O poveste fabuloasă (XII) - Planurile Colonelului Boyle

Odesa - Biserica Panteleymonovskaya

Mărturia unei canadience, măritată cu un român 

Mi s-a părut fascinant să vă redau, ca să zic așa - direct de la sursă, observațiile, trăirile și emoțiile acestei românce, canadiancă la origine, măritată cu un român de-al nostru și pe care hazardul a dus-o la Odesa chiar în vâltoarea Primului Război Mondial... Să depănăm mai departe aventurile lui Ethel la Odesa:

Galați

Pare că a trecut un secol de când am scris despre drama de la Odesa, dar nu, calendarul îmi arată că au trecut doar câteva luni! Am trecut cu toții printr-o mare agonie, am îndurat atât de multă nesiguranță și am suferit așa de mult, încât mi-am uitat cu desăvârșire până și obiceiul meu de a scrie zilnic în jurnal. Acum, aflată din nou la Galați, pot începe să redau pas cu pas aventurile noastre. Încă din copilărie mi-am dorit să trăiesc aventuri! Am aflat de curând că nu e bine să îți dorești prea mult ceva, pentru ca s-ar putea să ți se îndeplinească dorința! Eu am avut-o pe-a mea - și cred că mi-e suficient pentru tot restul vieții mele! Căutând prin notițele mele, văd că jurnalul meu se oprește la data la care Colonelului Boyle a sosit la Odesa pentru a asigura schimbul de prizonieri dintre români si bolșevici. Fiecare detaliu care a urmat a rămas de neșters în memoria mea.

Odesa, 10 martie 1918

Într-o dimineață Dumitru mi-a atras atenția că mai mulți bărbați ne tot supraveghează casa de ceva vreme. M-am uitat pe fereastră și am văzut că așa era, iar pe unul dintre ei chiar l-am recunoscut: era un evreu care dezertase din armata română, un personaj detestabil, care încercase sa mă șantajeze de când Barbu fusese arestat de bolșevici. Temându-mă să nu fiu reținută în casă de către acest individ și de tovarășii săi, și, astfel, în imposibilitate de a mă vedea cu Colonelul Boyle, am hotărât să plec de acasă cu copiii și să dormim noaptea la Madame Sophie. Am așteptat până când bucătăreasa și soțul ei au plecat, ca de obicei, pe la ora patru după-amiaza, și apoi - cam pe la amurg - am început să inspectăm strada. Bolșevicii păreau să fi dispărut. Am încuiat repede ușa și am plecat în grabă de acasă. Am mers puțin pe jos până cand am zărit o droșcă și am oprit-o. M-am suit cu copiii, iar Dumitru a rămas să păzească locuința.

Vestea că germanii se apropie de Odesa atât de rapid și imposibilitatea orășenilor de a obține informații fiabile pentru a își da seama dacă bolșevicii se pregătesc sau nu să opună rezistență, a făcut ca atmosfera din oraș să fie extrem de încordată. La comandamentul sovietic domnea cea mai mare confuzie și circulau cele mai sălbatice zvonuri și incertitudini. Era clar că va urma o orgie de jafuri și șantaje, pentru ca personajele cele mai ticăloase vor profita de situație, într-un oraș fără stăpânire, părăsit de bolșevici, în așteptarea sosirii Puterilor Centrale. Nu eram de multă vreme acasă la Madame Sophie când, deodată, a sunat soneria. Era un soldat român care mă văzuse venind într-aici și care dorea să îl ajut cu ceva bani. Mă simțeam mult mai bine știindu-mi copiii în siguranță aici decât dacă i-aș fi lăsat acasă. Dupa vreo 5 minute am plecat spre Strada Preobrajenskaya, la familia Maszewski, unde mă aștepta și Domnul Mendicutti. Erau cu toții plini de emoție și de speranță, pentru că primiseră vești nemaipomenite despre isprăvile Colonelului Boyle. Unele dintre întâmplările din cariera sa păreau de-a dreptul de necrezut! După vreo câteva minute, Domnul Maszewski a urcat la etaj pentru a întreba dacă Boyle mă poate primi. Sigur că da, dorea să ne vedem imediat, pentru că în scurt timp avea întâlnire cu...Racovski, dictatorul sovietic! Aproape că îmi venea să mă sufoc de emoție! În câteva clipe m-am găsit față în față cu Colonelul Boyle. Deși nu auzisem niciodată despre el până în urmă cu douăzeci și patru de ore, aspectul său mi-a inspirat încredere pe loc! Părea un om profund, cu un fizic masiv, impresionant, cam la vreo 50 de ani, cu o bărbie puternică și cu niște ochi albaștri și luminoși, care te priveau cu forță de sub sprâncenele drepte. Purta o uniformă kaki de-a armatei canadiene. Am văzut "Yukon" scris cu majuscule pe centura lui și, pe piept, am recunoscut imediat decorația Ordinul Coroanei României. Surpriza lui de a întâlni o compatrioată tocmai la Odesa...a fost la fel de mare ca a mea!  

Am avut o conversație lungă. I-am redat în detaliu ceea ce știam eu despre situația din Odesa. La rândul său, mi-a spus că, în după-amiaza aceea, Sovietul, prezidat de Racovski, a fost de acord cu schimbul de prizonieri și a promis să îi predea pe românii de la închisoarea din Turma în dimineața zilei de 12 martie direct lui Boyle, oferindu-i și un tren care să îi ducă până la frontiera de la Bender, unde urma să se facă schimbul cu cei patru sute de bolșevici, prizonieri ai armatei române. Schimbul urma să se facă pe loc. Colonelul Boyle părea că este foarte simpatizat de către bolșevici, și se simțea dator să fie corect și de bună-credință cu ei. Am îndrăznit să-i spun că mă indoiam că bolșevicii ar ști ce este aceea bună-credință. Colonelul Boyle a zâmbit îngăduitor, atribuind remarca mea lungilor mele suferințe de cand Barbu căzuse în mâinile lor. Cu toate acestea, mi-a spus să merg linistită acasă și să împachetez, pentru că mă va lua și pe mine și pe copii în trenul de Bender. A trebuit să-l informez că mai am oameni pe care trebuie să îi iau cu mine, iar el a fost de acord, însă m-a avertizat că mai erau fix treizeci și șase ore până la plecare! Știam că prizonierii habar n-aveau de prezența și eforturile Colonelului Boyle. Tot ce puteau face ei acolo, între zidurile închisorii, era să îi mituiască pe paznici și să îi facă să se dezică de bolșevici, o sarcină care părea relativ ușoară, pentru că mulți dintre ei erau deja nemulțumiți de apucăturile bolșevicilor.

