Din fabuloasa istorie a Odesei: azi, bordelurile Odesei sau istoria celei mai vechi meserii din lume!

Odesa a fost considerată mult timp capitala aventurilor amoroase sau orașul bordelurilor și mulți cred că povestea aceasta a început imediat după căderea bolșevicilor, în primii ani 1990. De fapt, avem de-a face cu o lungă tradiție care a început fix de la... înființarea orașului!

Sub Ducele de Richelieu, in urma unui recensământ din 1812, au fost înregistrate mai mult de 1.500 de „fete cu virtute ușoară” in Odesa, care la acea vreme avea o populație de 30.000 de oameni. 

Să fim onești și să spunem lucrurilor pe nume: primii locuitori ai Odesei au fost soldați și marinari din toată Europa! Categorii profesionale... inseparabile de serviciile oferite de fetele la care ne referim. Și-apoi: de când sunt lumea si pământul, toate orașele porturi au fost locuri de.. plăceri ilicite.

Împărăteasa Ecaterina cea Mare, pragmatică, îngrijorată de sănătatea armatei și a marinei sale, a semnat „Carta Pietății Urbane”, care stabilea obligativitatea examinării medicale a femeilor publice și stipula în ce zone ale Odesei își puteau desfășura plăcutele activități. Urmașul Ecaterinei, Împăratul Pavel I, a stabilit și o uniformă pentru prostituate: rochia galbenă. De aceea, certificatul oficial al unei prostituate a devenit „biletul galben”.

Până la 1843, prostituția era, oficial, interzisă. Nicolae I a legalizat-o, însă atitudinea societății față de cea mai veche meserie din lume a rămas negativă. Primarii Richelieu, Langeron, Voronțov și Stroganov au încercat să închidă bordelurile. Acesta din urmă a și comentat cu umor această luptă zadarnică: „Nu știu dacă noi vom scăpa de prostituție, sau mai degrabă va scăpa ea de noi!”

Toate prostituatele și bordelurile au intrat sub controlul serviciului medical și al poliției. Acest sistem a dat roade: impozitul pe prostituție a depășit semnificativ taxele din comerțul cu marfă din portul Odesa și numărul bolilor a scăzut. Examinările medicale de până la 1909 erau efectuate de două ori pe săptămână direct în secțiile de poliție. Primăria era responsabilă și de ajutarea minorilor, a femeilor însărcinate și de „readucerea lor la un stil de viață onest”.

Bordelurile aveau propriile reguli. Conform legii, un bordel nu trebuia să aibă semne distinctive, distanța de la acesta la biserici sau școli trebuia să fie de cel puțin 300 de metri. Era interzisă decorarea unei case de toleranță cu portrete ale familiei regale. Și: doar o femeie putea deține un bordel!

Categoria de bordel depindea de disponibilitatea fetelor tinere (18-22 de ani), a fetelor exotice (femei străine sau de origine aristocrată), precum și de serviciile sexuale prestate. Costul serviciilor pentru o „preoteasă a iubirii” era de la 25 de copeici până la 1 rublă. Atmosfera, mobilierul și aspectul fetelor erau, de asemenea, foarte importante. Erau bordeluri pentru toate buzunarele: de la foarte luxoase, cu doamne în ținute elegante până la bordeluri cu dame trecute și cu mobilier murdar.

Cum am mai spus, bordelurile erau impozitate. Trei sferturi din impozit era suportat de patroană, un sfert de angajate. Legea mai stipula că fetelor trebuie să li se asigure adăpost, securitate, îmbrăcăminte și alimente. În teorie, proprietarii de bordeluri care aduceau fetele la o epuizare extremă prin utilizarea excesivă erau pedepsiți. În practică, nimeni nu a pățit nimic niciodată, iar fetele au trăit în permanență într-un soi de sclavie modernă, deși prostituatele aveau propriul sindicat care le apăra dreptul la muncă!

Programul de lucru al caselor de toleranță era în mod necesar adaptat calendarului bisericesc! Activitatea era închisă duminica până la prânz și în timpul sărbătorilor religioase, precum și în zilele de post de dinaintea Paștelui.

Dacă o fată era prinsă cu un client, iar ea nu avea autorizație, aceasta primea automat celebrul „bilet galben” - actul de identitate al unei curve! Din acel moment ea putea lucra exclusiv numai în profesia respectivă, fiindu-i aproape imposibil să revină într-o altă profesie. 

Toate hotelurile din Odesa puneau la dispoziția clienților o listă cu adrese ale bordelurilor din oraș.

