, un must see pentru turiștii care doresc să le găsească și să-și facă selfie-uri.

„Hoțul cu coadă” se află pe strada Bunin, la nr. 16. Sculptura se află pe acoperiș și reprezintă o pisică veselă care a furat cârnați. Un alt personaj este „pisica mătușii Sonia”, care se află în hala de pește de la Privoz. Câteva cvartale mai încolo, la intersecția cu strada Leontovici se află „Do-re-miau”: pisicile cântătoare!

Aproape de mare, lângă plaja Langeron, o pisică se odihnește chiar pe un lampion: este „pisica felinar”, dar cea mai impresionantă este „Bazarina”, aflată la intrarea în Noul Bazar. Se spune că, pe când trăia, avea o greutate de 18 kg! 

Pe panta Devolan o poți întâlni pe „pisica de pe perete”. Pe strada Marazlis, colț cu Bazarnaya, pe pervazul Clubului Mondial al rezidenților din Odesa, se află „motanul Maurice care doarme pe servieta lui Mihail Jvanețky”.

Desigur, în era digitală, nu putea fi ignorată „Pușina - pisica gamer”, pe care o poți întâlni pe Aleea Mayakovsky. Tot prin centrul vechi vei da peste „motanul care doarme pe balustradă”. Pe strada Langeron se odihnește „motanul Walter”. Nu putem să o ignorăm pe „pisica franțuzoaică Sopha”, care toarce veselă în Piața Ecaterinei. 

Lângă salonul de tatuaje din Piața Vera Kholodnaya, o vedem pe „pisica din colivie”, iar în Piața Grecească vei da peste „motanul Vaska” preocupat să-și mănânce șprotul în sos de roșii.

Sigur, azi vei vedea și câini plimbați cu grijă de stăpânii lor, dar tot pisicile domină străzile, terasele si curțile interioare. Și nu trece o lună fără să apară alte și alte monumente închinate frumoaselor feline!

Pisica Izya de la Plaja Langeron, îmbrăcată într-o vestă elegantă, stă întinsă pe o minge albă ca zăpada, la intrarea în restaurantul „Dacha”. 

Pisicile sunt vedetele Odesei. Prin urmare, sculpturile în miniatură reprezentând pisici au devenit deja puncte de atracție al orașului.

Sculptorița Tatiana Shtykalo este convinsă că proiectul ei, „Pisicile Odesei”, va fi un succes!

(adaptare după „Odesa, pas cu pas” și blogul hotel52)