Muniții și provizii erau traficate zilnic la Turma, o închisoare care era o adevărată fortăreață cu ziduri groase și care, dispunând și de câteva mitraliere, se putea opune cu succes multă vreme unei revolte. Prizonierii își puneau toate speranțele de eliberare - culmea! - în ocupația germană, care părea inevitabilă. Colonelul Boyle s-a gândit că ar fi recomandabil ca Domnul Mendicutti să meargă și să îi informeze pe prizonierii români despre sosirea lui la Odesa, pentru ca atunci când emisarii Sovietului vor veni să îi ia ca să îi predea lui Boyle, să nu existe nicio întârziere, neînțelegere sau confuzie. Domnul Mendicutti a promis că va reveni a doua zi ca să-l informeze cu privire la rezultatul acestei misiuni. După aceea întrevederea cu Colonelul Boyle a luat sfârșit. Am plecat cu toții, înțelegându-ne ca, toți trei, Domnul Mendicutti, secretarul Legației Române și cu mine să mergem a doua zi după-amiază la Turma. Coborând scările, ne-am întâlnit cu Racovski, care venea la întâlnirea cu Boyle însoțit de Bujor, un individ sinistru. În dimineața următoare ne-am întors la noi acasă. Dumitru mi-a povestit că pe timpul nopții niște indivizi au încercat de mai multe ori să pătrundă în casă, dar faptul că au văzut că există cineva înăuntru, i-a făcut pe bandiți să dispară...După-amiază, așa cum eram înțeleși, am luat o droșcă și am pornit spre închisoare. I-am găsit pe prizonieri într-o armonie perfectă cu paznicii închisorii. Fusese chemat și un fotograf pentru o fotografie de grup și toți au insistat să mă alătur lor, plasată între directorul închisorii și Generalul Vivescu. Unii dintre ai noștri au fost sceptici cu privire la planurile Colonelului Boyle, dar le-am tăiat imediat toate obiecțiile și i-am zorit să înceapă să se pregătească pentru plecarea de a doua zi dimineață.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (XI) - Încă un canadian la Odesa!

Odesa, 1918 - Primăria

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 12 februarie 1918

Sovieticii nu ne-au mai inspectat casa din ziua în care Barbu a fost arestat. M-am dus în vizită la el de câteva ori, dar niciodată nu am fost lăsată nici singură cu el, nici mai mult de zece minute împreună. Gardienii înțeleg româneşte, dar apuc să vorbesc un pic cu Barbu pe franțuzeşte sau englezeşte, până încep ei să tragă cu urechea. Bolșevicii îi şicanează şi îi îngrozesc pe prizonierii români încontinuu și le dau să facă cele mai degradante munci la care se poate gândi cineva. Barbu a refuzat - bolşevicii au amenințat, dar până în prezent nu s-au dedat la nici o violență împotriva ostaticilor. E aşa o vânzoleală la bord şi totul este cât se poate de murdar! Nouă, soțiilor deținuților, ni se permite să le aducem alimente, și se pare că chiar au nevoie de hrană, pentru că la bord li se dă mâncare rar și de proastă calitate. Barbu îşi petrece timpul citind. Pe navă sunt aproximativ șaptezeci de prizonieri români: bancheri, vice-preşedintele Senatului, alți senatori şi deputați, președintele Camerei de Comerț București. Bătrânul general Crăiniceanu, fostul ministru de război, şi câțiva ofițeri au fost debarcați şi duși sub pază pe la diverse sanatorii, atât de rău se îmbolnăviseră.

Odesa, 14 februarie 1918

Astăzi, când m-am dus să îl văd pe Barbu, nu mi s-a permis să mă urc pe navă. Temându-mă de ce e mai rău, m-am dus la Contele de Visart și împreună cu el ne-am deplasat la sediul Sovietului Suprem, care este instalat în Palatul Voronțov. Clădirea era într-o stare de mizerie neagră. După eforturi persistente, Contele a obținut o informație importantă: prizonierii au fost transferați la închisoarea Turma, o închisoare pentru tâlhari și criminali, aflată la aproximativ o milă distanță de periferia Odesei. Contele mi-a obținut un permis cu care pot să mă duc la Barbu la închisoare. Și ofițerii şi soldații din Palatul Voronțov aveau o înfățişare de-a dreptul sinistră, unii dintre ei cu priviri tâmpe, cu fețe lipsite de orice inteligență, cu părul vâlvoi şi cu uniforme dezordonate. Nu era nimic feroce în comportamentul lor, dimpotrivă, păreau mai degrabă nepăsători - cei mai mulți dintre ei mestecau semințe de floarea soarelui sau ronțăiau coji mari de pâine, în timp ce se relaxau stând cu cizmele pe scaunele îmbrăcate în satin şi brocart. Aceştia sunt săracii oameni de care se foloseşte Racovski.

Odesa, 15 februarie 1918

Ieri l-am văzut Barbu la închisoarea Turma. Românii noștri au fost puși în locul foștilor deținuți, care au fost duși pe mare, departe de oraș. Prizonierii au fost obligați să mărșăluiască pe jos din port până aici. Au fost aruncați câte patru într-o celulă și au voie să se plimbe câte o oră în fiecare zi în curtea interioară. Gardienii par a fi destul de umani și, din fericire, sunt foarte coruptibili. Nu există nici o încălzire, așa că toată lumea suferă de frig, noroc că i-am adus lui Barbu o pătură. Suntem atât de cufundați în mizerie și suferință că orizontul nostru se reduce la cele mai elementare lucruri, nu mai avem nici o perspectivă. Contele și Contesa de Visart au făcut și răsfăcut de zeci de ori planuri de evadare din Odesa. Vasul "Arhimede", care aparține Consulatului italian, fusese trimis de la Constantinopole la Odesa, la izbucnirea războiului și este încă la dispoziția Contelui, care mi-a propus să plec cu ei la Constanța. Dar Barbu, care se teme mai mult de minele plantate în mare decât de bolșevici, mi-a spus că e periculos, așa că am refuzat generoasa ofertă. Până la urmă, a renunțat și Contele la această idee.