Cele mai multe bordeluri erau în cartierul Moldavanka, dar cele mai simandicoase se aflau pe străzile Richelieu, Preobrazhenskaya, Pușkin, Sadovaya, Langeron, ba chiar și în Piața Catedralei! În 1887, Arhiepiscopul Odesei s-a plâns de faptul că prostituatele își ademenesc clienții la ușa bisericii! 

În arhivele poliției există multe cazuri penale în care prostituatele și-au furat sau chiar și-au ucis clienții. Dar de multe ori era invers: fetele erau ucise de iubiții de ocazie. Ziarul „Foaia Odesei” din iulie 1884 descrie cu lux de amănunte uciderea prostituatei Maria Voronovici într-un bordel de pe strada Langeron.

Alteori, fetele erau răpite și vândute în bordeluri străine. La începutul secolului al XX-lea, potrivit rapoartelor poliției, existau 33 de bordeluri în Odesa, unde lucrau 8.304 fete. Bolșevicii au încercat eradicarea prostituției, dar fără rezultat. Oficial, prostituția a fost desființată în 1926. Doar oficial!

În timpul domniei lui Hrușciov și a lui Brejnev, prostituatele de elită au fost racolate de KGB. Au lucrat numai cu turiști străini, au frecventat restaurante și hoteluri scumpe. Au devenit prietene cu străinii și cu oficiali ai partidului comunist, pentru a spiona despre înclinațiile interesante ale clienților lor importanți. Ba chiar, la rândul lor, au reușit să racoleze oficiali străini, așa cum s-a întâmplat cu un fost ambasador francez în URSS...

Și? Astăzi cum este? Ei, aceasta este o altă poveste!

„O Sole mio” sau cum Odesa știe să-și plătească datoriile!

(foto de Alexander Meloyan)

Melodia „O Sole mio”, compusă în 1898,  este probabil cea mai faimoasă melodie italiană din lume. Este cineva care nu o știe, care nu a fredonat-o măcar o dată în viață? Enrico Caruso a înregistrat-o în 1916 și de-atunci a făcut înconjurul lumii. Mari cântăreți precum Frank Sinatra, Brian Adams, Elton John sau Lady Gaga au cântat propriile lor versiuni ale celebrei melodii. Interpretarea lui Pavarotti a rămas memorabilă. Chiar și Elvis Presley, în 1960, a creat o versiune rock foarte populară: „It's now or never/ Acum sau niciodată”.

Melodia este indisolubil legată de Napoli, deși versurile nu pomenesc nimic despre celebrul oraș sau despre Marea Mediterană. Însă atât compozitorul cât și poetul erau din Napoli: Eduardo Di Capua și Giovanni Capurro. 

Dar cum și unde s-a născut această melodie? Puțini știu că în 1898, Eduardo Di Capua se afla în... Odesa! Era în turneu împreună cu tatăl sau, un violonist foarte apreciat. 

Compozitorul Eduardo Di Capua a fost impresionat de frumusețea Odesei și - mai ales - de răsăritul soarelui deasupra Mării Negre. Versurile au fost scrise ulterior de poetul Giovanni Capurro, inspirat la rândul sau de pasiunea pentru o frumoasă aristocrată.

Mai târziu, în același an 1898, piesa „O Sole mio” a participat la un concurs de muzică din Napoli, la care a câștigat abia locul 2. Piesa de pe locul 1, „Napule Bello” a fost repede uitată... Oricum, „O Sole mio” s-a răspândit din ce în ce mai mult în întreaga lume și a devenit un succes internațional odată cu înregistrarea legendarului tenor Enrico Caruso în 1916. Din păcate, era prea târziu pentru compozitor și textier, care au murit amândoi la câțiva ani într-o sărăcie totală.

Dar povestea despre „O Sole mio” nu se termină aici! În 1920, în timpul jocurilor olimpice de la Anvers, un alergător italian, Ugo Frigerio, a câștigat proba de 10 km. Când a trebuit să fie intonat imnul Italiei, orchestra nu a mai găsit partitura! Dirijorul a avut o prezență de spirit extraordinară și a ordonat orchestrei să cânte... „O sole mio”. Imediat publicul stadionului a reacționat, începand să cânte melodia împreună cu orchestra!

Se pare că, până la urmă, Odesa știe să își plătească datoriile! Întemeiată de un faimos napoletan de origine spaniolă, Jose de Ribas, de la care a primit suflul italian și mediteranean, Odesa și-a plătit datoria inspirând un cântec care este astăzi o emblemă a identității italiene!

Din fabuloasa istorie a Odesei: azi, Hotelul Bristol

 

Istoria fiecărui mare hotel este întotdeauna plină de mistere, aventuri sau curiozități.

S-ar putea spune că locul unde se află Hotelul Bristol este punctul central al istoriei Odesei, din momentul înființării orașului până astăzi.

Hotelul Bristol a fost construit între 1889 și 1899, pe locul unde era o pensiune, chiar de către proprietarul acelei pensiuni, comerciantul Naum Yurovsky. Alături era o casă în care a locuit celebrul scriitor rus A.S. Pușkin în anii 1820. Noua clădire a hotelului cu 5 etaje a fost proiectată de faimosul arhitect A. Bernardazzi.

Arhitectura hotelului a fost imediat recunoscută drept una dintre cele mai bune din toată Odesa. Clădirea oferea facilități rare la acea vreme: lumină electrică, lift, telefon, baie la fiecare etaj, încălzire centrală și personal bine instruit. Numele de Bristol a fost „împrumutat” de la hotelul cu același nume din Viena, un loc preferat pe atunci al lumii bune din Odesa. Încă din primele zile de la deschidere, hotelul a fost un succes. Pentru vizitatori, totul era la îndemână: întâlnirile de afaceri se împleteau cu relaxarea, iar cele mai importante zone ale Odesei erau la o aruncătură de băț. Înainte de inaugurare, hotelul a beneficiat de o uriașă campanie de publicitate, iar după deschidere, Bristol a emis o carte poștală promoțională.

Angajații hotelului erau numai oameni cu experiență, bine pregătiți, care vorbeau fluent franceză, germană, italiană, idiș și poloneză, iar chelnerii, de regulă, știau și puțină engleză. La „Bristol”, pentru prima dată in Odessa, vizitatorii aveau la dispoziție șofer și mașină. Un ghid turistic al Odesei din 1909 menționa faptul că Bristol este unul dintre cele mai bune hoteluri cu restaurant din oraș, cu o reputație impecabilă. O masă (cu cinci feluri) costa 25 de dolari și putea fi servită între orele 13:00 și 19:00.

După ce și-a lansat și promovat cu succes magnificul hotel, Yurovsky l-a vândut profitabil comerciantului Mihail Ivanovici Sinitsyn. Hotelul Bristol a găzduit o serie de călători celebri, de la cei bogați și puternici la liderii artistici și intelectuali ai momentului. Printre ei: renumitul scriitor rus și laureat al premiului Nobel Ivan Bunin, vedeta cinematografului mut Vera Holodnaya și scriitorii Henri Barbusse, Theodore Dreiser, Willy Bredel și James Aldridge. Alți vizitatori: prințul Carol și Zizi Lambrino!

După revoluția bolșevică hotelul a fost închis. Pe măsură ce războiul a devastat Odesa, clădirea a căzut în paragină și din 1922 fostele camere de lux ale magnificului hotel Bristol au fost transformate în birouri pentru administrarea gării. Din 1928, Hotelul Bristol a fost restaurat și redenumit Hotel Roșu (Krasnaya) - în onoarea Armatei Roșii.

Restaurantul și barul hotelului au devenit locuri incredibil de populare în Odesa în era sovietică și au fost frecvent vizitate de crema cinematografiei și a muzicii sovietice, de ofițeri și căpitani de nave, de jurnaliști, scriitori, muzicieni și artiști de renume.

Este celebră povestea despre o băutură rafinată pentru femei - „Grenadine” - a cărei rețetă nu se mai cunoaște în ziua de azi, care se servea la barul de la Bristol. Faimosul Isaac Babel - frecvent vizitator - spunea că dacă faci cunoștință cu o femeie din Odesa, trebuie neapărat să o tratezi cu o„Grenadine” la Bristol!

Hotelul Bristol și-a găsit un loc permanent în istoria cinematografiei, servind ca locație pentru multe dintre filmele care au fost produse în Odesa. Între anii 2002 și 2010, hotelul a fost renovat complet, fiind readus la strălucirea originală. Astăzi, Hotelul Bristol este la fel de fastuos că pe vremurile de dinainte de bolșevici. Este locul unde trag mai toate celebritățile care vin la Odesa: Claudia Cardinale, Peter Greenaway, Geraldine Chaplin, John Malkovich, Darryl Hannah, Michael Madsen și mulți alții...