Odesa, 16 februarie 1918

Ieri m-a sunat Barbu din închisoare! Contra unei șpăgi, un gardian i-a perimis să folosească telefonul. Mi-a spus să vin urgent să îl văd pentru că are ceva important să îmi spună. Am ajuns într-un suflet, am dat zece ruble portarului și alte zece ruble unui gardian care ne-a lăsat singuri câteva minute. Barbu mi-a povestit că un prieten de-al său din închisoare a ascuns trei milioane de ruble aur în apartamentul său, înainte de a fi arestat. Aflase că se fac zilnic percheziții, mai ales că se știa că este un om bogat, și se temea că îi vor găsi comoara. Așa că l-a rugat pe Barbu să îl ajute. Barbu mi-a spus să iau banii de la un om de încredere de-al prietenului său și să îi depozitez în seiful Domnului Ray, la Consulatul american. I-am explicat că Domnul Ray era într-o situație foarte dificilă, nu mai avea cum să asigure paza Consulatului și nici să îl protejeze dacă ar fi fost atacat. De aceea se și hotărâse să nu-și mai asume nici o responsabilitate suplimentară. Cu toate acestea, am fost de acord să iau banii și să îi pun într-o valiză de-a noastră care era depozitată în seiful de la Consulatul american, fără să îi spun Domnului Ray despre ce este vorba. Pe la amurg, un mesager mi-a adus banii, puși în două cutii mari, legate împreună și învelite în hârtie albă. Am sperat că paltonul meu larg, în care ascunsesem de atâtea ori pachete și tot soiul de alte lucruri, va putea să ascundă și aceste cutii cu bani, dar erau prea mari și prea greoaie. Prin urmare, am decis ca mesagerul să meargă cu mine la Consulat. Era un moment prost și riscant să mergi pe stradă la ora asta, pentru că la apus încep și împușcăturile, dar preferam să risc decât să păstrez banii peste noapte în casa noastră. Am luat-o eu înainte, singură pe o parte a străzii, iar mesagerul în urma mea, pe celălalt trotuar. Când am ajuns aproape de Consulat, am văzut o patrulă de soldați în fața intrării. Ne-am oprit în umbra unei case și am așteptat să vedem dacă pleacă. Se pare ca erau cu toții prinși într-o controversă fără sfârșit, așa că am hotărât să încerc să intru în Consulat, pentru că se vedea o luminiță la biroul Consulului, semn că Domnul Ray era încă la muncă. I-am spus însoțitorului meu să rămână ascuns, apoi am sunat la ușă. Portarul mi-a întredeschis ușa, mesagerul a venit repede și mi-a înmânat pachetul, iar eu am intrat val-vârtej în Consulat. Mi-am recăpătat respirația abia când portarul a zăvorât ușa în urma mea. Normal, Domnul Ray era surprins de apariția mea la acea oră târzie. I-am spus că trebuie să pun un colet cu niște acte în valiza mea din seif. S-a uitat la pachetul din mâna mea și mi-a spus să îl pun deasupra seifului, că o să-i faca el loc mai încolo în seiful arhiplin. M-am decis pe loc că așa era cel mai înțelept, să îl las pe el să îl pună în seif, și am mai stat de vorbă câteva minute. Cum avea încă de lucru, mi-am dat seama că îl țin din treabă și am plecat. Oricum, eram nerăbdătoare să mă întorc acasă, la copii. Am petrecut noaptea fără să pot adormi, iar a doua zi de dimineață m-am dus din nou la Consulat. Domnul Ray nu venise încă la birou și pachetul meu era exact în locul în care îl lăsasem eu cu o seară înainte! După un timp a apărut și Domnul Ray, am stat puțin de vorbă și la un moment dat, văzându-l că deschide seiful, l-am întrebat, aparent fără să îmi pese prea mult, dacă a pus și pachetul meu înăuntru. Evident, uitase! L-am rugat să îl pună chiar atunci, iar Domnul Ray s-a mirat de cât de insistentă puteam să fiu, de parcă ar fi fost vreo comoară în pachetul acela! N-am plecat de-acolo până nu am văzut cele trei milioane de ruble aur puse bine în interiorul seifului!

Odesa, 26 februarie 1918

În dimineața aceasta Domnul Ray a dat pe la mine, în drumul său spre Consulat.

- Ai aflat? Știi că mai este un canadian, aici, în Odesa, pe lângă dumneata?

- Un alt canadian? Aici, în Odesa?! Imposibil! Cum a ajuns aici?

- Ei bine, a picat din cer! A venit cu avionul.

- Și unde e? De ce-a venit în Odesa?

- Păi, de-aia am dat pe la dumneata, vreau să mergi să te întâlneşti cu el - a spus Domnul Ray. Și apoi a inceput să îmi dea toate detaliile.

Se pare că acest canadian era ofițer de armată, colonel, iar numele lui era Boyle. Cică mai fusese o dată prin Odesa. Acest colonel Boyle era negociatorul guvernului României cu bolşevicii lui Racovski. Colonelul avea mandat să faca schimb de prizonieri: românii vor da ruşilor patru sute de prizonieri contra celor șaptezeci şi unu de români închişi la Turma. Părea prea frumos ca să fie adevărat! Putea face Colonelul Boyle aşa ceva? Speranța mă umplea de emoție - înecatul se agață şi de un fir de pai!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (X) - La Revoluția Franceză nu a fost şi maşina Mariei-Antoaneta rechiziționată?