Din fabuloasa istorie a Odesei: azi, Hotelul Mozart

Clădirea Hotelului Mozart - situată pe strada Langeron la numărul 13 - este un simbol al arhitecturii superbe a Odesei, iar zona în care se află a fost martoră la schimbările continue din peisajul urban, încă din primii ani ai înființarii Odesei.

La începutul anilor 1800, la intersecția străzilor Langeron cu Richelieu - unde acum se află celebra Operă - au apărut primul teatru, primul hotel și primul restaurant din oraș, astfel că, azi, timpurile și obiceiurile, trecute sau prezente, se împletesc fabulos în acest colț istoric al Odesei.

Construcția primei clădiri de pe amplasamentul actual al hotelului a fost începută în 1795 de maiorul Gregory Kiryakov. Nume ilustre - ca amiralul De Ribas, arhitectul De Wollant, Prințul Volkonsky, Contele Rochechouart, Contele Venanson, Baronul Castelnau, generalul Thomas Coble, Charles Sicard, Egor Kalantaev, arhitectul Francesco Frapolli și fratele amiralului De Ribas, Felix de Ribas - au onorat cu prezența lor complexul rezidențial. 

În 1803, clădirea a fost preluată de Ducele de Richelieu, iar mai târziu, în 1808, a fost transformată într-o clădire de birouri cu două etaje. Din 1826 până în 1828, clădirea a găzduit conducerea Operei, precum și trupa de muzicieni italieni.

În aceeași perioadă, pe locul ocupat azi de grădina hotelului, a fost construită Casa Ducelui de Richelieu, alături de care s-a ridicat și un celebru restaurant în epocă, un loc favorit al lumii bune. Complexul de clădiri găzduia, de asemenea, și un hotel, căruia i s-a dat numele de Richelieu, un hotel de primă clasă, unde aveau loc deseori recepții elegante și elaborate.

Din 1830 până în 1910, porțiuni din Casa Ducelui au fost închiriate unor persoane fizice, companii și instituții bancare. Diferite magazine, birouri și taverne au ocupat parterul. Clădirea fostului Hotel Richelieu a fost total reconstruită între anii 1870-1871.

În timpul celui de-al doilea război mondial, partea dinspre Operă a fost grav avariată. Ulterior a fost restaurată, dar s-a prăbușit din nou, după care a fost demolată în 1949 și înlocuită cu actuala grădină.

În 2002, a fost re-construit și Hotelul Mozart în formă sa actuală, având la început doar 40 de camere. Fațada și interiorul acestuia au fost restaurate pe baza fotografiilor vechi ale clădirii hotelului de la începutul secolului al XIX-lea.

În 2012, au fost finalizate încă două etaje deasupra părții dinspre grădină, de-a lungul străzii Richelieu. Ca urmare, capacitatea hotelului a crescut la 80 de camere.

Vizavi de Hotelul Mozart... se află Cafeneaua... Salieri! Umorul Odesei este omniprezent!

 

Portul turistic al Odesei, ieri și azi

Am prins și eu anii în care pacheboturi uriașe intrau în port, am văzut cu ochii mei frumusețea, animația și bucuria celor care vizitau locurile acestea, am fost și eu uimit de impactul arhitecturii, așadar... am văzut cum era! 

Dar azi? Cum este azi?

Expresia „portul turistic Odesa” sună pretențios față de ce vedem astăzi, deși - în principiu - se presupune că vizitarea lui ar trebui să fie o încântare. În realitate, din păcate, nu prea mai sunt motive de încântare. Durează de atâția ani alegerea unui proiect de revigorare a portului Odesa, încât pare că acum, azi, totul se duce de râpă. Cel puțin, acesta este sentimentul pe care îl ai după o plimbare prin portul turistic.

Portul turistic al Odesei, cu un terminal ultra-modern pentru acea epocă, a fost inaugurat în 1968. Este interesant că înainte de acel an nu exista niciun astfel de terminal de pasageri în Odesa. Era, ce-i drept, o veche clădire cu două etaje la debarcaderul Voenniy, pe post de terminal. Acolo ancorau navele de pasageri în timpul erei sovietice. Dar era clar că orașul avea mare nevoie de un terminal mare si modern.

Primele proiecte erau în spirit pur stalinist, însă vremurile s-au schimbat și, ca urmare, a fost aleasă versiunea actuala, propusă de arhitecții Golovin și Kremlyakov. În viziunea lor, clădirea terminalului maritim trebuia să semene cu un gigantic pachebot de pasageri, construit din sticlă și beton armat. De fapt, așa a și fost construit portul maritim Odesa. Azi nu mai pare atât de grandios și de imens, dar pentru anii 1960 cu siguranță era!