Odesa, Gara feroviară la 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 9 februarie 1918

Incapabilă să mă ocup de ceva, cu atâtea lucruri pe capul meu, m-am dus din nou în această dimineață la Consulatul american ca să îl intreb pe Domnul Ray dacă mi-ar putea obține de la Racovski permisiunea de a merge în vizită la Barbu, pe nava-închisoare, o favoare despre care auzisem că alte femei beneficiaseră deja ca să-şi vadă soții.

- Ce-ar fi să te duci chiar dumneata sa-l întrebi! E chiar aici! - mi-a zis, arătând spre ușa biroului său personal. - Cred că Racovski este într-o stare de bună dispoziție, la câte milioane numară el în momentul ăsta!

Aşadar, era adevărat. Din primul moment al sosirii sale la Odesa, Racovski încercase să dea de fondurile băneşti ale Guvernului României. Revoluția are nevoie de bani ca să reuşească, nu? Barbu dăduse sfoară-n-țară că banii româneşti fuseseră trimişi în Iași cu avionul, dar Racovski nu s-a lăsat păcălit. Cum a descoperit Racovski că o parte din bani au fost depozitați la Consulatul american...este o altă poveste, şi lungă, şi nenorocită, o poveste despre încredere şi trădare! Domnul Ray mi-a spus că Racovski s-a prezentat la el cu o hârtie prin care era autorizat să utilizeze fondurile băneşti pentru "românii săraci din Odesa". Ar fi fost inutil să i se opună, cu hârtie sau fără hârtie.

Obsedată de dorința de a obține permisiunea de a-l vedea pe Barbu, am intrat în biroul în care se afla Racovski. Aveam în fața mea un om subțire, cu barbă, cu ochi luminoşi și pătrunzători, privind fix şi încruntați asupra mea. Când am început să-i vorbesc în limba engleză, fața lui s-a relaxat. Mi-a răspuns tot în engleză, cu un accent pur și fluent, iar după câteva momente mi-a spus să iau loc. Ochii mei priveau fascinați la muntele de bani aflați pe birou, la bancnotele acelea de toate culorile. Trebuie că erau miloane acolo. Racovski mi-a aprobat permisiunea, am dat mâna cu el şi am ieşit.

Afară, pe stradă, primejdia plutea în aer. În drum spre casă, am văzut o femeie arestată, escortată de un soldat. Mai încolo, pe Deribasovskaya, tocmai când voiam sa traversez pe trotuarul opus din cauza aglomerației, a început o îmbrânceală generală în mijlocul străzii. Am observat o femeie aproape de mine purtând un guler de blană frumos, aruncat peste umeri, și m-am gândit că e o nebunie să porți aşa ceva pe vremurile astea. Deodată am auzit-o țipând! Cineva îi smulsese gulerul de blană şi o luase la fugă. Am mers mai departe, liniştită, fără să spun nimic, ca şi când nimic nu se întâmplase. Tâlharii forțează adesea femeile să se descalțe de cizme și de șoșoni în plină stradă, fără ca nimeni să spună ceva sau să le ia apărarea femeilor...O prietenă de-a mea, o belgiancă bogată, a avut parte de ceva mai rău. A fost dată jos, cu forța, din automobilul ei de un grup de bolşevici şi aceştia i-au luat pur şi simplu maşina. Au zis că se rechiziționează! A protestat, spunând că ea nu este cetățean rus și că nimeni nu are dreptul să i-l ia.

- Și ce contează asta? - i-au răspuns bolşevicii. - La Revoluția Franceză nu a fost şi maşina Mariei-Antoaneta rechiziționată?

Nevasta Consulului grec a venit să mă viziteze în această după-amiază. Starea de nevroză făcea ravagii în toată Odesa. Mi-a povestit, ca fiind absolut autentic, că un localnic, indignat de lipsa de caracter a multor locuitori ai Odesei, de faptul că nimeni nu ia atitudine, a decis să se împotrivească tuturor rechiziționărilor, de orice fel. A reușit să facă rost de un revolver cu care a ieșit să-şi facă obişnuita plimbare de după-amiază. Un trecător s-a lovit de el pe stradă. Instinctiv, omul nostru a dus mâna la buzunar şi a simțit că nu mai avea ceasul. Și-a scos pistolul, l-a prins pe acel trecător şi a strigat la el să îi dea ceasul, fluturându-i arma în față. Individul, speriat, a scos un ceas şi i l-a dat. Triumfător, omul s-a întors acasă, nerăbdător să-i povestească nevestei aventura lui. Aceasta îl astepta în uşă:

- Ai venit cam târziu - i-a spus ea - dar de ce m-aş mira?. E prima dată în viața mea când te-am văzut plecând în oraş fără să îți iei ceasul cu tine!

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (IX) - Prizonieri pe vaporul „Împăratul Traian”

Nava „Împăratul Traian”, văzută aici în Constanța

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 5 februarie 1918

Rezultatul întrevederii dintre Domnul Ray si Racovski nu fusese nici pe departe atât de favorabil cum îmi închipuiam eu. Racovski era hotărât să îl aresteze pe Barbu şi a spus că el n-avea cum să răspundă pentru viața lui Barbu în caz că "Batalionul Morții" îl va descoperi. Deja suspectau că se ascunde printr-unul dintre consulatele din Odesa și știau perfect de bine că aceşti consuli nu se puteau proteja nici măcar pe ei înşişi. Racovski a mai declarat că lui Barbu avea să îi fie mai bine în închisoare decât afară și a ținut-o tot așa în continuare. Domnul Ray nu îi spusese încă nimic lui Barbu, crezând că e mai bine să discute despre problema asta mai întâi cu mine, deși era de părere că, până la urmă, Barbu trebuia să-şi decidă soarta de unul singur. Domnul Ray crede că bolşevicii se vor ține de cuvânt pentru simplul motiv că le va fi ruşine dacă şi-l vor încălca şi pentru că doresc cu sinceritate să îi impresioneze favorabil pe consulii străini. Eu una cred că ar fi mai bine să spunem că a avut loc un accident şi Barbu să se degizeze şi să dispară undeva. Nu am încredere nici în Racovski, nici în vreun alt lider bolşevic. Și nu puteam suporta ideea de a mă da bătută pâna nu încercam toate posibilitățile. Aşa că l-am luat pe Domnul Ray şi ne-am dus împreună să vorbim cu Prințul Sebastian Moruzzi, prieten cu Barbu. Știam că, cu mulți ani în urmă, Prințul îl ajutase cu ceva pe Racovski, ceea ce însemna că Racovski ar trebui să îi fie recunoscător. Prințul Moruzzi se refugiase şi el din România la Odesa. Locuia într-un sanatoriu, în compania altor români care îşi puteau permite luxul de a sta într-un astfel de loc. Contra unor sume imense de bani, medicii îi protejau foarte bine de atenția bolșevicilor. Domnul Ray l-a întrebat dacă putem avea încredere în cuvântul lui Racovski, şi dacă el, Prințul, crede că Racovski este stăpân pe situație, dacă deține puterea în mod real asupra sovietelor. Prudent şi gânditor, Prințul Moruzzi ne-a spus că putem să ne bazăm că Racovski va face doar ce poate şi nimic mai mult, şi că era mai bine ca Barbu să fugă din Odesa. Însă Prințul se îndoia cu privire la faptul că Racovski ar fi putut să limiteze violențele, pentru că puterea lui Racovski consta tocmai în propagarea violenței, sugerând excese şi mai mari pe viitor. Am plecat de la sanatoriu foarte deprimată. De-acum era deja seară, dar tot nu-mi venea să mă resemnez.

Odesa, 7 februarie 1918

Ieri după-amiază Domnul Ray a apărut brusc împreună cu Barbu şi am rămas mută de uimire văzându-i cum intră lejer pe uşa casei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Domnul Ray mi-a spus că, de dimineață, se văzuse din nou cu Racovski şi obținuse din partea acestuia câteva garanții și promisiuni. Apoi s-a dus să îl ia pe Barbu, pe care Contele si Contesa de Visart abia dacă s-au înduplecat să îl lase să plece de la ei, şi au venit împreună pe jos pe Strada Puşkinskaya, fără să atragă atenția nimănui. Barbu mi-a spus că nu putea să mai suporte această stare de incertitudine şi au plecat imediat să se vadă cu Racovski. Eram sigură că va fi arestat şi nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut întorcându-se acasă după numai o oră. Racovski îi primise în biroul lui şi le explicase situația în care ne aflam. Rusia a întors armele împotriva României, aşa că Barbu, în calitatea lui de comandant al Misiunii miltare române, era prizonier de război. Mai târziu, putea să îl elibereze condiționat, dar Barbu a spus că e pregătit să se alăture celorlalți prizonieri români, nedorind nici o favoare pentru el, exprimându-şi convingerea că arestarea lui va face ca restul comunității româneşti să fie lăsată în pace. Domnul Ray a sugerat ca Barbu să rămână acasă în noaptea aceea şi a doua zi să se prezinte la arest. Racovski şi-a dat acordul pe loc, părând a se conforma cu plăcere cererii Consulului american şi...asta e! Copiii s-au bucurat să-şi revadă tatăl. După ce i-am dus la culcare, m-am apucat să pregătesc câteva bagaje pentru Barbu. Credința lui Barbu în steaua României a rămas la fel de nezdruncinată. Motto-ul lui este: “Românii nu pier niciodată!”. A doua zi de dimineață, la despărțire, a fost greu, în ciuda eforturilor noastre de a păstra aparențele. Dumitru, bombănind, a chemat o birjă, a urcat valizele şi Barbu a plecat. Domnul Ray, care-l însoțise, a revenit la prânz să-mi spună că Barbu a fost dus de Racovski la bordul navei româneşti “Împăratul Traian”, unde erau închişi ceilalți prizonieri români, toți cunoscuți şi prieteni de-ai lui Barbu. În prezența Domnului Ray, care înțelege și vorbește bine limba rusă, Racovski a ținut un discurs gardienilor, atrăgându-le atenția că Barbu este o persoana importantă, că e singurul român care a acționat patriotic (!), predându-se voluntar, și că el, Racovski, dorește ca acest prizonier să fie tratat cu considerație. A mai adăugat, arătând spre Domnul Ray, că şi-a dat cuvântul de onoare Consulului american că Barbu nu va păți nimic rău.

Odesa, 8 februarie 1918

Consulul român, care stătea ascuns, scăpase până acum de arestare. Cum acesta nu mai putea face nimic pentru a proteja comunitatea românească, Domnul Ray s-a angajat să apere interesele românilor, un motiv fiind acela că toți americanii, cu excepția câtorva tineri ofițeri, părăsiseră Odesa. Așa se face că Domnul Ray este mult mai liber decât ceilalți consuli, care au cu toții treabă până peste cap, mai cu seamă Contele de Visart, care este împovărat de grija pentru sutele de italieni, atât a celor care trăiesc în Odesa de ani de zile, cât şi a celor care s-au refugiat aici venind din România. Toată lumea din comunitatea noastră se simte încurajată de faptul că suntem protejați de americani, deși toată puterea Domnului Ray constă, de fapt, în simpatia pe care bolșevicii cred că America o are pentru ei, ca urmare a "reformelor democratice" începute de ei în Rusia! N-am ce face altceva decât să aştept o ocazie pentru a putea să mă duc să îl vizitez pe Barbu. Ieri mă întorceam de la Consulatul american şi, ajungând acasă, am dat să o iau prin spatele casei, pe-acolo intrăm acum, intrarea din față o ținem blocată întotdeauna, când am văzut un individ dubios, cu un aspect mizerabil, stând tolănit pe treptele de la intrare, fumând liniştit o țigară. Am tresărit fără să vreau, iar individul s-a ridicat și mi-a spus:

- Nu vă speriați, Doamnă! Sunt eu, Constantinescu!