În 1994 a avut loc prima renovare a portului maritim: s-au făcut reparații majore, s-a modernizat și s-a extins spațiul interior și s-a construit un club de iahturi. Depozitele situate la nivelul subteran au fost reconvertite într-un complex de săli de concerte și expoziții. Și, în sfârșit, în 2001, a fost construit și hotelul Kempinski (redenumit ulterior Odesa). Se părea că viitorul portului turistic era un succes, că Odesa avea, în sfârșit, o poartă maritimă luxoasă care încânta și uluia prin frumusețe atât turiștii cât și locuitorii orașului.

În plus, au apărut două frumoase monumente - „Copilul de aur” de Ernst Neizvestny și „Nevasta marinarului” de Alexander Tokarev, care i-au atras și mai mult pe cei care veneau în vizită aici. Dar ceva nu a mers bine. Iar acest lucru provoacă nedumerire chiar și  astăzi în rândul locuitorilor Odesei, care sunt deja obișnuiți cu multe. Aceeași uimire o au și vizitatorii. Într-adevăr, la toate expozițiile internaționale, orașul este promovat nici mai mult, nici mai puțin, ca „perlă a Marii Negre”. Mai este oare adevărat?

Vom începe plimbarea noastră prin port dinspre mare. Aici - în fața clubului de iahturi, care nu arată foarte impresionant nici măcar la mijlocul lunii mai, din cauza lipsei... iahturilor - se află Biserica Sf. Nicolae. În dreapta și în stânga bisericii se află două scări - care sunt deja în ruină - care duc la platforma principală a noului debarcader.

Pe platforma superioară - situată dincolo de biserică - întâlnim imediat un fel de muzeu în aer liber, un mini-muzeu al ancorelor. Numai că niciun turist străin nu va înțelege niciun cuvânt din inscripțiile care amintesc de istoria fabuloasă a Odesei, pentru simplul motiv că textele nu au o traducere în engleză, măcar! 

Apoi, pe stânga, înspre Farul Voronțov, ne atrage atenția „Nevasta marinarului”! Dar ea este aici deja de mult timp, nimic nou nu vedem și pare că doar vopsirea cam de mântuială a balustradelor este principala preocupare a administratorilor. Iar stâlpii cu semne publicitare, gen „excursii cu barca” par extrem de nesiguri!

Urmează hotelul Kempinski al cărui nume a fost schimbat în Odessa, după care a fost complet închis, iar acum pare a fi total abandonat. O astfel de pustietate ar putea fi atribuită unei pandemii sau unei carantine, dar totul a început de multă vreme...

Clădirea terminalului maritim și-a pierdut demult ideea inițială - toată dinamica aceea concepută de arhitecți, toată combinația de ușurință și transparență. Și sălile de concerte și expoziții au încetat de mult să mai fie o atracție. Chiar și cu ajutorul ideii extravagante de a crea o fațadă cinetică terminalului, nu s-a putut recrea măreția de odinioară. În teorie, 5 mii de plăci metalice instalate în locul vechii fațade din geamuri și oglinzi ar fi trebuit să creeze un efect de valuri ale mării, folosind mișcarea naturală a vântului. Și când te gândești că această noua fațadă a costat peste 350.000 de euro, fără a avea efectul scontat!

În același timp, este foarte ciudat faptul că de atât de mulți ani nu s-a restaurat interiorul terminalului. Aici totul este extrem de neatractiv pentru ochii unui turist modern. Este suficient să aruncăm o privire de-a lungul pereților și a tavanului, fără să mai vorbim de standurile învechite, cu suveniruri pe care nu le cumpără nimeni. Pe de altă parte, pe geamurile murdare sunt lipite afișe care promovează monumentele arhitecturale ale Odesei și tot felul de evenimente artistice.

Și, bineînțeles, oricât de uitat și de nerenovat ar fi acest loc, tot ți se taie răsuflarea văzând priveliștea mării și a Treptelor Potemkin. Farul Voronțov se vede ca prin ceață, iar macaralele portuare, care parcă amintesc de niște girafe, lucrează încontinuu zi și noapte. Putem, desigur, să închidem ochii la multe neajunsuri. Dar putem fi și îngrijorați! Mai există ceva de admirat azi în portul Odesa? La urma urmelor, dacă Odesa este o poartă maritimă, atunci care este primul lucru pe care trebuie să-l admirăm dacă nu însuși portul cu terminalul maritim de pasageri? 

(text și foto preluate și adaptate din revista Lotsia)