Din fericire chiar aşa era! Constantinescu era unul dintre sergenții români aflați în serviciul lui Barbu, deghizat atât de eficient încât nimeni nu l-ar fi recunoscut. Mi-a povestit că a stat ascuns până acum, dar aflase de la Dumitru despre situația noastră deplorabilă şi se hotarâse să vină să ne ajute. Vorbind fluent limba rusă, se descurcase bine prin oraș şi era gata să facă orice pentru noi. Mi-a promis că se va întoarce în fiecare dimineață și o să rămână în casă, de pază, ori de câte ori voi fi obligată să plec undeva.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.

O poveste fabuloasă (VIII) - Un nou stăpân în Odesa

Odesa, 1918

Mărturia unei canadience, măritată cu un român

Odesa, 20 inauarie 1918

Până la urmă, inevitabilul s-a produs: bolşevicii și ucrainenii au început războiul unii împotriva altora. În ultimele trei zile s-au luptat încontinuu între ei pe străzi pentru a pune stăpânire pe Odesa. Am observat mişcări neobișnuite încă de duminica trecută. De la ferestrele noastre am putut vedea detașamente mici de cavalerie, automobile încărcate cu arme stivuite şi camioane pline cu mitraliere. Câteva tunuri mari au fost aduse din port de către marinari. De obicei nici nu mai dăm atenție împuşcăturilor frecvente din timpul nopții, dar luni de dimineață am văzut o baricadă formată din băncile de lemn din parc, peste bulevardul larg din fața casei noastre. Dincolo de baricade se zăreau şi două tunuri amplasate la baza statuii lui Puşkin şi asta ne-a convins că urmează să se întâmple ceva grav şi serios.

O studiere mai atentă a împrejurimilor, ne-a făcut să ne dăm seama că bolşevicii sunt stăpâni pe situație în cartierul nostru. Curând au început împuşcăturile care au durat câteva ore fără întrerupere. Casa noastră a fost atinsă de sute de gloante. Ferestrele de la subsol erau toate sparte, putând fi folosite de-acum pe post de adevărate tranșee. A doua zi am văzut un tanc oribil care s-a tot mişcat într-o parte şi alta a bulevardului, trăgând în toate direcțiile. La un moment dat, întorcându-se în mijlocul străzii, tancul a atins fereastra de la sufrageria noastră. Am zărit pe geam cum asistentele medicale de la Crucea Roșie au ieșit cu brancardele, agitând un steag alb, pentru a-i ridica de pe străzi pe cei căzuți ca să îi ducă la un spital din apropiere. Se părea că ucrainenii vor invinge, dar bolşevicilor le-a venit o idee pe cât de strălucită, pe atât de groaznică. Partidul Bolşevicilor avea sprijinul aproape unanim al marinarilor din port. Astfel, marinarii şi-au manevrat navele la chei aşa încât să poată trage cu tunurile lor grele drept în sus, pe bulevardul principal. Marinarii aceştia nu sunt din Odesa, sunt adunați de prin toate porturile Rusiei, aşa că ei privesc Odesa ca pe un loc bun de pradă.

Nici unul dintre aceşti bolşevici nu dă doi bani pe conservarea clădirilor sau a monumentelor oraşului. Vibrația de la prima lovitură de tun a făcut să tremure toate ferestrele noastre, într-un fel foarte ciudat. A fost ca și cum o minge mică a străpuns centrul fiecărui geam, în punctul în care era rezistența mai puternică, apoi geamurile s-au crăpat în mici triunghiuri egale pe toată suprafața lor. Toate ferestrele au tremurat, pentru o clipă, şi apoi geamurile au căzut toate pe jos cu un zgomot asurzitor! Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, am început să primim "vizite" de la marinari, care îşi motivau intrarea în casele noastre spunând că sunt în căutarea oricăror arme de foc, şi plecau, la schimb, cu numeroase suveniruri. Prima dată când ne-au intrat în casă a fost imediat după ce s-au spart toate ferestrele. Eram cu toții împreună la Dumitru, a cărui cameră dă înspre curtea interioară, unde am adus în grabă şi paturile copiilor. Când au năvălit peste noi, Barbu, furios, i-a dat afară, dar pe urmă au venit alții şi alții. Domnul Ray, Consulul american, ne dă telefon în fiecare seară de la Consulat ca să afle dacă este sigur să se întoarcă acasă, dat fiind că apartamentul lui este tot pe strada noastră.

Odesa, 23 ianuarie 1918

Bolşevicii au câștigat. În această dimineață, atmosfera de-afară fiind liniștită, am ieşit pe la ora 11 și am văzut statuia Ecaterinei cea Mare înfăşurată, legată şi acoperită toată în nişte pînză de sac. Sute de gloanțe zăceau presărate pe trotuare. Beciurile celor două hoteluri din vecinătatea noastră, "Petrograd" și "Londonskaya" au fost "rechiziționate" și pavajul din fața clădirilor era roșu de la atâta vin vărsat pe jos. Sticlele cu gâturile sparte erau aproape la fel de numeroase ca și gloanțele. Străzile erau pustii. Din fericire, am avut suficiente provizii în casă în timpul luptelor de stradă. Multe dintre cunoștințele noastre erau leşinate atât din cauza foamei făcute în zilele asediului, cât şi a fricii de a ieşi din casă pentru aprovizionare. Și chiar dacă ar fi ieşit, s-ar fi întors tot cu mâinile goale, pentru că nu mai era nimeni la piață și toate magazinele aveau obloanele trase.

Suntem informați că există cel puțin 15.000 de ofițeri ruși care se ascund prin Odesa, şi se pare că nici unul dintre ei nu are nici o inițiativă sau vreo idee de organizare pentru a se opune bolşevicilor. Este ciudat că nu au dat nici o mână de ajutor Partidului Ucrainenilor, preferând să asiste la cum sunt vânați ucrainenii de către extremiștii bolşevici de la putere. Numărul celor care ucid și jefuiesc este relativ mic, dar populația Odesei este inertă și supusă. Tot ce ar trebui pentru restabilirea ordinii, ar fi un lider zdravăn! Se fac pregătiri pentru înhumarea colectivă a bolşevicilor patrioți (patrioți!?), care au murit în timpul luptelor. Au fost puşi în sicrie de culoare roșie cu coroane de flori artificiale. Nu am aflat exact câți au murit, dar trebuie să fi fost câteva sute. Gara a fost foarte grav avariată, iar cupolele verzi ale bisericii de vizavi au fisuri adânci. Pe troutuare vezi la tot pasul cărămizi căzute, sticlă spartă, resturi de tencuială. Situația comunității româneşti va fi şi mai dificilă de-acum înainte. Chiar în timpul luptelor de stradă, mulți dintre românii care locuiau la hoteluri, au fost arestați pe timp de noapte, dar cei mai mulți dintre ei au fost eliberați, dând pur şi simplu o şpagă liberală cinstiților bolşevici. Ducem o existență foarte agitată, toată ziua vin la Barbu prietenii celor care sunt încă arestați, ca să-l implore să găsească o soluție pentru eliberarea lor grabnică. Ne-am reparat ferestrele la nişte prețuri ruinătoare.

Odesa, 28 ianuarie 1918

Am auzit în această dimineață că Racovski a sosit în Odesa, trimis de Lenin și Troțki ca să se ocupe de situația din oraş, aflat acum cu totul în mâinile bolșevicilor. Mai auzisem eu câte ceva, vag, despre acest nou stăpân al Odesei, dar consternarea care a cuprins comunitatea românească atunci când vestea sosirii acestuia a ajuns la toată lumea, m-a făcut să vreau să știu cât mai multe detalii posibile cu privire la el. Acest Racovski este cetățean român de origine bulgară, medic de profesie. Familia lui se mutase în România după 1880, unde moștenise niște pământuri prin partea Dobrogei, regiune cedată României cu mulți ani în urmă. Și-a făcut primii ani de școală în România și, deşi cetățean al țării noastre, a afişat întotdeauna o ură evidentă împotriva României, pentru că se considera tot bulgar. A ajuns să fie un tânăr cu realizări intelectuale deosebite şi s-a înscris în Partidul Socialist. Din cauza activităților sale a fost exilat din țară. Ani de zile s-a ocupat de Internaționala Socialistă şi era prieten intim cu Lenin. Când a izbucnit Revoluția din Rusia, a fost îndeajuns de imprudent ca să se întoarcă în România și să înceapă să facă agitație bolşevică. Și-a folosit toată puterea de convingere ca să îi facă şi pe soldații noștri să urmeze exemplul "fraților" ruși și să dezerteze. Efectele le-am văzut cu ochii noștri aici, în Odesa. Desigur, a fost arestat și băgat într-o închisoare din Iași. Cum a scăpat de-acolo, este un mister pentru toată lumea de-aici, din Odesa. Cu siguranță, nimeni nu poate să spere că, în privința acestui Racovski, vom avea de-a face cu un dictator blând.

Odesa, 2 februarie 1918

Barbu tocmai se pregătea să iasă din casă în această dimineață, pe la ora opt, când aghiotantul Generalului Vivescu a sunat la uşă. Ne-a spus că superiorul său fusese arestat noaptea trecută de un grup de bolşevici, format din ruşi și români, deopotrivă. Ne-a mai spus că aproape toți românii considerați importanți şi cu un rol proeminent în societate au fost luați de lângă familiile lor şi, desigur, arestați. În ce ne priveşte, noi avuseserăm o noapte liniştită şi la auzul acestor veşti ne-am întrebat cum de Barbu scăpase! Gândul că l-ar fi putut aresta şi pe Barbu m-a copleșit. Am inceput să îl bat la cap să plece la Consulatul Italiei şi să rămană acolo până când vom putea face ceva ca să îi eliberăm şi pe ceilalți şi să încercăm să aflăm veşti din Iaşi, despre ce oare o fi vorba. După o oră de rugăminți, timp în care urechile mele parcă auzeau încontinuu sosirea bolșevicilor, Barbu a consimțit să plece pe jos, în haine civile, la Contele de Visart, la Consulat, aflat cam la 15 minute distanță de noi. În restul zilei a fost linişte. Pe la ora cinci după-amiaza mi-am înfăşurat în jurul taliei o cămașă curată pentru Barbu, apoi mi-am pus pe umeri balonzaidul, am mai aruncat nişte gulere și batiste prin buzunare și am plecat pe jos spre Consulatul Italiei. Contele baricadase aşa de bine toate uşile, că i-a luat ceva vreme portarului ca să mă lase să intru. L-am găsit pe Barbu în salonul din spate împreună cu gazdele. Tocmai discutaseră despre cum să plece din Odesa, dar nici un plan nu era satisfăcător. Am înțeles că însuşi Contele trimisese un mesager de încredere în Iaşi, dar atât de mulți curieri au dispărut fără urmă, fără a mai da vreodată vreun semn de viață, încât am puține speranțe că de data asta va fi altfel.

Odesa, 3 februarie 1918

O zi perfect de liniștită. N-am îndrăznit să îl las pe Dumitru să iasă din casă de teamă să nu fie arestat în plină stradă, aşa că azi s-a ocupat de cumpărături bucătareasa, care, în stilul ei, s-a întors acasă cu o trăsură, bine mersi. Prețurile la carne și la legume s-au triplat și este extrem de dificil să mai schimbăm valută. Nu țin în casă mai mult decât banii necesari pentru o săptămână, de fapt o parte din bani îi țin chiar asupra mea, în ciorapi. Nu are rost să-i ascund în corset, pentru că primul lucru pe care îl fac bolșevicii când îți intră în casă este să caute prin fustele femeilor. O altă parte din bani am dat-o lui Dumitru şi bonei copiilor, aşa că şi ei au asupra lor bani ascunşi cât se poate de bine. În această după-amiază am trimis copiii cu bona să îl vadă pe Barbu. Am pus niște țigări, pentru el, pe fundul unei cutii vechi de bomboane, apoi am pus deasupra lor o bucată de carton, peste care am presărat niște pietricele împachetate în poleiană, ca bomboanele, în caz că ar dori cineva să controleze şi să deschidă cutia. Persoanele care au asupra lor pachete sunt oprite pe stradă şi percheziționate, iar țigările sunt primele care sunt confiscate! Barbu a fost foarte mulțumit de surpriza pe care i-am făcut-o, iar Contesa de Visart a înlocuit pietricelele cu bomboane adevărate, spre încântarea copiilor. Din oră în oră mă aştept să vină bolşevicii peste noi. E imposibil să nu apară.

Odesa, 4 februarie 1918

Astăzi, tocmai când mă aşezam la masa de prânz, a venit la noi un tânăr pe care îl ştiam din vedere, ştiam că se ocupă cu ceva pe la Serviciul de transport maritim român. L-am invitat să ia loc la masă, şi l-am întrebat ce treburi l-au adus pe la noi. Mi-a spus că mulți români au reușit să se ascundă și l-au trimis pe el la noi ca să ceară sfatul soțului meu dacă trebuie sau nu să se predea dictatorului Odesei, lui Racovski, care ordonase să se publice o înştiințare, lipită pe toate zidurile oraşului, în care se anunța că dacă românii se predau de bună voie, atunci vor fi bine tratați. În timp ce vorbeam cu el pe franțuzeşte, am auzit zgomotul sinistru al bătăilor în uşă, semn că a sosit o trupă de bolșevici. Nici nu se punea problema să ne împotrivim, aşa că i-am zis lui Dumitru să le deschidă. Imediat s-au năpustit înăuntru o duzină de zdrahoni, iar liderul lor s-a apropiat de masa unde stăteam şi mi s-a adresat în limba rusă. I-am răspuns că rusa mea nu este suficient de bună pentru a susține o conversație. Apoi, o voce din fundal a strigat:

- Știe bine româneşte! - aceasta remarcă venea de la un dezertor român, care mă cunoştea în mod evident. Totuşi, unul dintre ei ştia franțuzeşte aşa că am continuat conversația în limba franceză. Prima întrebare a fost:

- Unde e soțul tău? - i-am răspuns că nu știam.

- Când l-ai vazut ultima dată? - i-am spus că soțul meu plecase în urmă cu trei zile la spital și de atunci nu l-am mai văzut. L-au remarcat imediat pe tânărul care stătea la masă şi m-au întrebat:

- Cine este acest domn? - inima a început să îmi bată cu putere, când spre uimirea mea, tânărul le-a răspuns:

- Să nu îndrăzniți să vă atingeți de mine, eu sunt cetățean britanic! - m-am gândit că săracul tânăr a luat-o razna, nu îl auzisem spunând nici un cuvânt în limba engleză, dar când bolşevicii i-au cerut să-şi dovedească spusele, tânărul şi-a scos paşaportul din buzunar, dovedind că era, într-adevăr, cetățean britanic, născut în Malta! Văzând o astfel de dovadă irefutabilă a cetățeniei sale britanice, bolșevicii l-au lăsat în pace, iar el a plecat imediat.

Uniformele bolşevicilor erau furate din depozitele Misiunii militare britanice. Toți erau foarte tineri, niște băieți simpli, între optsprezece şi douăzeci de ani; fiecare avea câte o puşcă cu baionetă, câte două pistoale şi o beretă pe cap. Șeful lor era evreu, inconfundabil. În timp ce întorceau toată casa cu susu-n jos, a sunat telefonul. Am răspuns cât se poate de liniştită. Era Contesa de Visart. I-am răspuns scurt că suntem bine şi am închis. Apoi i-am rugat pe bolşevici să umble în linişte în camera copiilor ca să nu-i sperie. Au căutat în fiecare colț al casei, confiscând tot ce părea să arate a documente şi, la plecare, l-au luat pe Dumitru cu ei. Nu mă îndoiam nici o clipă de afecțiunea lui pentru noi, dar ştiam că îl vor tortura până va spune unde este ascuns Barbu. Pe la șase seara s-a întors acasă alb ca varul. Mi-a povestit cum i-au pus un pistol la tâmplă, spunându-i că-l împușcă dacă nu le dezvăluie locul unde se ascunde Barbu. Nu le-a spus nimic şi a fost aşa de convingător că l-au lăsat să plece cu condiția să ne spioneze şi să-i informeze imediat ce află ceva. Ca să scape, le-a spus că vrea şi el să adere la mişcarea bolșevică. Chiar în orele în care se afla acolo, bolşevicii au luat un prizonier, l-au scos afară în curte şi l-au împușcat.

Bolşevicii ne-au pus nişte santinele lângă casă, aşa că mi-e frică să mai ies afară de teamă să nu fiu urmărită. Liderul bolșevicilor mă amenințase, înainte să plece, că dacă soțul meu nu va fi găsit în douăzeci și patru de ore atunci voi fi arestată eu în locul lui. În absența lui Dumitru, a dat pe la noi şi Domnul Ray, pe care tânărul care mă vizitase mai devreme, îl avertizase despre ceea ce mi se întâmplă. Santinela de la uşă l-a oprit, dar l-a lăsat imediat să intre când a aflat cine este. A fost peste masură de indignat de ceea ce au făcut bolşevicii şi mi-a spus că se va duce imediat la Racovski ca să protesteze. Cum toată lumea crede că sunt americancă, îi va fi şi mai uşor Consulului american să îşi susțină plângerea în fața lui Racovski. I-am telefonat Contesei de Visart şi i-am spus că voi veni mâine să îl văd pe Barbu. Am reuşit să îmi ascund neliniştea. Sunt copleșită şi epuizată, dar știu că nu voi putea închide un ochi toată noaptea. Este o binecuvântare că Dumitru a scăpat cu viață și chiar am ajuns să mă simt mai în siguranță cu santinelele la ușă, pentru că ne vor proteja de alți jefuitori. Acum o oră m-a sunat Domnul Ray și mi-a spus că s-a văzut cu Racovski, care a promis că nu voi mai fi vizitată de alți tovarași.

Traducere, subtitluri, redactare și adaptare de Tino Neacșu după cartea lui Ethel Greening Pantazzi: "Roumania In Light & Shadow", apărută în 1921.